Hineni și la doi ani de război

Sufăr de scenarită cronică. Cu orice idee pot face scenarii.

Un cuvânt din Scriptură mă tot urmărește, nu-mi dă pace, și se luptă cu cele mai fanteziste scenarii ale mele. Cuvântul acesta este HINENI – Sunt aici, trimite-mă!

Dar unde să mă duc? Ce să fac?

Pentru oricine care aude că vrei să faci ceva nou, sună nebunește. Cum să vrei să faci ceva care iese, sau te scoate din sfera/zona de confort.

Nu-mi plac surprizele. Dar îmi place să le plănuiesc pentru alții. Nu reacționez bine, indiferent dacă sunt bune sau nu. Parcă mi se blochează sistemul în mine și nu mă pot bucura... De aceea, L-am rugat pe Domnul să mă anunțe cumva dinainte când se întâmplă ceva, cumva să știu când trebuie să mă pregătesc pentru nou. I-am spus că El m-a făcut așa cum sunt, așa că El trebuie să înștiinteze când trebuie să mut gardurile zonelor mele de confort. Și El a ascultat rugăciunea asta ciudată a mea.

Cu doi ani în urmă, cam la ceasul acesta de seară, ajungeam în vamă, la Siret. Făceam asta pentru că am știut, în 24 februarie 2022 ce trebuia să fac. Să ajut oameni necunoscuți așa cum știu, așa cum pot, cu ceea ce pot.

Am plecat din Iași împreună cu Carmen și Cătălin Profiri, nepotul meu și soția lui. Nu știam pe nimeni în Ucraina. Nu ne chemase nimeni în vamă, dar mii de oameni înspăimânțați și blocați emoțional stăteau în vămile noastre.

Am fost sunată pe drum de o cunoștință care m-a întrebat, cum cred eu că vom comunica noi cu refugiații. Știu cumva rusă sau ucraineană? Știu pe cineva care să-mi traducă și să-mi dea oameni în vamă?

Nu știu rusă. Nu știu ucraineană. Nu știam pe nimeni în vamă. Nu știam pe nimeni care știa ucraineană.

I-am răspuns că NU pot să fac altceva decât să mă rog.

Am plecat în vamă pentru că știusem că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. Am plecat spre Siret pentru că spusesem HINENI. Așa că Domnul va purta de grijă. Mă simțeam ca Avraam pe drumul spre Muntele Moria.

Conversația s-a încheiat, și am realizat că eram trei nebuni mânați de dorința de a ajuta, neavând nici o ideea ce să facem. Așa că am început să facem ce știam, ne-am rugat și am cerut Domnului să ne dea El oamenii cu care să venim în contact, să ni-i aducă El. Până la urmă El ne trimisese acolo, nu?

Sunt sunată iar. Mi se dă un nume și un număr de contact. Acea persoană deja știa că noi vom ajunge în vamă, trebuia să ne pregătească refugiați.

Am ajuns la Siret. Era deja întuneric. O mulțime de voluntari cu ceai, cafea, sandwich-iuri, pături și alte lucruri așteptau refugiații. Era o mare de oameni acolo. Cum să-ți găsești persoana de legătură? Unde să ne ducem? Cum și ce vom face?

Bătea un vânt cum numai în vămi poate bate.

Am sunat și ni s-a spus unde să mergem, refugiații noștri erau pregătiți să meargă cu noi.

Perioada următoare am învățat câteva cuvinte în ucrainește, cuvinte pe care nu le pronunț bine nici acum. Am făcut rost de hartă ca să vedem care și de pe unde vine. Am vorbit cu mâinile, cu mimica feței, cu inima, cu toată ființa.

Am rostit HINENI neștiind în ce ne va implica Domnul. De atunci, tot vedem și suntem parte la minunile Domnului cu noi, pentru noi, cu cei de lângă noi, cu cei pe care îi slujim.

Mai mult decât atât, ne-am trezit că Domnul ne leagă inima de cei cu care colaborăm constant.

Cu doi ani în urmă, nu visam că voi avea prieteni în Ucraina, că voi petrece multe ore în vămile noastre, că voi experimenta atâtea minuni, că neuronul meu lingvistic va face exerciții de întindere și va mai învăța câteva cuvinte, că gusturile mele vor savura și preparate locale ucrainești. Nu am crezut că funiile inimii mele se mai pot lărgi, lăți, adânci.

După doi ani, continui să spun HINENI pentru că îmi place să mă dau pe Mâna Domnului, pentru că viața cu El este uneori o aventură cu senzații tari, pentru că Îl pot vedea la lucru și asta-mi întărește credința.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Carmen Pele (Bulugu)

Sunt o femeie binecuvântată.

Dumnezeu a ales să mă binecuvânte cu oameni bandaje de dragoste de când mă știu. În anii tulburi ai adolescenței, mi-a făcut cadou un bandaj liniștit, timid, supus, dornic să stea cu mine la povești, mare amatoare de surprize. Numele ei era Carmen. Învăț să vorbesc despre dânsa la trecut.

