luni, 15 noiembrie 2010

imi parasesc grota

Totul trebuie sa fie perfect! O viata de succes, plina de munca pana dincolo de epuizare te vor face OM. Activitati peste activitati si iar activitati umplute cu activitati si pe deasupra iar activitati. Stai intre oameni, evita singuratatea. Acasa da drumul la tv, computer, radio. Nu sta singura, nu sta cu tine insati. Cine te-ar suporta? Duritate, invulnerabilitate, echilibru extrem, perfectiune "draceasca" ascund ca o carapace un om rana.
Am fost invatata sa nu plang in public, sa muncesc ca sa am succes .... sa nu spun ce ma doare ca sa nu stie ceilalti ce e cu mine, cei ce isi arata sentinemtele si vorbesc despre ranile lor sunt niste lasi, niste fricosi, niste ... sa nu stai cu ei. Cum sa te expui in halul asta? Trebuie sa fii tare.
Atata mi-am repetat asta ca ajunsesem sa ma ascund atat de bine incat nici macar nu roseam cand ma emotiona ceva, nici vorba de lacrimi, emotiile erau stapanite cu grija .. nimic nu era lasat sa transpara in afara. Fugeam in compania oamenilor numai ca sa nu stau cu mine, ma ascundeam in carti .... devoram orice carte imi venea la mana, numai sa nu fiu eu cu mine. Nu conta ca durerea sufleteasca devenise fizica ...
Eram disperata penduland intre perfectiune si durerea sfasietoare ce o simteam in scurtele momente cand eram doar eu cu mine. Nu stiam de dragostea Lui Dumnezeu? Ba da. Normal ca stiam. Credeam ca e Atotputernic, Omniprezent, Omnipotent, Sfant, Drept. Credeam ca iubeste oamenii, pe toti la fel ... insa cu mine avea o problema ... nu avea cum sa ma iubeasca ... Lasati ca ma stiu si eu.
Toata durerea mea o proiectam pe El nedandu-i nici o sansa, nici macar nu voaiam sa aud de dragostea Lui. La urma urmei ce mi-ar face? Si apoi, daca devin ironizata si oamenii isi vor bate joc de mine pentru ca devin vulnerabila?
Am fost la un seminar, in cadrul unei conferinte internationale cu vreo 5000 de femei, despre iertare. Iertare a trecutului, iertare a mostenirii primite ... Am crezut ca vor fi cateva femei insa ... cam 3000 au ales sa fie atunci in sala. Perfect. M-am asezat in spate, sa nu fiu vazuta, intrebata ceva ... eram acolo sa ascult TEORIE.
Am fost rugate sa scriem obiceiurile ce ne fac sa ne cultivam proasta stima de noi, ce ne ajuta sa ne reamintim cat de proaste, de neimportante, de ne bune de nimic, de urate, de imperfecte ... apoi sa vedem ce pacate aducem cu noi ca mostenire, pacate ca si curvia, betia, barfa, perfectiunea, hotia, imoralitatea, crima, invidia .... sa le scriem acolo pe o foaie ...
Scriam si ma intrebam terorizata ce se va intampla cu foita asta. Nu trebuie sa o vada NIMENI. Am fost rugate sa ducem foitele in fata  pe un covor ... au trebuit sa mai aduca doua covoare .... Doi barbati au adus un soi de cazan in care au fost puse toate si li s-a dat foc ....
Ceva s-a rupt in mine atunci ... scrisesem focul ce ma parjolea interior, durerea ce nu o spusesem nimanui fusese scrisa acolo .... ma simteam libera si lacrimile au inceput sa curga ... eram socata, nu le puteam opri ... si trebuia sa o fac. Ce-or sa creada femeile astea de langa mine? Ca dau dovada de slabiciune, vulnerabilitate? Am ridicat capul si ele plangeau ca si mine .... insa am ramas socata vazandu-le fetele stralucind ... cu cat plangeau cu atat stralucirea devenea evidenta ... Asta ce-o mai fi?
Doamna ce prezenta seminarul ne-a explicat ca acum practic am lasat lanturile cu care eram legata sa fie dezlegate ... am dat drumul poverilor ce le caram cu mine, L-am lasat pe Dumnezeu sa le ia ... acum sa ma las iubita si sa Il las sa imi ingrijeasca ranile ...
Ranile mele .... le stiam doar eu ... sa I le arat? Cum sa fac asta? Nu trebuie sa fiu perfecta in fata Lui?
Isus mi-a aratat ranile Lui ... cele capatate la cruce, mi-a aratat spatele si mainile ce fusesera batute cu bicele acela ce sfasia carnea ... Si Tu ai cicatrici? Deci ma iubesti asa cu rani si cicatrici? ... Pe mine?
Inca mai am poveri ce le descopar ca le car, inca mai am lanturi ce rod adanc in mine ... insa am incredere in Hristos ca ma iubeste asa cicatrizata toata. De la El am invatat ca cei ce povestesc despre ele sunt biruitori, chiar daca trebuie sa planga cand povestesc. Ei stiu ce e durerea, dar stiu si cum e vindecarea, alinarea, acceptarea ....
Am iesit din ascunzatoarea in care ma autosufocam si am fost asteptata ca si fiul risipitor cu o petrecere, cu balsam pentru ranile supurande, pentru sufletu-mi sfasiat bandaje mari de dragoste ...
Si da, plang desi uneori as vrea sa nu o fac, vorbesc despre asta pentru ca a durut ... pentru ca purtam iadul in mine si viata oricat de "perfecta" parea din afara, era cumplita. Am lasat lanturile sa fie taiate, am dat poverile ce ma omorau, am preferat sa accept sa traiesc asa cu cicatrici decat sa ma sinucid incetul cu incetul. Mai mult de atat, m-am indragositit de Omul-Dumnezeu ce-i cu mine mereu, ce nu ma lasa sa ma zdrobesc sub greutati mai mari decat Pamantul si mi le duce El. Omul-Dumnezeu, adica Isus ma accepta, ma ingrijeste, ii povesteste Tatii de incapatanata asta numita Cella si impreuna cu Duhul Sfant imi sunt sfatuitorii ce ma sustin in drumul spre vindecare.
Am iesit din grota, din intuneric, din moarte la viata, la lumina si sunt alta ... Aici mi-i bine, ranile sunt pretioase, cicatricile sunt valoroase, lacrimile sunt perle cu proprietati de vindecare ... aici ma simt normala, intreaga, iubita, acceptata ... ma simt eu si ma simt bine in pielea mea.

http://www.flickr.com/photos/31878512@N06/3966590147/sizes/l/in/photostream/

3 comentarii:

denisia spunea...

Ai o surpriza... la mine...

Loredana spunea...

foarte emotionant si dureros de real.
ma bucur pentru oriceine reuseste sa se lepede de lanturi. cateodata le caram cu noi tocmai din frica de a fi liberi.

Cella spunea...

pai daca toti cara, noi de ce am fi diferiti, nu?