duminică, 14 noiembrie 2010

scot macul din cenusa

Nu pot sa accept dragostea Lui Dumnezeu decat ca o teorie. Sunt insa si momente cand nu Il accept nici ca teorie. Cum sa ma iubeasca? Pe mine? Sa fim seriosi ... eu nu stiu cine sunt? Eu nu ma vad pe mine? Eu nu vad cum arat, vorbesc, gandesc, parca mi-i mintea in concediu ... parca nimic nu fac bun ... Apoi, uneori parca Dumnezeu se apropie si mai primesc cate ceva de la El si apoi, ca si cum s-ar fi razgandit imi ia si ce aveam si ma lasa debusolata si mai adanc in "splendide-le-mi" ganduri.
Boala, dezastrele din familii, vorbele aruncate in vant, lipsa de minte, dragoste sau lipsurile materiale isi pun amprenta asupra mea mai mult decat o pot constientiza ...
Am mostenit o constitutie de om voinic, cu umeri lati, cu oase mari si grele si acele de la cantar au fost niste elemente ce le-am urat de moarte. Niciodata nu se opreau la greutatea ideala. Eu trebuie sa imi caut haine pentru "oameni normali". Acnea mi-a fost prietenul de care nu am scapat cu toate tratamentele, unguientele, injectiile ... O ura a inceput sa creasca in mine, ura fata de mine, fata de ceilalti, fata de Dumnezeu. Sarcasmul mi-a devenit casa si atata iti trebuia sa imi zici ceva care sa ma jigneasca ca a doua oara nu mai deschideai gura in prezenta mea. Eram ca o fiara haituita .... urmarita.
Sa ma iubesc? Ce sa iubesc? Fata plina de cosuri? Masurile mari? Diferenta mare dintre talie si solduri si umeri? Degeaba ma omoram in sala de sport, degeaba mancam un covrig pe zi (asta fara sa stie ai mei), degeaba ma infomatam ... Hormonii luati cand eram copil explodau si nu ma intelegeam ....
L-am acceptat pe Dumnezeu ca Mantuitor din frica de iad ... nu voiam inca un iad, era suficient cel din mine... altul  nu-mi mai trebuia. Dar sa cred ca Dumnezeu ma iubeste ... e prea de tot. Ii iubeste pe aia ce vorbesc frumos, fluent, pe cei care nu au probleme cu greutatea, care nu isi pun intrebari, care parca merg numa pe roze ....
Doamne, eu cred ca pana si Tu ma urasti insa nu stii cum sa imi spui ... Insa El a facut altceva, mi-a dat niste prieteni ingeri ce imi spuneau ca sunt frumoasa, ca arat bine (nu eram enorma cum ma vedeam eu), ca sunt desteapta, putin spus importanta pentru ei. I-am probat daca e adevarat ce spun si chiar eram importanta pentru ei.
Una din cartile ce mi-a demontat fiecare idee creata este Labirintul codependentei. Am plans de am crezut ca ma scurg in lacrimi citind cartea asta. Acolo am gasit ideea de flagelare, adica de complacere in a-mi pricinui suferinta, in a-mi fi propria victima. Acolo mai mult ca niciodata am inteles ca Dumnezeu ma iubeste, ca dragostea Lui e reala, ca El ma iubeste asa cum sunt, cu constitutia mea, cu aceneea mea - ce nu era exagerata, nu am avut acnee vulgara. Am inteles ca chiar daca muntii ar pleca la plimbare si dealurile s-ar apuca de dansat, dragostea Lui Dumnezeu nu se va face mai mica. Am inteles ca Dumnezeu nu m-a uitat, nu are cum sa o faca pentru ca numele meu, Cerasela (Cella) e incrustat in palmele Lui.
In palmele mele nu am decat niste cicatrici de pe urma aventurilor insa ma gandesc ca in palmele Lui Dumnezeu e scris numele meu, ma iubeste inca dinainte de a crea timpul, a avut grija ca eu sa apar, sa mostenesc constructia asta de om voinic si sa imi dea niste ochi mari si albastri si sa ma provoace sa imi pun intrebari. Insa ca sa inteleg dragostea Lui dincolo de informatie, dincolo de teorie a trebuit sa ma iert pe mine si asta e cel mai cumplit ... cel mai dureros. E atat de usor sa fiu aruncata in vechile idei de neimportanta, nu-s semnificativa, nu are ce iubi si apoi cine ma poate iubi asa? Ce, eu nu ma uit in oglinda? Si nu ma vad frumoasa, importanta, nu am masurile perfecte, nu pot merge la concursurile de frumusete pentru ca acolo nu merg oamenii "normali".
Sa ma iert pentru toata ura acumulata in ani? Sa ma iubesc pe mine? Oooo, aici m-am lovit de alte idei ca nu se poate asta ca ar insemna narcisism si nu e bine. Insa, Doamne asa multumesc pentru oamenii ce mi i-ai trimis si mi-au explicat diferenta dintre narcisism si dragostea de mine. Sa ma iubesc si sa ma vad pretioasa, cu valoare, cu semnificatie, cu pret asa cum ma vezi Tu. Ce pret am? "Pentru că eşti preţioasa în ochii Mei şi onorata şi pentru că te iubesc, voi da oameni pentru tine şi neamuri în schimbul vieţii tale. " Isaia 43:4 (personalizat).
Inca mai am momente cand ma simt ca Cenusareasa ce fuge de la palat, de langa Print si se ascunde dupa soba ca sa numere macul din cenusa. Inca mai sunt Alba ca Zapada ce crede vrajitoare care cu o nesimtire fara o margini o minte cu nerusinare.
Gandurile, ideile distrugatoare vin, uneori ma devasteaza, ma vlaguiesc ... insa ma agat de Tata care imi sopteste ca ma iubeste chiar de muntii ar pleca la plimbare si dealurile ar pleca pe aratura, care imi reaminteste de Isus ce m-a scos de langa soba, mi-a dat pantofii, sunt printesa si sa nu ma mai comport ca o cersetoare, mi-a dat un Prieten care imi spune mereu ca sunt iubita, ca sunt pretioasa, ca sunt importanta ....
Cineva mi-a spus ca eu vad relatia cu Dumnezeu foarte romantic insa eu citesc ca El isi iubeste copiii ca un sot sotia, e gelos, e innebunit de dragoste pentru mine, e indragostit de mine ... chiar daca ma lasa sa cad in gropi, chiar daca imi murdaresc rochia de printesa, mi-o agat in spini si o sfasii fugind inapoi la cenusa ... vine dupa mine si ma scoate de acolo ... reamintindu-mi ca dragostea Lui nu e teorie, principiu de viata ci e reala.
Sa Il las sa ma iubeasca ... si Il las.

2 comentarii:

Anonim spunea...

-iubita Domnului ,
-esti fericită si dragostea Lui te înconjoară sublim ,te îndemn să -ţi ridici privirea -n Sus curând vine al nostru Mire Isus!

Cella spunea...

pai, El e cel ce imi ridica ochii din cenusa ... spre cer;)