duminică, 31 octombrie 2010

Iosua, copilul pentru care minunile vin

Am scris despre Iosua, micul Iosua cel ce a fost la Bucuresti ca sa fie operat. Stiam ca au venit acasa saptamana asta, stiam rezultatul la operatie si tratament insa nu am scris pentru ca voiam sa ma vad cu Sorin si Larisa, sa il vad pe Iosua si sa povesteasca pe viu cum a fost.
Iosua e acasa, fara nici o sonda, sau tub legat de el, urineaza normal. Inca mai dureaza pana se acomodeaza cu o persoana, e sfios. Dupa operatie, cand era la terapie intensiva, a cazut sau sarit din pat cu toate sondele (trei a purtat imediat dupa operatie) jos si nu era nimeni acolo. O mama ce avea copilul tot la terapie intensiva a chemat-o pe Larisa la Iosua. Au indemnat-o sa faca scandal, sa cheme televiziunea, sa ii dea in judecata ... Nu a facut nici una din astea si nici Iosua nu a patit nimic.
Eu stiu ca ingerii au tresarit un pic cand l-au vazut zburand din pat cu sondele si firele alea si l-au asezat incetisor pe podea ... Asa sunt unii, stiu cum sa dea de lucru si ingerilor.
Larisa mi-a trimis fotografii mai recente cu Iosua un pic mai devreme si impreuna cu Sorin vor sa multumeasca fiecaruia care s-a rugat pentru Iosua. Au fost atat de impresionati sa afle ca o gramada de oameni se roaga pentru ei, pentru Iosua ... oameni din diverse tari si colturi ale lumii, oameni care au inteles si simtit durerea lor si asa cum au putut au fost parte la ea.
Minunea a venit si avem printre noi un copil vindecat, cu canalul acela buclucas refacut. Azi l-as fi luat in brate sa dansez cu el un pic insa mi se spusese ca inca nu si-a revenit ... asa ca il mai las un pic.
Multumesc personal tuturor celor ce au intrebat de el, celor pentru care rugamintea mea de a inalta o rugaciune pentru ei nu a fost o simpla informatie. Impreuna am cerut, am sperat o minune. E o minune comuna ce o consemnam in viata noastra, ce ne leaga mai mult si mai tare de cer, ce ne arata ca Dumnezeu asculta, lucreaza si face minuni si astazi. Un Dumnezeu caruia ii pasa de cererea noastra.



nu Te voi lasa sa pleci

Iacov nu e unul din personajele pe care sa ti le iei ca si model in viata. Nici un parinte normal la cap nu te va indruma sa vorbesti cu Iacov sa iti fie mentor. Ce ai putea invata de un smecher, un inselator, de la unul care trebuie sa gaseasca avantaje din orice situatie, de la oricine?
Mie insa imi place de el. Normal, ciudat la ciudat trage.
Iacov a vrut sa aibe dreptul de intai nascut si l-a obtinut. A vrut sa aibe binecuvantarea lui Isaac si a obtinut-o. Nu intr-un mod frumos, onest insa a obtinut-o si a platit cu varf si indesat pentru asta ... Socrus-o i-a facut cum a facut si el ... si a platit Iacov cu varf si indesat belele ce le facuse ... Dar ceea ce urmarea el era binecuvantarea. Binecuvantarea de la oamenii cu care intra in contact, de la Dumnezeu ... si daca se putea si de la straini, de ce nu?
Are loc o noapte memorabila in care Iacov lupta cu cineva si se pare ca nici unul nu e mai tare ca sa iasa invingator ... Cand zorile incepeau sa se iveasca, cel cu care lupta ii spune: "Lasa-ma sa plec". Lupta era in toi, erau imbratisati in lupta, avea nevoie de eliberare din partea lui Iacov. Raspunsul vine promt: "nu te voi lasa sa pleci pana nu ma vei binecuvanta".
Iacov primeste o lovitura si ramane cu un sold dislocat dar cu numele schimbat din Inselator, Smecher in Luptator cu Dumnezeu. Wow, wow, wow! Cel cu care se luptase toata noaptea fusese Dumnezeu. Asta nu inseamna ca Dumnezeu nu putea sa il faca pulberi pe Iacov in secunda doi insa cred ca a fost un test de perseverenta pentru dorinta numarul unu a lui Iacov: sa fie binecuvantat, sa fie in contact cu Dumnezeu, sa Il stie pe Dumnezeu langa el.
Ma regasesc atat de mult in lupta lui Iacov, in cautarea mea dupa binecuvantare, dupa prezenta Lui Dumnezeu in viata mea. Ma agat de Dumnezeu si uneori strig, uneori nici nu mai am putere sa soptesc: "nu te voi lasa sa pleci pana nu ma vei binecuvanta". Lupta asta inseamna ca Il caut, umblu dupa El, suntem imbratisati in lupta, uneori strigam ... cand eu, cand El ... insa nu ne dam drumul din maini ... si lupta continua.

http://www.flickr.com/photos/ilovedoodle/4838712295/sizes/l/in/photostream/

sâmbătă, 30 octombrie 2010

multumesc pentru ...

