În urmă cu câteva
zile, am “împlinit” un majorat!
Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul
tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica
Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”
Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală
şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.
Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu
am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată
în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat
toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam
să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.
Cum am reacţionat când am primit vestea?
Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe
Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am
plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă
vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!
De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt
atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină,
şi ei trăiesc.
Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?
Nu.
Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit
de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea
Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar
face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca
şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.
Dacă mai doare?
Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar
vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar
comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum
ne implicăm, şi ar povesti despre noi.
Cum au trecut aceşti ani?
Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi,
multe lacrimi …
Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?
Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu
El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie
durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este
Dumnezeu!
Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu
picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la
geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de
nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…
Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care
să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă
prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi
bucură cu mine şi pentru mine!
Da, au trecut optsprezece ani! E mult!
Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele
acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul
mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a
învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat
inima.
Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu
am rămas orfană!