cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă ai da mâna cu cineva şi ţi-ar rămâne în palmă urme de dragoste?

Cum ar fi dacă cineva te-ar îmbrăţişa şi ai simţi cum dragostea rămâne lipită de tine?

Cum ar fi dacă în privirea celui/celei cu care te întâlneşti, ai fi învăluit/ă în dragoste, în acceptare, şi nu în judecată şi clasare?

Cum ar fi dacă aş lăsa Dragostea să mă infuzeze şi îmbibeze, transforme şi regenereze?

Cum ar fi dacă aş fi contagioasă de dragoste?

Cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă nu aş uita că Dumnezeu este Dragostea însăşi?

Cum ar fi dacă L-aş lăsa să mă iubească şi nu m-aş mai chinui să întru în calapodurile distructive ale vremii mele?

Cum ar fi dacă m-aş iubi pe mine prima dată?

Cum ar fi dacă i-aş iubi pe ceilalţi? Nu pentru ceea ce fac, îmi fac, aduc, dreg pentru mine.

Cum ar fi dacă L-aş iubi pe Domnul fără să gândesc că Îl iubesc pentru pentru că sunt în viaţă, funcţionez, am ceea ce mi-a dat, pentru că ....

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5

 

astăzi... sunt lângă noi femei

Azi, e zi de sărbătoare! Este o zi internaţională, emoţională, plină cu flori, cadouri, mărţişoare, urări şi pupături. Este ziua internaţională a femeii, şi habar nu am de ce, însă ne dorim să fie o zi PERFECTĂ!

Dar ...

Sunt lângă noi femei care au pierdut sarcina, sau sarcinile, şi visele de a deveni mamă s-au prăbuşit în fărmâne ducându-le pe tenebrele depresiei.

Sunt lângă noi femei cărora li s-a dat verdictul medical că nu vor fi mame.

Sunt lângă noi femei cărora le-a plecat prea devreme un prunc, sau mai mulţi.

Sunt lângă noi femei văduve.

Sunt lângă noi femei abandonate de soţi, uitate de ei.

Sunt lângă noi femei abuzate fizic sau verbal.

Sunt lângă noi femei necăsătorite.

Sunt lângă noi femei care recent au pierdut pe cineva drag, se simt singure, abandonate, nemângâiate.

Sunt lângă noi femei care luptă cu boli şi dureri greu de descris.

Sunt lângă noi femei care sunt divorţate, care luptă cu toţi şi toate pentru copiii lor şi pentru ele.

Sunt lângă noi femei care şi-au îngropat visele şi visurile în urma unui accident sau a unei traume.

Sunt lângă noi femei care nu sunt perfecte, care nu zâmbesc perfect, care astăzi încearcă să îşi reprime lacrimile, care luptă cu ele ca să pozeze în femei puternice.

Sunt lângă noi femei frânte, înfrânte…

Sunt lângă noi femei care aşteaptă un semn de dragoste, şi nu doar astăzi…

Sunt lângă noi femei care au crescut fără mame…

Sunt lângă noi femei…

Cum ar fi dacă ne-am lăsa inima să iubească mai mult decât lăsăm mintea să critice, să judece şi să dea verdicte care desfiinţează? Cum ar fi dacă am citi printre cuvintele pe care le auzim? Cum ar fi dacă am vedea dincolo de aparenţe, de faţadă, de măşti?

Astăzi, e zi de sărbătoare!

Astăzi îmi doresc să Îl las pe Domnul să mă facă un bandaj de dragoste pentru cele care se simt neiubite, neînţelese, uitate, abandonate, nemângâiate… şi lista continuă.

Astăzi îmi reamintesc ceea ce spune Domnul “De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Isaia 43:4 

un majorat... cu hotărâri

 În urmă cu câteva zile, am “împlinit” un majorat! Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”

Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.

Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.

Cum am reacţionat când am primit vestea?

Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!

De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină, şi ei trăiesc.

Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?

Nu.

Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.

Dacă mai doare?

Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum ne implicăm, şi ar povesti despre noi.

Cum au trecut aceşti ani?

Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi, multe lacrimi …

Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?

Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este Dumnezeu!

Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…

Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi bucură cu mine şi pentru mine!

Da, au trecut optsprezece ani! E mult!

Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat inima.

Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu am rămas orfană!

Hag Purim Sameah!