Am învățaț la același liceu, dar ne știam de la biserică. Rar eram una fără alta... Eu eram cu ideile crețe, Carmen mă urma, și ne distram de minune. Anii de liceu s-au terminat, ea a plecat la București, eu am plecat la Iași, iar viața și-a urmat cursul. Ni s-au despărțit drumurile însă nu ne-am pierdut din vedere una pe cealaltă.

În septembrie 2021, am primit un mesaj care m-a provocat să-mi reevaluez ideile de viață. Carmen primise un diagnostic care m-a trezit la o altă realitate. Să vorbesc cu ea? Ce să îi spun? Nu știu. De regulă, am cuvintele la mine. Acum, ce să vorbesc cu ea?

Îi trimiteam mesaje prin altă prietenă. Era parcă mai ușor. Până când într-o zi, prietena asta comună mi-a spus că are un mesaj de la Carmen. Dacă am ceva să îi spun, să i-o spun personal. Și să o sun căci trebuie să vorbim.

Mi-a înghețat mintea. Era într-o sâmbătă, am dat telefonul pe speaker și am zis că dacă gătesc și vorbesc, nu o să am emoții așa mari.

După primul “Salut”, am realizat că timpul cât nu am vorbit s-a dizolvat. Parcă eram aceleași copile dornice să exploreze lumea. Acum însă altfel.

Ea era ba în spital, ba acasă, dar orele petrecute la telefon treceau fără să ne dăm seama. Am povestit, am plănuit, am râs, ne-am rugat, am disperat, am pus întrebări incomode, am răspuns întrebărilor ei, am fost lăsată să intru în lumea ei, a celor care au verdictul scris deasupra capului... Am mers “de mână” în această perioadă, deși la mii de kilometri distanță. Așa am mulțumit și mulțumesc Domnului pentru tehnologie, pentru că ne-am putut vedea, auzi, am putut ști una de alta...

După sfânta Parascheva, anul trecut, în 2023, mi-a scris că trebuie să vorbim. Când îmi scria așa, mă panicam. Ce s-a întâmplat? O sun și imediat începe să mă chestioneze dacă am fost pe esplanadă la târg, m-a pus să îi trimit fotografii cu ceea am probat, să îi spun ce am văzut, ce m-a distrat, ce am degustat de acolo.

I-am spus că mă simt prost să îi povestesc despre toate acestea. Sunt nimicuri care pe mine mă bucură, dar de care ea nu mai are parte. Mi-a spus că vrea să știe tot, vrea să fie implicată în bucuriile mele de zi cu zi.

Atâta îmi trebuia să nu îi povestesc despre drumurile mele în Ucraina, se ruga pentru mine și pentru noi care mergem acolo. Voia să știe noutățile din viața mea. Voia să fie prietena mea.

Când nu a mai putut vorbi decât șoptit, mi-a scris să o sun cu video. Voia să mă vadă! Am încercat să zâmbesc, m-am rugat și am lăcrimat discret, am făcut-o să zâmbească puțin. Voia să îi scriu des, să îi trimit mesaje. Mi-a spus că nu are putere să răspundă în fiecare zi însă citește tot ce primește. I-am scris zilnic.

Era deja în clinica de paliație când mi-a scris că vine în România, vrea să ne vedem. După asta trebuia să merg eu la ea, să vedem împreună Parisul. Visam să mâncăm un croissant pe lângă Turnul Eiffel.

Carmen a luptat pentru viață cu fiecare nucleon al celulelor ei. A devenit vegană, a uimit medicii din Franța cu voința ei de a învăța să-și folosească proteza după ce piciorul ei a fost amputat. A mâncat și a băut doar după regimul strict indicat de medicii cu care s-a consultat.

A crezut cu fiecare fibră a ei că Dumnezeu poate face o minune și o vindecă de cancer. Dumnezeu a ales altfel pentru ea. A vindecat sufletul ei altfel.

Carmen a ales în această perioadă să fie transparentă, să nu se refugieze în durere, în amărăciune. A ales să-și împărtășească suferința și durerea cu noi, să ne lase să fim părtași la ceea ce se întâmplă cu dânsa. A ales să-L lase pe Domnul să-și înalțe Fața Lui peste ea și să-i dea Pacea. Era împăcată cu El, cu noi.

A ales să ne spună cât își dorește cerul!

Este unul dintre bandajele de dragoste și sfinții cu care Domnul a ales să mă binecuvânte.

Ne vom revedea ACASĂ! În mod clar, când voi ajunge și eu ACASĂ, mă va trage din mulțime și mă va lua la chestionat, va vrea detalii despre ce am mai făcut, va vrea să știe ce am simțit, ce am experimentat, cu ce m-a îmbăgațit acea experiență.

Astăzi, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe!