numele cui îl leg de Domnul?

 De mulţi ani frământ ideea de binecuvântare.

Cine pe cine binecuvântă?

Ce este o binecuvântare?

Eu pot binecuvânta pe cei de lângă mine?

În afară de Dumnezeu, cine mă mai binecuvântă?

Sunt cu Noe, a ieşit din arcă, cultivă pământul şi creşte animale. Umblă cu Dumnezeu şi îşi binecuvântă doi dintre băieţi. Celui mai mic curiozitatea vulgară i-a adus blestem pentru unul dintre urmaşii lui, şi urmaşii acestuia.

“Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Sem, …

Dumnezeu să lărgească locurile stăpânite de Iafet”. Geneza 9:26-27

Enoh a umblat cu Domnul.

Noe a umblat cu Domnul.

Noe învaţă multe din această umblare cu Domnul şi leagă Numele Lui Dumnezeu de numele unuia dintre copiii lui. Celuilalt îi dă binecuvântarea belşugului, a relaţiilor, a întinderilor.

Ce binecuvântări rostesc pentru cei de lângă mine?

Numele cui drag mie îl leg de al Domnului?

Nu pot să nu mă întreb, îl vede cineva pe Domnul în viaţa mea în aşa fel încât să spună, “Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Ceraselei!”?

Mă simt binecuvântată?

prima zi de școală!

Prima zi de școală, revenirea la școală, un nou început, colegi noi, profesori noi, școală nouă sau altă sală de clasă... E un alt început!

Emoțiile sunt normale. Aș fi anormală dacă nu aș avea emoții în această zi! Alte fețe de cunoscut și iubit, alte perspective de analizat, alte povești de auzit...

Pentru că stau cu Noe de ceva vreme, încep să văd viața prin povestea lui de viață. Primul gând dimineață a fost că acest nou început e ca și intrarea în arcă. Agitație, aglomerație, emoții, așteptări despre care voi descoperi că sunt nerealiste. Nu sunt singură în arcă, sunt cu ai mei. Prin ai mei înțeleg familia, colegii, prietenii, vecinii.

Va suna un clopoțel, ușa arcii vacanței se va închide și va începe o nouă aventură.

Nu sunt în controlul acestei noi aventuri. Eu sunt aici să lucrez ceea ce deja știu să fac, să învăț să manageriez situații noi, să mă las purtată de valuri, să simt că amețesc de la atâta dans pe ape. Unele dintre cunoștințele pe care le voi învăța, mi se vor părea plictisitoare și nefolositoare. Dar acest exercțiu de a le analiza, memora, învăța, mă va ajuta să conexez informațiile mai târziu, îmi vor deschide noi orizonturi și abilități în viață. Voi citi cărți noi, voi descoperi oameni noi lângă mine, oameni pe care credeam că îi cunosc, dar voi realiza că nu le știam decât suprafața, coperta.

Un an într-o arcă/școală poate părea o veșnicie. Mă rog să nu ies din arcă fără să se fi prins ceva de mine, fără să nu fi iubit mai mult pe cei lângă care am fost așezată, fără să nu mă fi investit în ei sau fără să îi fi lăsat pe ei să se investească în mine.

Rugăciunea mea pentru acest nou început este să mă ajute Domnul să văd oamenii cu și prin ochii Lui, să îi ascult cu urechile Lui și să îi iubesc cu inima Lui. Să-mi curățe inima, ochii, urechile și ființa și să mă ajute să iubesc ca El. Scriptura spune că dacă iubesc, ceilalți vor ști că sunt a Lui.

Sunt invitată de El să urc în arca Lui, să stau și să fiu cu El în această aventură/călătorie de învățare, formare, salvare. Nu sunt doar eu cu El, mai sunt oameni lângă mine. Nu i-a pus degeaba lângă mine!

Îmi doresc o călătorie prin acest nou an școlar transformatoare!

Vă doresc și vouă, indiferent de statutul pe care-l aveți, părinte, copil, bunic, educator, profesor să vă lăsați modelați, transformați, iubiți, provocați, descoperiți, vulnerabili. Suntem împreună în această călătorie cu un scop.

Un an rodnic vă doresc!

vino în arcă!

Suntem invadați cu știri despre calamitățile care se întâmpla pe la noi, sau prin lume. Citesc în comentarii destul de des întrebarea, unde este Dumnezeu? De ce nu intervine? Unii ajung și la concluzia că dacă nu intervine, nu există.

Studiez acum un text despre o calamitate care a schimbat cursul omenirii, despre potop.

Noe a trebuit să strângă provizii pentru animale și pentru familia lui. A cosit și a depozitat fân, cereale de diverse soiuri pentru animale. Nevastă-sa, împreună cu nurorile au cultivat și strâns legume, le-au conservat și depozitat.

Lumea nu era puțină pe atunci, știrile circulau, se știa despre ceea ce făcea acest om. Noe și familia lui au trebuit să răspundă întrebărilor. Ce e cu această construcție, de ce o faci, cine ți-a spus să o faci, ce e aia ploaie, ești nebun? Cum să construiești o arcă, barcă și tu să nu locuiești lângă mare? De ce cosești și pui iarba uscată în această construcție? De ce aduni mâncare pentru voi? Cât crezi că va dura ploaia? Cine va strânge animalele?

Noe a răspuns tuturor dar nu s-a lăsat clintit în încredințarea lui, a încheiat lucrările, a pus totul în arcă, animalele au venit singure la arcă, în pereche, în numărul care trebuia.

Apoi Domnul l-a chemat în arcă. Traducerea Cornilescu spune "Intră în corabie, tu și toată casa ta; căci te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.” M-am uitat și peste traducerile din ebraică și aflu că acolo e o chemare, o invitație, “Vino în arcă...”.

Unde era Dumnezeu? În arcă așteptând familia lui Noe, dar și pe tronul Său împărățind.

“Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul, și Domnul împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie.” Psalmul 29:10

Vin necazuri, probleme, încercări, pierderi și suferințe. Mă simt uitată de Dumnezeu, simt cerul ferecat întrebărilor și rugăciunilor mele. Scriptura însă îmi arată din nou și din nou că Dumnezeu este cu mine, în “arca” mea. El este Suveran, pe tron, nu este agitat că acolo plouă torențial sau că celulele mele au luat-o pe arătură, sau că… . El este cu mine.

El are o arcă pregătită pentru mine, mă cheamă, mă invită să urc în ea, mă asigură că va fi cu mine, că mă salvează. 

reality show - Noe și familia lui

Îmi placea cartea Geneza, cartea începuturilor. Mă fascinează procesul creației de câte ori mă întorc sau mă gândesc la el. Dumnezeu poruncește și lucrurile apar. Doar pe om îl modelează, apoi îi suflă suflare de viață în nări și pune Duhul Lui în el. După fiecare zi a creației, Dumnezeu se uită peste cele create și spune că sunt bune și foarte bune.

L-am admirat și invidiat pe Enoch care a umblat cu Domnul 300 de ani, după care Domnul l-a luat la El. Călătoria prin cartea Geneza m-a adus la strănepotul lui Enoch, la Noe. Despre el ni se spună că: Noe a umblat cu Domnul. Mai mult de atât, aflu că Noe era “un om nerihănit și fără pată între cei din vremea lui”.

Au trecut peste 1000 de ani, ajung în Geneza 6 și citesc că “Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.”,

“Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu, pământul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pământ și iată că pământul era stricat; căci orice faptură își stricase calea pe pământ.”

Tot ce făcuse Domnul bun s-a stricat…

Într-o astfel de lume, a umblat cu Domnul Enoch și Noe…

Cei doi au ales să umble cu Domnul în ciuda a tot și toate.

Scriptura ne spune că Dumnezeu vede omul, vede pământul, alege un om, îi vorbește, și dă o hotărâre care va schimba cursul omenirii.

Noe este cel ales. De ce el? Pentru că el umbla cu Dumnezeu. Pentru că era dornic să asculte. Și nu numai atât, să și facă ceea ce i se spune.

Nu cred că Noe era inginer constructor naval, tâmplar, architect, zoolog, îngrijitor de grădină zoologică, dietician, master chef la conservarea mâncării, dar a făcut tot ce-i poruncise Domnul. Și a construit o arcă, a învățat ce mănâncă animalele și a strâns hrană pentru fiecare dintre ele, a conservat mâncarea pentru ei.

Nu plouase până atunci pe pământ!

Îmi închipui că era pus în toate pamfletele vremii, era ironizat în tot felul. Nici familia lui nu a fost scutită de râsetele celor din jur.

Noe împreună cu băieții lui au ales lemnul de gofer, l-au măsurat, îmbinat, cioplit și șlefuit. Apoi au strâns smoala, au pus-o la topit și fiert, au vopsit arca. Era o construcție lungă de 150 metri, lată de 25 metri și înaltă de 15 metri, etajată și compartimentată.

Nevasta lui Noe și nurorile ei au învățat să gătească, să conserve legumele și să le depoziteze. Au învățat să aleagă vasele pentru depozitarea mâncării, câtă sare să folosească pentru conservare, temperatura și locurile cele mai bune pentru depozitare.

Anotimpurile nu apăruseră încă, ploaie nu fusese pe pământ.

Pentru ceilalți totul era anapoda tot ceea ce făcea familia lui Noe, se uitau la ei ca la un reality show. Credeau că e o comedie pentru ei.

În ciuda a tot și toate, Noe a ales să asculte de Dumnezeu și să umble cu El. Ascultând s-a perfecționat în domenii despre care nici nu se gândise, și a făcut istorie.

Enoch a umblat cu Dumnezeu, și El l-a luat!

Cartea Geneza în anul 2023 are alt înțeles. Uneori citeam textul, și pentru că îl știam, nici nu-mi mai puneam mintea la contribuție. Știam povestea încă din perioada intrauterina, ce mai putea fi nou?

Am ajuns la Enoch. Viața acestui om este sintetizată în câteva versete. Dar știam și de el, știam cât a trăit cu Dumnezeu, a născut fii și fiice, și a murit.

“Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; și a născut fii și fiice.”

“Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu.”

Textul Scripturii repetă că Enoh a umblat cu Dumnezeu.

A umbla înseamnă a te deplasa, a merge din loc în loc, a merge, a se purta.

Enoch nu s-a dus în pustie, nu s-a izolat ca să umble cu Dumnezeu. Textul ne spune că după nașterea primului copil, a început să umble cu Dumnezeu. După asta, timp de 300 de ani a mai născut fii și fiice, și apoi Dumnezeu l-a luat.

Omul acesta a umblat cu Dumnezeu în timp ce ara, grăpa, semăna pământul, în timp ce-și păștea turmele, mulgea vacile, oile și caprele, dădea de mâncare păsărilor din curte, în timp ce aducea apă pentru casă, în timp ce își iubea nevasta și făceau copii… în timp ce trăia.

Adam avea 623 de ani când s-a născut Enoch. Bănuiesc că au avut timp să povestească, să afle despre cum venea Dumnezeu în răcoarea dimineții și se întâlnea cu Adam și Eva, cum a fost când au mâncat din fructul oprit, cum a fost când au realizat ce au făcut, ce au simțit, ce reacție au avut Adam și Eva când au descoperit că Abel a fost ucis de Cain. Ce promisiune le-a făcut Dumnezeu în grădina Edenului, dacă au crezut că Cain va fi sămânța promisă, dacă Set le-a adus mângâiere, cum era munca în grădina Edenului …

300 de ani, Enoch a ales să Îl caute pe Dumnezeu în răcoarea dimineții, să povestească cu El, să îi știe inflexiunile vocii în susurul blând, să Îl deosebească în foșnetul copacilor și în vuietul vântului…

A umblat cu Dumnezeu în fiecare zi și Dumnezeu l-a luat la El.

După ce Dumnezeu l-a luat pe Enoch, bănuiesc că rudele și oamenii care îl cunoșteau l-au căutat în locurile unde știau că stă de vorbă cu Dumnezeu, în peșteri sau văgăuni, în locuri îndepărtate, au dat sfoară-n țară, l-au așteptat să revină.

Avea doar 365 de ani când Dumnezeu l-a luat și el nu s-a mai văzut. La urma urmei, era om tânăr…

Enoch a ales să umble cu Dumnezeu și Dumnezeu l-a luat.

Nu pot să nu mă întreb, eu cu cine umblu?

Ce poți să faci în astfel de momente?

În ultima perioadă am avut discuții cu oameni care au pierdut dintre cei dragi inimii lor. Ce poți să faci în astfel de momente? Să fii prezent, să iubești, să taci, să nu pui întrebări care nu își au rostul, să iubești, să asculți, să te rogi, să plângi, să iubești…

Știu că se repetă să iubești. Asta era și intenția.

Ce am auzit?

 

De ce?

De ce mie?

De ce acum?

De ce așa?

Visasem și speram altceva...

Dorințele și năzuințele s-au distanțat de realitate ca cerul de pământ.

Visele s-au spulberat și nu s-a ales nimic din ele...

Mă uit la mâinile mele și sunt goale. Până acum am muncit și trudit. Dintr-odată parcă sunt cu mâinile goale... Până acum erau pline cu iluzii? Parcă nu mai înțeleg nimic...

Pustiu-și întinde aripa spre mine. Parcă vrea să mă-nghită.

La cine să strig? Pe cine să caut? Unde să mă duc?

Doamne, dintre toți doar Tu mi-ai rămas...

La tine strig, pe Tine Te caut, la Tine vin...

Cu mâinile pline cu de ce-uri.

Cu doruri ce sufletu-mi frâng.

Cu lacrimi ce adunate s-ar face oceane.

Cu o dragoste pe care nu știu cui s-o dau.

Cu temeri mai mari decât mine.

Cu gânduri ce-mi întunecă mintea, credința, voința.

Cu-ntreaga-mi tânjire Te caut.

Răspunde-mi!

Sunt aici!

opulenţă de creativitate

Mă credeam ancorată în realitate. Credeam că ştiu pe ce lume trăiesc. Credeam că ştiu cel puţin mediul meu înconjurător.

Cartea Geneza îmi dă peste cap ideile despre care era sigură pe mine. Citesc că „Dumnezeu a zis: "Să dea pământul verdeaţă, iarbă cu sămânţă, pomi roditori, care să facă rod după soiul lor şi care să aibă în ei sămânţa lor pe pământ." Şi aşa a fost. Pământul a dat verdeaţă, iarbă cu sămânţă după soiul ei şi pomi care fac rod şi care îşi au sămânţa în ei, după soiul lor. Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun.”

Călătoria mea zilnică cu autobuzul depăşeşte 20 de minute. Aleg să nu stau cu ochii în telefon ci să mă bucur de peisaj. Nu este în fiecare zi la fel. Nu observ aceleaşi lucruri zilnic.

De când studiez cartea Geneza, cartea începuturilor, mi-am luat ca temă să identific copacii, florile, ierburile, păsările pe care le văd. Am văzut şi fluturi în perioada aceasta însă identificarea lor este mai complicată.

Cu ruşine am realizat că nu ştiu să identific toţi copacii din zona în care trăiesc. Florile sunt de o varietate atât de largă... Iarba este cu frunză lată, groasă, cu dungi, scurtă, înaltă, în diverse forme şi culori.

Dimineaţă, am observat un petec de pământ plin cu troscot. În mijlocul acelui petec de pământ era o singură floare micuţă de un albastru deschis.

Rochiţa rândunicii poate fi albă, sau cu marginea violet.

Într-o grădină, am observat nişte flori înalte cu toată gama de galben în petalele lor. O frumuseţe!

Pe marginea trotuarului sunt nişte flori grase în culori care îţi atrag privirile, troscotul îşi face drum printre pietrele decorative dând farmec peisajului.

Nuci, cireşi, vişini, duzi, meri, peri, piersici, brazi în diverse forme şi culori, sălcii, salcâmi înfloriţi în alb sau roz spre violet, gutui, plopi, şi alte soiuri încă neidentificate de mine străjuiesc drumurile noastre dând farmec peisajului.

Pe deasupra mea zboară rândunele, vrăbii, porumbei, hulubi, ciori, berze.

Pisicile şi câinii sunt ascunse la umbră.

Aceste descoperiri mă bucură, mă ajută să văd opulenţa de creativitate pe care Creatorul a pus-o în creaţia Sa. Mă ajută să Îl laud pentru că a lăsat atâta frumuseţe pentru mine, pentru noi. 

unde esti?

Eva şi Adam au mâncat din pomul cunoştinţei binelului şi răului. Imediat ce au mâncat, s-au uitat unul la altul şi au descoperit că le este ruşine de ei, şi unul de celălalt. Au luat frunze de smochin, le-au înnodat, croşetat, împletit şi şi-au făcut şorţuri.

După ce şi-au dat toată silinţa ca şorţurile să le acopere nuditatea, au auzit un Glas. Ştiau Glasul. Nu era un Glas necunoscut. Ştiau inflexiunile acele voci. Auzind-o, primul instinct a fost să se ascundă.

Realizează că până atunci abia aşteptau să audă acel Glas, abia aşteptau să se întâlnească cu Cel care le vorbea.

Acum, se ascund...

Glasul rosteşte o întrebare, “Unde eşti”?

Nu ştia Creatorul unde erau cei doi? Ştia. Dar ca un părinte plin de dragoste şi îndurare aşteaptă ca ai Lui copii să îi spună ce au făcut, să povestească cu El, să se-ntoarcă la El.

De câteva zile, întrebarea aceasta este în gândurile mele. Dumnezeu, la fel la ca pe Adam şi Eva, mă întreabă şi pe mine, “Unde eşti”?

Pot fi impertinentă şi să răspund că sunt pe Pământ. Pot răspunde că sunt în România, şi răspunsul ar fi corect.

Dar unde sunt?

Unde sunt în gândurile, atitudinile, ideile pe care le macin, gesturile mele?

Unde sunt în relaţia cu El?

Mă ascund după şorţurile mai mult sau mai puţin elegante? Ce ascund?

Unde sunt în ideile şi gândurile mele? Cine îmi serveşte ideile pe care le frământ, la ce mă instigă acele idei?

Şoaptele sau cuvintele cui le ascult?

Mai aud întrebare “Unde eşti”?

Greşesc, şi vocea dominantă din capul meu îmi spune că nu sunt bună de nimic, că nu valorez nimic, că …

Vag şi suav aud întrebare “Unde eşti”?

Cineva mă caută! Cuiva îi păsă! Cineva are deja pentru mine o haină care să-mi ascundă goliciunea şi El vrea să mă îmbrace, să mă ţină lângă El, să mă regenereze, să mă iubească, să mă ierte, să mă vindece. El vrea mai mult decât mine să restabilească relaţia dintre noi…

Îl las să mă îmbrace, ierte, vindece, regeneze? Îl cred vrednic de crezare? Îi aud Glasul?

Unde eşti? 

Lucifer, Adam și Eva

Mi-ar fi plăcut să văd Grădina Edenului, multitudinea de copaci, flori, fructe, animale, păsări, să aud cântecele și trilurile păsărilor, mugetele pe diverse game ale animalelor.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo ca să nu-mi fie frică de lilieci sau de păianjeni, să nu am nevoie de soluție care să alunge țânțarii de pe lângă mine, să nu-mi sară inima din piept când văd o șopârlă căutându-și adăpost sau vreun șoarec dornic de cunoaștere tîindu-mi calea.

În Grădina Edenului era tare frumos...

Acolo însă au loc niște evenimente care vor schimba soarta îngerilor și a oamenilor.

Îmi place că Dumnezeu nu ne spune când i-a creat pe îngeri. Dar a fost unul dintre ei tare frumos care se numea Lucifer. Profetul Isaia, la câteva mii de ani distanță, ne povestește despre Lucifer în cartea sa în Isaia 14:3-20).

Profetul Ezechiel ni-l descrie pe Lucifer “Stăteai in Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua cînd ai fost făcut.” Ezechiel 28:12-19.

Nu prea știu cum arată toate acele pietre însă cred că sunt frumoase și strălucitoare.

În Grădina Eden, în grădina Lui Dumnezeu, Lucifer nu se mulțumește cu ce primește. Vrea să fie ca Dumnezeu. Este îndepărtat din locul unde a fost așezat pe muntele Lui Dumnezeu, și își caută adepți.

Unde?

Tot în Grădină.

Adam și Eva sunt aduși în Grădina sădită de Creator. Sunt dezbrăcați, goi și nu le este rușine.

Lucifer își găsește o formă vizibilă, este șiret, știe cum să pună întrebările ca să creeze confuzie. Momeala este aruncată. Dacă mănânci din pomul cunoștinței binelui și răului vei fi ca Dumnezeu!

De ce fusese el destituit din funcția pentru care fusese creat?

Pentru că a vrut să fie ca Dumnezeu.

Eva și Adam mănâncă. Li se deschid ochii și cunosc că sunt goi, și le este rușine.

Geneza 3 este un capitol extrem de trist…

Bine că povestea nu se încheie aici.

la un croissant cu porumbeii

Pentru că în perioada aceasta studiez cartea Geneza, mi-am propus să fiu mai atentă la ceea ce este în jurul meu. Vreau să mă bucur mai mult de rândunelele mele care au scos al doilea rând de pui și care undeva pe la 23 august vor pleca spre țările calde.

Vreau să mă bucur de gâzele care zboară pe lângă mine.
Vreau să nu mai trec ca Vodă prin lodobă vâzând totul, și nevâzînd nimic.
Mi-am propus să mă bucur de viață, de clipe, de savori, de mirosuri, de arome, de gusturi și de forme. Așa că astăzi, am savurat un croissant și o limonadă pe o terasă.
Venea ploaia și trebuia să mă ascund undeva. Am urcat pe o terasă, și m-am așezat la o masă. Pe sus, purtați de adierile vântului cald de vară și lovindu-se în zbor de picurii de ploaie, câțiva porumbei se zbenguiau în lumina caldă și blândă a ploii.
Mirosul de croissant i-a ademenit. S-au așezat pe balustradă, s-au plimbat în lung și în lat, m-au observat cu ochii lor căprui cu roșu, s-au prefăcut că mă ignoră scărpinându-se de vreun fir de praf lipit de piele. Au mai dansat pe deasupra și iar și-au început ritualul cercetării lor. Cele mai minuscule firimituri au fost găsite și savurate. M-au ciupit testându-mi reacțiile. Cred că i-am șocat cu nemișcarea mea.

Aveam un zâmbet până la urechi. Eram conștientă de asta și mă bucuram că mi-am ales o masă cu fața spre stradă și cu oameni în spatele meu.
Porumbeii au început să mă studieze și mai de aproape. M-au înconjurat, s-au uitat atent, s-au prefăcut că mă ignoră giugiulindu-se lângă mine.
Au văzut că nu mă mișc prea mult, că îi observ însă nu îi alung. Au prins curaj și au urcat pe masă. Au studiat farfuria și au savurat firmiturile pe care le lăsasem acolo. Limonada nu i-a tentat!

O cioară cam boccie s-a așezat și ea pe un stâlp al terasei. M-a studiat, n-a croncănit, nu s-a apropiat prea mult și apoi s-a dus să mai valseze pe adierile calde și umede ale verii.

Porumbeii, când au văzut că plec, au zburat dansând deasupra mea, bucurându-se de stropii de ploaie, de gâzele care-și căutau adăpost, de briza caldă a verii.

Dacă nu mi-aș fi propus să mă bucur mai mult de natură, porumbeii mi s-ar fi părut enervanți, cioara curioasă și fără de frică, aș fi bodogănit de ploaie, și de toate...

Călătoresc aproape zilnic cu autobuzul și îmi place să observ oamenii. Unii au un aer de aroganță de te miri cum ai mai încăput și tu acolo, unii nici nu au curajul să ridice privirea din pământ, parcă le este rușine să și respire. Unii își etalează tatuajele și mușchii, și cred că sunt superiori celorlalți prin putere. Unii ridică vocea și-și povestesc viața privată în auzul tuturor. Unii se cred cei mai deștepti, cei mai frumoși, cei mai ...

Studiez Geneza și citesc că omul a fost creat din țărâna pământului, adica din praf. Creatorul a adunat praful într-o grămadă, a aranjat-o, a udat-o cu apă, a modelat lutul proaspăt format, i-a suflat suflare de viață prin nări, și a apărut omul.

Sunt om compus din țărână cu minerale, săruri, apă și alte elemente chimice.

Sunt o mână de țărână care la final se va descompune înapoi în țărână, iar sufletul va merge la Cel care mi l-a insuflat.

Sunt o mână de țărănă temătoare, fragilă, sensibilă.

Fără duhul Lui, fără duhul de viață în mine sunt doar o mână de țărână.

Și nu pot nu mă întreb, de ce uneori vreau să îmi arăt mușchii și să mă dau măreață?

De ce uneori mă cred o țărână superioară?

De ce uneori am impresia că la mine Dumnezeu a folosit țărână amestectă cu aur și diamante, iar în loc de apă a pus apă micelară, sifon și mai știu eu ce poțiuni miraculoase și greu de găsit?

Sunt doar o mână de țărănă amestecată cu apă și frământată pe roata olarului. El este în controlul lutului. El este stăpânul lutului. El are planul Lui cu acest lut. 

Fără El sunt praf și pulberi...

Adam și Eva

Împreună cu grupul de studiu am decis să nu facem pauză peste vară ci să intrăm puţin în Geneza. Nu e prima dată când studiez cartea începuturilor, dar de fiecare dată rămân uimită de alte aspecte din Scriptură. Prima binecuvântare rostită de Dumnezeu în această carte este peste om, peste Adam.

Toate celelate lucruri create au fost bune şi foarte bune. Pe Adam l-a creat şi l-a binecuvântat. Adam e altceva. Peste el S-a aplecat să îi umple plămânii cu suflare de viaţă, cu duh de viaţă. Celelate creaturi au viaţă, dar Adam e creat după chipul şi asemănarea Lui, are suflet care comunică cu Creatorul. Adam a fost creat cu un scop şi o menire. Adam trebuia să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună, şi să stăpânească peste celelate vieţuitoare.

Adam pune nume tuturor vieţuitoarelor, şi descoperă că el este singur. Dumnezeu vede tristeţea lui Adam, şi are loc prima operaţie din istoria omenirii, primul anestezic este folosit pe Adam. Acesta doarme adânc cât durează operaţia. Se trezeşte, şi lângă El găseşte pe cineva care îi seamănă, o recunoaşte ca fiind parte din el.

Eva a fost ajutorul potrivit a lui Adam. Când a văzut-o lângă el, a ştiut instant că e a lui. Adam nu s-a simţit inferior când a primit-o pe Eva. A fost fericit. Adam s-a bucurat că are un ajutor, Eva s-a bucurat să fie de ajutor.

Când Eva a mâncat din fructul oprit, Adam s-a regăsit singur. A simţit bariera care s-a aşezat între ei.

Nu a lăsat-o pe Eva singură. A mâncat şi el.

Amar a fost rezultatul neascultării!

Erau însă în asta împreună...

Cuvântul comunică prin cuvinte

 „La început, Dumnezeu” ... Geneza 1:1

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” Ioan 1:1-2

Cuvântul este format din sunete de diferite tonalități, și în diverse nuanțe. Cuvinte auzim și învățăm încă din perioada intrauterina. Cuvintele roiesc în jurul nostru, ne învăluie, ne împresoară și înfășoară, ne ridică sau ne înalță, ne coboară sau ne dărâmă, ne aruncă în visare sau ne prăbușesc în abisurile trisțeții.

Cuvântul e din veșnicii, este Veșnic, este Cel care nu se schimbă. Cuvântul este Dumnezeu.

Cuvântul comunică cu mine prin cuvinte! Pe unele le înțeleg, unora nu le pricep încă sensul și rostul. Unele fac click dintr-odată și mi se deschid noi orizonturi de înțelegere.

Cuvântul folosește cuvinte pentru a-și spune istoria și povestea.

Cuvântul are legi, porunci și orânduiri ce aduc binecuvântări și fericire dacă le ascult și le-mplinesc.

Cuvântul S-a întrupat și a locuit pe pământ. Cuvântul a ales să moară ca eu să am Viață! Cuvântul eliberează, vindecă, hrănește, mântuiește. Cuvântul se exprimă prin cuvinte. Iar darul și abilitatea de a folosi cuvinte a fost dată doar celor creați după chipul și asemănarea Lui! Cuvântul este Pâine și Viață, Adevăr și Dragoste, Milă și Îndurare!

Cuvintele dau sens și farmec vieții!

Cuvântul face inima să tresalte, palpite, să-și răspundă la întrebările pe care nu are curajul să le pună, să ia decizii în ciuda a tot și toate, să-și iasă din zona de confort.

Cuvintele din Cuvânt aduc alinare, aduc Pace, aduc Viață!

Cuvântul a creat totul rostind cuvinte.

Cuvântul citit, auzit, întipărit în inima și mea mea aduce Pacea ce întrece orice pricepere, aduce înțelepciune când mintea lucrează febril cuvinte, aduce fericirea în ciuda încercărilor, provocărilor, frângerilor și tristeților.

Cuvântul e aici! Umple tot pământul cu Slava Sa!

Iosif

Anul acesta, fără să vreau, l-am primit pe Iosif la studiu, sau de studiat.

Cine este Iosif?

Ce treabă am eu cu el?

Ce să învăț de la el?

Da, am fost în Egipt dar nu ca rob.

Da, sunt singura fată după trei băieți. Dar nu am fost răsfățată, nu am primit nici o haină pestriță!

Și totuși, de ce Iosif?

Astăzi, am realizat că Iosif nu a vrut sau nu și-a dorit să fie răsfățat.

Nu a vrut să îi ia Iacov o haină pestriță.

Nu și-a dorit visurile pe care le-a avut.

Nu a visat să plece în Egipt.

Nu a vrut să fie sclav ca să aibă o altfel de viață.

Nu a căutat aventura.

Nu a vrut să ajungă în casa lui Potifar.

Nu a băgat-o în seamă pe nevasta lui Potifar, a fugit de ea.

Nu a vrut să ajungă la pușcărie și să stea ani buni acolo.

Nu și-a dorit să interpreteze visuri.

Nu a vrut să fie mâna dreaptă a lui Faraon, al doilea în rang.

Nu a vrut să fie administratorul Egiptului și a vecinilor înfometați.

Nu a vrut să se însoare cu Asnat.

Ceva însă îmi atrage atenția!

“Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine”. Geneza, 39:2

“Domnul a fost cu Iosif și Și-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniței.” Geneza, 39:21

Nu a vrut, nu a visat, nu a tânjit, nu și-a dorit nimic din tot prin ceea ce a trecut!

Domnul a fost cu el, și-a întins bunătatea peste el. 

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Moșu

Am auzit recent o poveste, și de atunci mă tot gândesc la ea. Povestea aceasta are loc pe la începutul anilor 1980.

În satul unde eu m-am născut, la una dintre familiile din biserică, locuia un orb. Îmi amintesc că am fost cu  bunicul T (Constantin Armașu) la el acasă. Am fost să în vizităm pe Moșu. Numele lui era Ioan (Ion) Coșeru, dar cred că toată lumea îl știa de Moșu.

Bunicul îl vizita des pentru că erau de aceeași vârstă, fuseseră împreună la școală în clasa I. Vederea Moșului s-a deteriorat grav după clasa I și pe la 12 ani a orbit total, ca urmare a tifosului. Așa că Moșu nu și-a mai continuat școala.

Stătea la familia nepoatei lui – tanti Ileana Mircea, avea camera lui și făcea treabă prin curte. Avea tot felul de unelte pe care le mânuia și cărora le știa locul cu precizie. Știa drumul către biserică fără ajutor din partea nimănui, știa texturile gardurilor, porților și denivelările drumului.

Era un om credincios, cu o memorie bună. Se ruga mult!

Moșu rămânea acasă, copiii plecau la scoală iar adulții erau cu treburile lor. Cineva însă era prin preajmă, ca să îl supravegheze. Numai că Moșu a îmbătrânit și era prea mult ca să mai meargă la biserică. Bătrânii sau membrii bisericii mergeau și îl vizitau. Iar el îi aștepta cu mare drag. Îi recunoștea după glas, de departe.

La biserică, cineva a adus o cântare nouă. Bineînțeles că s-a repetat cântarea și unii au învățat-o pe de rost. Unul dintre aceștia era fiul nepoatei Moșului, Didi Mircea.

Săptămâna următoare, prin curte, Didi îl aude pe Moșu cântând melodia învățată de ei duminică la adunare. A intrat la Moșu în cameră și îl găsește pe acesta cântând cu mare bucurie melodia. A așteptat ca Moșu să termine de cântat și l-a întrebat de unde știe melodia. Nu fusese la biserică! Deci nu avea de unde să o știe. Și în acele zile... chiar nu fusese nimeni să îl viziteze.

Moșul îi răspunde calm că noaptea trecută au fost la el trei frați, le-a spus numele celor trei și a precizat că aceștia au stat cu el până târziu. Unul dintre cei trei era Neculai Antochi, unul dintre bătrânii bisericii. Aceștia au citit din Scriptură, s-au rugat și au cântat cu el. De la ei știa el această melodie.

Didi îl ascultă cu atenție și realizează că de fapt toți cei trei frați nominalizați erau plecați ACASĂ! Le auzise numele celor trei povestite prin casă. Neculai Antochi nu mai era printre cei vii de prin anul 1962.

Cum a învățat totuși Moșu acea cântare?

Eu cred că au fost trei îngeri veniți să-l încurajeze pe Moșu și să-i întărească credința.

Altă explicație nu găsesc.

mi s-a reactivat memoria!

Sâmbătă, una dintre secțiunile despre care am depănat amintiri, a fost cea despre lucrarea școlii duminicale. Deși eram mică, foarte greu m-am lăsat convinsă să particip la acele lecții. Cred în mod sigur că am fost mituită și cu ceva ciocolată ca să particip. Pe atunci, ciocolata era tare greu de procurat.

Nenea Victor împreună cu Gina și Nineta Bucureșteanu (pe atunci) predau lecțiile, ne dădeau versete de învățat, ne ajutau să cântăm cu ritm și nu lălăit, ne aduceau melodii noi.

Îmi place muzica, notele muzicale nu s-au prins de mine însă știu să le urmăresc. Am învățat să cânt, și o fac din toată inima. Mai mult de atât, organistul adunării de atunci, moș Dumitru Tănase mă ținea lângă el când mă prindea. Încercam să mai scap de el. Lângă el nu puteam să mă chicotesc, să fac șotii, să mai vorbesc cu câte cineva. Trebuia să fiu atentă la ceea ce se întâmpla în adunare, iar răbdarea mea era pusă la încercare.

Acum realizez cât de binecuvântată am fost să îl am pe lângă mine pe moș Dumitru. Dacă aș fi avut mintea de acum...

Începusem să vă spun de sâmbătă. Nenea Victor a prezentat acea perioadă a lucrării de școală duminicală și îmi spusese că ne pune să cântăm. Ne anunță care e melodia pe care dorește să o cântăm, ne ridică în picioare ca să fim vizibili tuturor și să ne poată țină sub observație – exact ca pe vremuri.

Pe lângă mine era Didi Mircea, care mă întreabă dacă mai știu melodia. Îi răspund că îmi amintesc vag linia melodică și că sper să fie afișate cuvintele. Și ni se dă tonul...

Nu știu de unde și cum au răsărit cuvintele în mintea mea, însă nu am avut nevoie să mă uit pe ecran. Mi-am amintit fiecare cuvânt și fiecare notă care trebuia cântată.

Mă uit la Didi, și îmi spune că nu își vine a crede. Și el și-a amintit fiecare cuvânt, fiecare notă.

Toată melodia s-a activat din memoria pe care o credeam uitată.

Toată bucuria cu care o cântam a revenit, toată acea voioșie și bucurie a copilăriei de care nu-mi mai aminteam a revenit în forță, uimindu-mă. Am regăsit în mine fetița blondă și creață, undeva pe la 4-5 anișori, cu aceeași curiozitate și entuziasm, bucurie și pasiune.

“Povestiti copiilor vostri despre lucrul acesta, si copiii vostri sa povesteasca la copiii lor, iar copiii lor sa povesteasca neamului de oameni care va urma! ”(Ioel.1:3)

Dacă nu aș fi fost la școala duminicală, nu aș fi șiut să cânt acea cântare. Dacă nu aș fi mers acolo, chiar și mituită, muzica posibil s-ar fi prins de mine altfel. Dacă nu ni s-ar fi imprimat un ritm alert al muzicii, aș lălăi și acum melodiile. Dacă nu ar fi pus Domnul lângă mine oameni care să mă tragă lângă ei, cu ei, să mă țină pe lângă ei, acum nu s-ar fi activat nimic. M-aș fi uitat la ceilalți și nu aș fi înteles… nimic.

Dar mi s-a povestit, mi s-a cântat, mi s-au imprimat niște valori, și nu pot decât să mulțumesc Domnului pentru cei care s-au investit în mine. 

cuvinte și imagini, muzică și povești

 Vreo doi ani de zile, am tot căutat informații despre rădăcinile mele, rădăcinile credinței străbunicii mele paterne, ale bunicilor, ale părinților, și implicit a credinței mele. Nu cred că am moștenit credința lor. Am verificat la sânge tot ceea ce mi s-a spus, am pus la îndoială totul, am cercetat și apoi am decis de una singură ce să cred, în cine să mă încred.

Abia intrasem în adolescență când am decis să Îl las pe Isus Christos să îmi fie Domn și Mântuitor personal. De-a lungul vremii, am tot verificat ceea ce cred, sunt atentă, și în alertă, ca credințele mele să fie aliniate la Cuvânt, la Scriptură.

Biserica unde am crescut a împlinit anul trecut 100 de ani. Dar am celebrat Centenarul în ultimele două zile.

Am mai scris despre bunicul Armașu, sau T al meu. Mare parte din copilărie am petrecut-o în casa lor. Iar bunicul era plin de povești. În fiecare seară, lua Biblia cu imagini, în ritualul nostru, și îmi spunea povestea biblică din imagine, iar în mintea mea imaginea și informația prindeau viață ca-ntr-un film.

Am crescut cu povești, cu glasul scăzut al bunicului, cu inflexiunile vocii dând ghes imaginației mele de copil.

Din aceste zile de sărbătoare, o imagine mă va urmări multă vreme.

Am invitat orchestra adunărilor din Bârlad și Vaslui ca să acompanieze cântările noastre. La un moment dat, în orchestră ceva mi-a atras atenția. O copilă, până în doi ani, sau pe acolo, era în brațele bunicii ei. Copilă stătea în poala bunicii liniștită, în timp ce bunica cânta la mandolină. Se vedea clar că această fetiță petrecuse mult timp acolo, în acea poală. Se vedea clar că știa că nu are voie să se foiască, să se miște, să își ceară cine știe ce drepturi atunci când bunica ei cânta.

Fetița asta a crescut și va crește în această atmosferă. Muzica vibrează în ființa ei pentru că ea crește în spatele mandolinei, pe sunetele ei.

Găsesc scris în Scriptură, “Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta, și copiii voștri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma! ” Ioel, 1:3

Adina Blejeru, mulțumesc Domnului că acest verset a prins viață și o altă semnificație urmărindu-ți reacțiile împreună cu nepoțica ta. Mulțumesc Domnului că ai ales să povestești... cântând.

Fotografiile le-am primit de la Adina Blejeru.

1 iunie 2023

Suntem în 1 iunie, și este ziua copilului.

De câteva săptămâni tot fac loc unei bucăți de verset în mintea mea “Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam” Ieremia, 1:5.

Uneori am impresia că timpul a început cu mine. Bine. Hai! A început de la părinți, sau de la bunici. Mai încolo de atât, nici nu vor gândurile să se ducă.

Și totuși, Dumnezeu vrea să îmi spună în aceste zile că El mă cunoștea înainte de a fi concepută.

“Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Psalmul, 139:16

Indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, așteptat sau nu, iubit sau nu, cocoloșit și răsfățat sau învățat cu greul, Dumnezeu ne, și îmi reamintește astăzi că nu ești, și nu sunt, aici la întâmplare. El ne știa mai dinainte, ne știa părinții, bunicii, străbunii. Ne știa și ne știe istoria, trecutul, tumultul…

Mai înainte de a fi, de a exista, eram în planurile Domnului.

Și nu doar atât, El îmi scrisese toatele zilele în cartea Lui. Este scris despre mine, menționat numele meu în cartea Lui.

Sunt a Lui!

E ziua copilului, și vreau să las gândul acesta să se înrădăcineze în mine. Eram în planurile Lui înainte de a exista în mintea părinților mei ideea de a mai avea un copil. Eram în planurile Lui și El făcea planuri cu mine, pentru mine.

Sunt a Lui, sunt binecuvântată de El, sunt în planurile Lui, numele îmi este scris în cartea Lui, iar eu ca un copil fericit nu pot decât să mă bucur de El, de Tata!

La mulți copiilor și celor care mai lasă din gând în gând copilul din ei să se bucure, mire, lase iubit!

numele meu

Tot frământ semnificația unui nume, și am realizat că fiecare lucru, obiect, animal, pasăre, gâză, loc de pe fața pământului poartă un nume. Fiecare nume este asociat cu o fomă, un loc, o față, un caracter, o culoare, un miros, un gust, o aromă.

Numele meu este mai rar. Le-a plăcut părinților mei. Era ceva nou pentru ei. Mi l-am însușit și sunt mândră de numele meu. Apropiații mă știu și mă strigă pe numele mic. Și acesta este dat de mama. Cella este numele pe care mi l-a scris și repetat, așa mi-a semnat cărțile, caietele personale.

Normal că m-am întrebat care este semnificația numelui Cerasela, cât și a celui scurt, Cella. Am căutat informații, am întrebat, m-am documentat. Cerasela înseamnă cireașă mică. De regulă, cireșele sunt roșii. Profiri înseamnă lucrător cu/în purpură, roșu în obraz,

L-am bombardat pe Dumnezeu cu întrebări legate de numele meu. Văd roșu în fața ochilor, de două ori roșu. Ce vrei cu mine? Numele nu mi-a fost dat la întâmplare. Nu cred în întâmplare.

Una dintre pasiunile mele este să studiez Scriptura, iar Avraam este personajul care mi-i lângă inimă. Dumnezeu îi promite lui Avraam “Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Geneza/Bereshit 12:2

Pot să lucrez, muncesc, studiez, lupt, pot să calc peste orice și oricine ca să-mi fac un nume. Pot să mă asociez cu unii sau alții, pot să intru în tot felul de cercuri ca să ajung cineva. Și să nu-mi fac un nume, sau să dobândesc un nume cum nu mi-am dorit.

Pot să merg la autorități și să-mi schimb numele, adult fiind îmi pot schimba numele cu unul pe care îl cred eu folositor.

Și îmi ajută?

Mă întorc la Avraam. Nu își dorea un nume, nu își dorea decât să stea cuminte acolo în magazinul lui de idoli și să își vadă de afacerea lui. Dar intervine Dumneze, și bogatul Avraam își pune catrafusele pe cămile și pleacă … Unde? Nu știa. Știa doar că I se va arăta unde să meargă.

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi auzit de numele Avraam. Poate nu toți îi știu povestea, dar toți au auzit acest nume.

Vreau să am un nume? Vreau să îmi fie cunoscut numele?

Prin ce este cunoscut Avraam? Îl știu ca tatăl tuturor credincioșilor, ca prietenul Lui Dumnezeu, primul evreu, cel din care a ieșit un neam mare, cel binecuvântat, cel ce era o binecuvântare.

Aud un nume, și-mi amintesc un chip, o față, un glas, o amintire, un miros, o atitudine.

Numele poate deveni celebru sau nu, dar impactul traiului în viața celorlați este inestimabil și de regulă nu este celebru.

Uneori, Dumnezeu schimbă numele unor personae, le dă o identitate nouă.

ACASĂ, voi avea un nume nou (Apocalipsa 2:17). Până atunci Îl las pe Domnul să se ocupe de numele meu.

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Gavril și Frăsina Popa

În adunarea noastră de acasă, erau mai multe cupluri fără copii. Astăzi, vreau să povestesc despre nenea Gavril și tanti Frăsina.

Ei și-au dorit mult să mă infieze însă ai mei nici nu au vrut să audă de așa ceva. Știam că le sunt tare dragă, și știau că la acea vreme aveam o slăbiciune pentru dulciuri și ciocolată. Aproape în fiecare duminică primeam de la ei câte o ciocolată, uneori chiar două – câte una de la fiecare. La acea vreme ciocolata era un lux.

Nenea Gavril a fost fiul lui Ioan și a Ioanei Popa. S-a născut în 21.11.1922. S-a căsătorit cu tanti Frăsina, fiica lui Marin și a Nataliei, familie din Puntișeni. Tanti Frăsina s-a născut la data de 25.03.1928. Amândoi au primit botezul în 1945. Cum a ajuns tanti la noi în sat... voi afla când voi ajunge ACASĂ!

Aveau o casă obișnuită, undeva la margine de sat. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată la ei la masă, deși mama mă trimitea cu diverse lucruri de dus sau de luat de la Tanti Frăsina.

Erau oameni blânzi, calzi, destul de înstăriți, credincioși, inimoși.

Nenea Gavril a fost pentru o bună perioadă de vreme, responsabilul adunării/bisericii. Niciodată nu predica lung – spre bucuria noastră. Rostea predici scurte, cu propoziții concise, niciodată nu te lăsa în coadă de pește. Rostea ceea ce credea și trăia! Pe fața lui se vedea că ceea ce spune nu erau vorbe în vânt, erau cuvintele Scripturii probate în viața lui.

El lucra la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), era șef de atelaj. Pe înțelesul tuturor, conducea carul cu boi a CAP-ului la toate treburile agricole. Se știa, era recunoscut că avea grijă de boii pe care îi avea în administrare, dar și de car. Dovedea seriozitate în ceea ce lucra. Era cinstit și asta o știau toți.

O vreme a lucrat și tâmplărie cu Ion (Ioan) Popa, apoi a fost magazioner la CAP.

Ea lucra la vie – era șefă de echipă. Ani de zile a făcut asta. De acolo a ieșit la pensie. Știa fiecare butuc de vie de pe dealurile Crasnei, știa ce soi de struguri face fiecare butuc. Și erau ceva soiuri de vie acolo! Avea mulți oameni în echipă. Fiecare venea cu problemele și grijile lui la lucru, lăsa oamenii să râdă, să fie expansivi. Și așa, viața era grea, măcar la lucru să se bucure de o glumă, de o poveste, de ceva oricât de infim ar fi.

Înțelegea greutățile femeilor și nu le exploata. O făcea suficient sistemul!

De luni până sâmbătă, oamenii aceștia transpirau pe dealuri alături de oamenii din sat. Nu își plângeau disperarea că nu au copii. Iubeau pe ai altora. Nu o iubire sufocantă ci una înțelegătoare.

La un moment dat, le-a explodat butelia în casă. Nenea Gavril era în acea cameră și a reușit să iasă pe un gemuleț direct în drum. Am fost multe zile alături de mama la ei ca să îi ajutăm la spălat, curățat, vopsit, refăcut lucrurile prin casă. Nu i-am văzut smulgându-și părul din cap, urlând de disperare că au rămas cu casa afumată și cu lucrurile stricate. Erau calmi. Aveau o pace pe care la acea vreme nu o înțelegeam. Tanti lucra, și uneori mai cânta. Nenea mergea la lucru ca mai înainte, iar tanti era casă cu cei care veneau să îi ajute. Aveau bani, și au renovat repede casa.

Au lăsat Cuvântul să îi transforme. Au ales să se bucure de copiii altora, pe unii ajutându-i material, pe unii cu sfaturi, pe unii cu ciocolată.

Realizez acum perspicacitatea lui de a vedea potențialul din copii. Abia acum pricep că atunci când stătea de vorbă cu noi, copiii, el de fapt ne încuraja, ne ridica la un nivel mai sus, îi păsa de părerea noastră, de ideile care alergau prin mințile noastre. Ne încuraja să cântăm și cânta alături de noi Vedeam pe fața lui o bucurie și o lumină care îl făcea deosebit.

La un Crăciun, era soare și frumos afară. Noi, copiii, repetam melodia “Afară ninge cu fulgi mari”. Unii mai mari ne-au dat de înțeles că melodia asta nu își are rostul în acea zi – era prea cald, iar soarele prea puternic.

Nenea Gavril a spus tuturor să fim lăsați în pace și să cântăm melodia dacă ne este așa de dragă.

A început programul nostru, al copiilor. Era soare, cald când am început prima strofă. Cântam melodia asta din toată inima noastră de copil. Ne doream să ningă, să ieșim afară să ne dăm cu săniile.

Când am început refrenul, soarele a intrat într-un con de umbră. La a doua strofă a început să ningă cu fulgi mari. Nu știu cum arăta fața mea însă știu cum arătau fețele copiilor de lângă mine. Nenea Gavril, care stătea în față, cu spatele la fereastră și cu ochii la noi, nu înțelegea bucuria noastră. Când s-a uitat pe fereastră a priceput. După melodia asta, s-a ridicat și a spus celor din adunare că Domnul a văzut credința noastră și a făcut o minune pentru noi, o minune la care toți sunt martori.

Putea să tacă! Putea să lase lucrurile așa. Dar atunci, am conștientizat că Domnul ascultă rugăciunile noastre, ale copiilor.

Este posibil ca alții să îl fi perceput altfel.

Acum, îmi dau seama că Domnul i-a așezat în viața mea pe acești doi oameni, fără copii, în vremea copilăriei mele ca să fie factori de influență, un fel de mentori...

Christos a înviat!

“le-a întâmpinat Isus și le-a zis: "Bucurați-vă!"” Matei 28:9

În mijlocul îngrijorării, tristeții și durerii, apare Isus dintre morți, înviat și spune femeilor "Bucurați-vă!"

Vă doresc să lăsați bucuria venită de Sus, de la Cel înviat, de la Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii să vă umple inimile și ființa!

Christos a înviat!

  

numele meu este Baraba

Numele meu este Baraba, înseamnă fiul tatălui. Îmi petrec veacul cu prietenii mei, distrându-ne pe seama oamenilor pașnici, ne implicăm în răscoale care se mai lasă și cu victime. Știu toate trecătorile, văgăunile munților și ascunzișurile pe care doar David și oamenii lui le știau. Cunosc țara asta și Ierusalimul ca pe propriile buzunare.

Nu știu cum s-a făcut, cred că cineva m-a turnat, dar am fost prins. Nu cred că scap. Îmi doresc enorm să scap. Nu știu ce am să fac dacă voi scăpa de aici. Cred că voi schimba acest stil de viață palpitant pe unul cum și-a dorit tatăl meu.

De mic, am fost dus la sinagogă, am învățaț alături de colegii mei Scripturile dar nu s-a lipit mare lucru de mine. Mi-a plăcut aventura!

De aseară sunt arestat. Mă întrebi dacă sunt furios? Acum nu. Știu că am făcut multe rele, spargeri, am furat la drumul mare, m-am bătut, am ucis, am făcut tot ce fac tâlharii. Sunt un tâlhar! Știai asta, nu?

Dacă vreau să fiu liber? Normal că vreau!

Aș vrea să îmi gândesc gândurile însă celălalt prizonier a adus multă gălăgie cu El. Se aude pe aici că s-a intitulat Fiul Lui Dumnezeu, profetul de care scriu Scripturile. Pare de treabă! L-am zărit în drumurile mele. Nu știu de ce L-au arestat!

Toată noaptea L-au plimbat și judecat. N-am putut închide un ochi... Mi-i teamă! Cred că voi muri! Știu că merit să mor pentru ceea ce am făcut, dar parcă nu sunt pregătit...

Pilat, obișnuiește să elibereze pe cineva înainte de Paște! Eu nu cred că am șansa asta. Isus ar merita să fie eliberat. El a supărat pe preoți, pe farisei, saduchei, pe cei care stau pe la Templu. E ceva legat de Scriptură, de profeți, de împlinirea acestora. Nu mi-am bătut capul cu asta...

Mulțimea asta care urlă e chiar deranjantă. Nu pot să fiu liniștit nici măcar în ultimele clipe? Sunt conștient că mor. Am trecut pe drumul care duce spre locul crucificării zilele trecute. Locul acesta este pus special lângă drumul mare, să îl vadă toți și să se sperie, să nu își dorească să fie crucificat de romani.

Romanii aceștia au adus obiceiul crucificării. Când se fac execuțiile, prefer să plec pe la En Ghedi, să mă refugiez într-o peșteră. Nu vreau să aud strigătele celor de pe cruce. E prea mult! Chiar și pentru mine...

Dar ce se aude? De ce mi se strigă numele? Ce vrea mulțimea de la mine?

Să fiu eliberat și Isus să moară? Să moară pentru mine?

Dar nu Îl cunosc! Nu merit asta!

M-am întâlnit cu Isus imediat după eliberare. Ne-am intersectat privirile și m-am simțit atât de iubit... și iertat. Atât de iubit...

El moare pentru mine... ca eu să trăiesc.

Mulțimea pleacă cu Isus spre locul execuției iar eu îmi amintescă că în seara asta începe Paștele. Este timpul jertfei...