 Astăzi, 06 martie 2023, este sărbătoarea de Purim. 

Ne-am obişnuit şi cu războiul deşi ne este încă în coastă. Oamenii nu mai vin în mod constant în ţară, dar aud poveşti de mi se face părul şi mai creţ. De mai bine de un an de zile, aud şi văd minuni. Credeam că vremea lor s-a încheiat, sau că ele apar răzleţ. Dar nu este deloc aşa. Oamenii aleg să îşi povestească minunile, să facă public ceea ce Domnul face cu ei, în ei şi pentru ei.

Dar astăzi este sărbătoare! Cartea Esterei este o carte despre refugiaţi, despre credinţă, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul care face minuni. Este vorba şi despre o femeie înţeleaptă, blândă, deşteaptă, frumoasă şi care deținea arta negocierii şi a diplomaţiei.

Estera este una dintre eroinele mele preferate.

Frumoasa şi Bestia sau orice poveste ori ecranizare păleşte în faţa poveştii Esterei. Ea are ceva mai mult. Estera are ceva ce nu i se poate lua, indiferent de ceea ce ar veni peste ea.

Şi acel ceva este credinţa, credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, în Cuvântul Său, în promisiunile Lui.

Astăzi, când citesc ştirile, nu prea îmi vine să mă bucur, dar îmi reamintesc de ceea ce a spus Isus “vedeți să nu vă înspăimântați” (Matei 6:24).

Şi dacă tot nu mă înspăimânt, măcar să mă bucur!

Hag Purim Sameah indiferent de context!

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Studiez cartea Judecători. Recitind-o, am căzut în despresie. Studiind-o, m-am regăsit în ea, în același ciclu de viață, de conduită, de alegeri. Bine, eu nu am idoli – statui și o închinare publică în fața acestora.

Caut vinovați pentru că viața mea nu e conform ideilor, viselor și visurilor mele! Cartea Judecători mă ajută să-mi reamintesc că trebuie să mă uit și la mine când fac judecățile.

Cred că am nevoie de o cheie, de un cod legal după care să fac judecata. Și cheia asta nu o găsesc în vibe-ul vieții de zi cu zi, în presa vremii, în filosofiile încâlcite care mi se oferă pe tavă. Viața asta nu e numai despre muncă, mâncăre, distracție, alergare. Dacă e numai atât, ce fac cu golul acela interior care uneori doare de nu știu ce e cu mine? De ce doare? Mai doare? Oare nu cumva am lăsat apatia și indiferența să omoare durerea acelui gol, acelei tânjiri după o împlinire mai înaltă, mai adâncă, mai dincolo de lumea asta?

Poți să vorbești despre orice astăzi. Ești chiar cool dacă filosofezi de nu te înțelegi nici tu. Dar ce fac cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute? Ce fac cu Scriptura? Sunt doar niște povești?

Pot să le încadrez la secțiunea SF-uri. Pot să le știu, dar pentru mine să fie doar povești. Pot să le neg veridicitatea confirmată istoric și arheologic. Pot să nu le las să aibe nici un impact în viața mea. Pot să cred că nu au nici o treabă cu mine. Pot să cred că trăiesc într-o lume paralelă cu a lor.

Mă uit la poporul din cartea Judecători și văd același fel de a trăi viața ca cel din viața de zi cu zi de astăzi.

Nu Îl iubesc pe Domnul ca David cu voce tare, cu toata ființa pentru ca să dau bine în fața oamenilor. Nu mai cred Scriptura pentru că vreau să fiu ca unii care aleg să creadă că știința este mai presus de Dumnezeul care a creat totul. Aleg să fiu ca ceilalți ca să fiu cool. Aleg să mă pierd în mulțime, să semăm cu celelate femei, ceilalți oameni și să-mi pierd unicitatea și rolul pentru că asta se cere pe piață. Aleg să trăiesc apatic pentru că asta înseamnă echilibru, zen, cool. Aleg să muncesc uitând de mine, de sufletul meu. Muncesc pentru a deveni cineva, pentru o carieră, pentru un titlu, pentru un nume.

Citesc Scriptura și Îl văd pe Domnul iubindu-ne zgomotos, luminos, colorat, creativ, emoțional, jertfindu-se, dăruindu-se, implicându-se. Nicăieri în Scriptură nu Îl găsesc pe Dumnezeu apatic și blazat. Atunci eu de ce răspund așa la dragostea Lui, la jerfta Lui, la chemarea Lui la o relație cu El?

Când caut vinovați pentru că viața mea nu se desfășoară conform cu ideile mele, nu ar trebui să mă analizez pe mine prima dată?

Porunca Domnului pentru Israel este: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5. Bine! Știu, asta este din vechime, pentru Israel. Unii trăiesc doar respectând legile din Vechiul Legământ iar noi aparținem unui alt legământ.

Văd că porunca rămâne valabilă și în cadrul Noului Legământ. "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Luc.10:27).

Oare nu cumva lipsa dragostei față de Domnul este vinovatul numărul unu pentru eșecurile vieții mele? Îl iubesc pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea? Nu fac anumite lucruri pentru că numele mer ar fi pătat, nu mă duc nu știu unde pentru că nu ar da bine numelui meu, celor din comunitatea mea. Oare nu cumva fac lucruri doar pentru ca să dau eu bine?

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Dumnezeu, biserica și bandiții

Relațiile se leagă stând la povești, deschizându-ți inima, povestind minunile pe care Domnul le-a făcut cu noi, în noi, pentru noi și lângă noi.

Întrebăm o familie de refugiați, cu care em devenit prieteni, despre viața de dinainte de război. Din răspuns realizezi că nu ai pus corect întrebarea. Pentru noi, vecinii lor, războiul a început în februarie 2022. Pentru ei, războiul a început în anul 2014.

Bine. Cum a fost între cele două date? Cum suntem noi românii văzuți de ei? Cum ne vedeau?

Ni se spune că mereu li s-a spus că eram o etnie mare, sălbatică, necivilizată. Decât să ajungă la noi, mai degrabă să rămână acasă la ei. Ajung aici sau în țara lor în zona Bucovineană și au parte de un mare șoc.

Mereu și mereu, pe canalele de comunicare li se spunea că vecinii care acum i-au ocupat și vecinii de deasupra lor, sunt frații lor. Niciodată frații lor nu le vor face rău. Noi, românii nu eram frații lor deloc.

Acum, când este întrebat despre acest subiect, le spune că și-a găsit alți frați, alții despre care toată viața a crezut că îi sunt inamici. Acești frați noi sunt lângă el și familia lui în acestă perioadă grea din viața lor.

Nu instistăm pe subiect pentru că vrem să aflăm cum era viața în bisericile lor în perioada dintre războaie.

Când au fost ocupați în 2014, erau în mijlocul unor tabere cu copiii. La aceste tabere te înscriai din timp, plăteai din timp și totul era foarte bine organizat. În zona lor de acasă, la vârsta de 10 ani, copiii erau deja dependenți, vindeau și cumpărau. Taberele cu copiii începeau înainte de vârsta de 10 ani. Deja era greu să îi mai salvezi pe copii dacă intrau pe acest făgaș.

Clanurile erau ca la ele acasă acolo. Copilul unuia dintre capii bandiților participă la aceste tabere și vine acasă schimbat. Val-vârtej tatăl acestuia se duce la liderii taberelor și le spune, “Ce ați făcut cu copilul meu? Nu știu ce i-ați făcut dar de acum încolo va participa la toate evenimentele. Îmi place de el acum.”

Tatăl copilului povestește și prietenilor lui despre influența bună a acestor activități și toți își duceau copiii la orice activitate a copiilor bisericii.

Dacă se organiza o tabără în altă localitate, trebuia sunat doar unul dintre părinți și imediat li se spunea că au asigurat transportul, medicul și personalul medical care va veni cu copiii, pompierii care vor însoți mașinile, ce mașini le vor asigura paza.

Bandiții ascultă poveștile copiiilor și în inimile lor Dumnezeu începe să lucreze, încep să se împace cu El, încep să Îl lase să fie Dumnezeu vieții lor.

Începe conflictul în 2014, cei de la biserică erau în toiul activităților și se trezesc cu un comandant al armatei ocupatante și un regiment întreg de soldați la poarta bisericii. Li se spune că acolo li s-a ordonat să își facă sediul. Cei de la biserică trebuiau să își ia lucrurile și să uite de acel sediu.

Copiii pleacă acasă și povestesc despre cum soldații le-au invadat locul unde își făceau activitățile, despre ceea ce au auzit. Bandiții se sună unii pe alții și încep să sune la liderii bisericii. Cine a venit la voi? Cum îl cheamă pe cel care v-a spus că trebuie să cedați locul? Ce grad are acel om? V-a arătat vreo hârtie care să ateste acest lucru? Pe cine delegă să meargă cu ei la o discuție cu șefii armatei ocupatoare?

Nu știau cine a dat ordinul, nu li s-a arătat nici o hârtie însă când au ieșit din biserică aceasta era deja ocupată cu muniție și transformată în birou central al armatei.

Este desemnat din partea bisericii cel ce ne povestește aceste lucruri. Ne spune că liderii bisericii au chemat biserica la post și rugăciune, au spus și celorlați lideri pe care îi știau să se roage pentru ei. Va merge capul bandiților cu liderul desemnat de biserică la sefii armatei să solicite spațiul bisericii inapoi. Era nebunesc ceea ce se voia!

Să te duci la inamicii tăi, cu capul bandiților cu tine să soliciți spațiul ocupat de invadatori?

S-au dat telefoane, s-au stabilit întâlniri. Membrii bisericii posteau și se rugau pentru viața celor implicați și pentru minuni.

Capul bandiților îl întreabă pe seful unității care a invadat clădirea bisericii cine i-a dat acest ordin. Vrea să vadă hârtia care atestă asta. I se răspunde că ordinul a fost verbal. Trebuie să discute cu șeful lui, la cartierul general. Ajung acolo, “în cuibul de viespi” și din nou se fac prezentările și se pun aceleași întrebări, se solicită aceleași informații.

Generalul armatei spune că din țara lor li s-a ordonat ca să ocupe spațiile cluburilor de zi sau noapte, a discotecilor dar când au ajuns aici în oraș și au vrut să își așeze baza într-unul dintre cluburi, primarul le-a spus că are el un loc perfect pentru ei. Și i-a dus la biserică.

Nu au știut ce activități se fac acolo, nu au știut cine sunt cei implicați dar să îi dea un răgaz de câteva ore ca să-și sune ierarhic șefii.

În tot acest timp, membrii bisericilor erau în post și rugăciune.

Sunt sunați și li se comunică că în douăzeci și patru de ore vor elibera spațiul bisericii și se vor muta într-unul dintre cluburile spațioase din oraș.

Știau cum arăta clădirea bisericii. Era plină cu armanent, soldați, echipament militar. Au anunțat răspunsul primit membrilor bisericii și aceștia au continuat să se roage să își primească înapoi clădirea cât mai puțin afectată.

După mai puțin de douăzeci și patru de ore, armata i-a sunat liderii bisericii să vină să-și ia în primire clădirea. Șoc total! Totul era aranjat la loc, nu lipsea nimic.

Până în februarie 2022, nu s-au mai atins de ei.

martorii tăcuți ai legămintelor mele

Împreună cu biserica din care fac parte, ne pregătim să studiem cartea Judecători. Ca să îi înțeleg contextul, am recitit cărțile Iosua și Judecători.

Cartea Iosua mă ajută să văd cum Domnul Își împlinește promisiunile față de Israel și ei cuceresc tot teritoriul promis. În Judecători, am căzut în depresie. Înainte ca Iosua să moară, poporul promite că va sluji Domnului, că va asculta de Legile și poruncile lui.

“Și poporul a zis lui Iosua: "Noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru și vom asculta glasul Lui."

Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul și i-a dat legi și porunci, la Sihem.

Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare și a ridicat-o acolo sub stejarul care era în locul închinat Domnului.

Și Iosua a zis întregului popor: "Iată piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiți necredincioși Dumnezeului vostru."

Apoi Iosua a dat drumul poporului, și s-a dus fiecare în moștenirea lui.” Iosua 24:24-28

Realizez acum că am făcut multe legăminte și promisiuni. Nu le-am făcut în pustiu, în deșert, ci eram înconjurată de lucruri. Bine, mă pot scuza că nu m-am ținut de ceea ce am promis pentru că nu am rostit cuvintele cu voce tare. Nu ține însă scuza asta prea mult. Știu ce am promis! Știu înaintea cui le-am promis!

Câte juruințe nu am făcut de-a lungul vieții și nu m-am ținut de ele... ?

Multe.

Un lucru mă face acum să mă înfior. Realizez că lucrurile de lângă mine sunt martorii tăcuți care mă vor acuza că nu am fost credincioasă Domnului, că nu am ascultat cuvintele Lui.

Rostite sau nerostite, cuvintele legământului, ale promisiunii sau juruinței rămân valabile.

Învăț de la Israel că mă pot întoarce la Domnul de oriunde aș fi, că pot lua alte hotărâri și decizii. Învăț din cărțile Iosua și Judecători că El mă primește înapoi așa cum a făcut-o cu Israel, cu David, cu Petru, cu ucenicii care au fugit și L-au lăsat singur în Grădina Ghetsimani.

Atât cât mai am viață în mine, mă pot întoarce la Domnul, pot face alte promisiuni, alte legăminte.

Atât cât pulsează sângele în vene, cât sufletul este încă în mine, pot lua hotărâri care să mă aducă la Viață, pot lăsa martorii să vadă și audă deciziile mele în legământul cu Domnul.

mulțumesc pentru țara asta

Doamne,

Iartă-mă că am luat atâtea lucruri ca de apucat în ce privește țara asta unde ne-ai așezat pentru o vreme.

Mi se pare normal să am pretenții de la sistemele instituite în această țară (transport, sănătate, educație, cultură și altele). Unii nu au nici măcar sisteme, nici măcar ideea de instituire a lor.

Mi se pare normal să comentez dacă mijloacele de transport în comun întârzie sau se defectează. Unii nu au nici atât.

Mi se pare normal să fiu tratată dacă ajung la spital. Unii nu au nici spitale, nici cadre medicale, nici medicamente.

Mi se pare normal ca un copil să meargă la creșă, grădiniță, școală și facultate. Unii se bucură de luxul de a-și trimite copiii la școală iar în toată perioada școlarizării aceștia să fie cerșetorii de pe străzile orașului, să fie la mila altora mereu cerșindu-și mâncarea.

Mi se pare normal să am acte de identitate. Unii știu că sunt a cuiva și, e posibil a acel cineva să nu îi recunoască.

Mi se pare normal să am haine acasă sau să mi le pot procura. Unii pot cumpăra doar metri de material pe care să și-l înfășoare pe ei. Și pot cumpăra doar dacă își vând animalele. Iar acestea seamănă cu animalele din visul lui Faraon, acelea din ultimii ani de secetă...

Mi se pare normal să am trei mese pe zi. Dacă nu le am, e pentru că încă mă joc cu sănătatea mea. Alții abia au ce mânca o dată-n zi.

Mi se pare normal să dau drumul la robinet și să curgă apă bună de băut, spălat și consumat. Posibil să miroasă a clor, însă e bună! Alții pot muri astâmpărându-și setea.

Mi se pare normal să verific telefonul și starea vremii. Altora le este pusă viața în pericol dacă fac asta.

Mi se pare normal să ...

Cred că mi se cuvine să am, să îmi fie la îndemână să pot face aia sau cealaltă...

Doamne, mulțumesc pentru că principiile Scripturii sunt baza principiilor de bază ale acestei țări în care locuim. Mulțumesc pentru că viața și valoare unei vieți este respectată. Mulțumesc că putem avea parte de educație. Mulțumesc pentru sistemul medical. Mulțumesc pentru țara unde ne-ai așezat, pentru climă și relief, pentru animalele de consum de lângă noi, pentru precipitații, pentru vecinii țării, pentru că ne ești Dumnezeu și ne binecuvintezi. Mulțumesc pentru că suntem atât de binecuvântați!

Mulțumesc că ne-ai binecuvântat să locuim aici, în România!

cum să nu mă laud cu El?

Știu mulți oameni însă cunosc mai puțini oameni decât știu. Cunoașterea necesită timp, dorință, voință, curiozitate, nevoia de comunicare și comuniune.

Sunt o fire comunicativă și îmi place să știu și să cunosc oamenii. Îmi place să îi studiez, să le știu ideile, visele sau visurile, gusturile la cărți sau mâncare. Când primesc un cadou știu dacă acea persoană mă cunoaște sau mă știe.

Una dintre persoanele mele favorite este Domnul! Avem o călătorie lungă împreună. L-am negat, L-am ignorat, L-am descoperit, L-am cunoscut, L-am iubit și Îl iubesc, Îl las să mă iubească, să mă “strunească” când ideile mele devin crețe și nu sunt conforme cu planul Lui. L-am acceptat ca Domn și Mântuitor, ca Dumnezeu al meu personal. Am învățat că nu mă pot folosi de El când am eu chef și apoi să Îl abandonez. Am învățat să Îl ascult, să mă supun. Pe propria piele am învățat că neascultarea și nesupunerea au consecințe care mă dor.

Am descoperit că Dumnezeu este o persoană, are sentimente, vorbește, scrie, comunică, se supără, se mânie, pedepsește, dă daruri, face minuni.

Ieri, m-am lăsat uimită de Pavel și de urarea lui. Am descoperit că Petru explică urarea lui Pavel. “Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” 2 Petru 1:2-4

Dacă Îl cunosc pe El, îmi sunt înmulțite pacea și harul. El mi-a dăruit tot ce privește viața și evlavia. Grija zilei de mâine i-o dau Lui, îngrijorările, durerile, poverile, tristețile I le spun Lui. Mi-a dat făgăduințe mari și scumpe. Realizez că mintea mea nu poate cuprinde toate promisiunile Lui. M-a făcut părtașă firii Lui dumnezeiești. Mi-a promis viața veșnică cu El.

Cum să nu vreau să Îl cunosc mai mult?

Cum să nu vreau să Îl descopăr mai mult pe El, dătătorul vieții?

Cum să nu mă laud cu El?

De regulă, ne lăudăm cu prietenii noștri care pentru o vreme ocupă funcții de conducere. Cum să nu mă laud cu Prietenul meu care are cea mai înaltă funcție care a existat, există și va exista vreodată?

Sunt bogată în El și cu El!

har și pace îmi și vă doresc

Ieri, am “furat” o fotografie de pe Facebook în care se spune că în 50 de ore și 56 de minute poți citi întreaga Biblie. M-a surprins că durează atât de puțin așa că dimineață am citit aproape toate epistolele lui Pavel, Petru, Iacov, Ioan. Nu mi-a luat mult. Am făcut și însemnări.

Pavel își începe toate epistolele cu o urare “Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!”. Ne dorim cu toții pacea. O dorim pentru că războiul e la vecini și nu vrem să plecăm din casele noastre sau să suferim ca ei.

Dar ce este harul? Am auzit expresiile “oameni care au har”, “vorbește cu har”, “scrie cu har”, “e hăruit și cântă frumos”. Harul este ceva ce poți admira? Atât?

De ce mereu și mereu Pavel ne vorbește de har?

Harul este al Lui Dumnezeu și se manifestă vizibil. Harul vine de la El. O traducere a harului care îmi place cel mai mult este dragoste în acțiune. Harul mai poate fi tradus ca bunătate iubitoare, devotament, milă, tărie, curăție, loialitate, tandrețe și statornicie. Toate acestea le manifestă Dumnezeu în relația cu mine, cu tine. Harul și pacea vin de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Christos, Fiul Său. Modul de acțiune al harului seamănă izbitor cu roadele Duhului Sfânt.

Începe un an nou, dorințe noi, idei noi. Mi-am dorit multă vreme o grămadă de lucruri. De unele am avut parte, iar unele nu mai sunt relevante. Ce îmi doresc în acest an? Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Christos. Îmi doresc să mă înrădăcinez în Cuvânt ca să știu cine sunt, a cui sunt, de ce sunt aici, pentru ce sunt aici, unde mă duc, la cine mă duc.

Îmi doresc Pacea care vine de la El. Pentru că aceasta va potoli furtunile minții, inimii și a sufletului meu indiferent de contextul prin care voi trece. Pentru că Pacea Lui întrece orice pricepere și explicație. Pacea Lui vine de Sus.

Îmi doresc să înțeleg mai mult harul. Să nu mai trec prin viață ca Vodă prin lobodă.

Îmi doresc să nu mă mai folosesc de Dumnezeu ca Aladin de duhul din lampa lui.

Îmi doresc să cresc în cunoașterea Lui, în Cuvântul Lui.

Îmi doresc să mă țină Domnul lângă El și să nu mă las mânată de orice idei sau filosofii.

Pavel ne dorește “Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!”. Asta vă doresc și eu în acest an să căutați și să aveți.