Pentru ca azi e ziua multumirii, .... un motiv mare de multumire din punctul meu de vedere e rasul ... Doamne, cat de aiurea ar fi fost viata fara ras ...

let`s celebrate Thanksgiving day!

Stiu ca se spune ca e sarbatoare importata, ca bla bla bla ... Insa asa ne place sa carcotim cand e vorba de ceva bun, Doamne, Doamne ... Mie imi place ziua asta. E o zi in care multumesc si ... nu e o zi in care contabilizez raspunsurile la rugaciune ... ci realizez cat de multe nu am cerut insa le-am primit.
Desi e o zi de sarbatoare, implica si munca (altfel nu se poate) insa daca nu esti multumit, nu ai nici bucurie, pana si dragostea suna cam fals  ....
Ce motive am de multumire am? Sunt vie, sunt sanatoasa, ma misc, gandesc, vad, simturile nu si-au uitat obligatiile, am oameni langa mine care ma iubesc, am oameni langa mine care ma inteapa, ma ranesc. Azi multumesc si pentru ei. Cam cu noduri e drept insa asa am mereu grija de ce spun, de cum actionez ...
Am mancare pe masa si recunosc ca sunt putin spus mofturoasa, am un acoperis deasupra capului, am haine cu care sa ma imbrac, am papuci, apa curge la robinet, am pasta de dinti si periuta cu care sa imi spal dintii ce ii am inca in gura. Am .... daruri, talente, abilitati ... am prieteni de aproape si de departe, am oameni ce se roaga pentru mine, am ....
Si toate astea le am pentru ca Tata stie cat  de multe imi trebuie ca sa am un minim de confort psihic, emotional, fizic. Insa mai mult de atat, am un Tata ce ma iubeste cum nu o face nimeni, am un Mantuitor ce a murit de dragul meu, ce mi-a iertat toate pacatele, am un Mangaietor ce e cu mine mereu si-mi spune despre cer, despre cat de mult sunt iubita ....
In seara asta nu vreau sa arat ca motanul din imaginea de mai sus .....
http://www.flickr.com/photos/kattenmeisje/3877678124/sizes/o/in/photostream/

vineri, 29 octombrie 2010

ziua multumirii!!


 Ma pregatesc de Ziua Multumirii si azi am primit imaginile astea si m-am gandit ca ele sunt primele mele  motive de multumire!!










toate imaginile sunt primite pe e-mail.

specialitatea Lui Dumnezeu

Incep sa cred ca Dumnezeu ii alege in mod deosebit pe incapatanati, pe cei ce i-as numi munte de incapatanare. Dar incapatanati in sensul bun ... Adica oamenii intrebaciosi, ce nu se multumesc cu orice raspuns, ce vor mai mult decat pot sa atinga cand stau pe varfuri ... Ce e aiurea cu incapatanatiiastia, e ca si le iau in freza in stil mare, parca numai in belele intra, ... parca numa de-a-ndoaselea le merg lucrurile sau o parte din ele. Catapultati in situatii limita se vad nevoiti sa le faca fata ....
Un copil evreu este salvat de o mama "nebuna". Cred ca mosteneste de la mama lui dorinta de a proba limitele. Cand legea era clara ca toti copiii sub doi ani trebuie sa moara, femeia asta face un cos, pune copilul frumos in el si-i da drumul pe apa ... Nu a avut curajul sa il omoare, nu a lasat-o inima sa il lase in strada sa il omoare egiptenii ... Am citit ca Faraon fusese avertizat de unul din ghicitorii de la curte ca s-a nascut un baiat evreu cu care va avea de lucru pentru ca ii ameninta tronul, puterea. Insa ghicitorul nu a stiut sa ii spuna varsta copilului. Ca sa fie sigur ca nu e amenintat de nici un fel, Faraon omoara toti baietii evrei sub doi ani. Mor toti, in afara de Moise, care este salvat de fiica lui Faraon si care va creste copilul in casa acestuia, sub nasul lui Faraon, educandu-l pe banii acestuia. Moise isi stia identitatea si desi fusese educat de spuma intelectualilor vremii, nu poate uita unde ii sunt radacinile iar ele ... faceau caramizi pentru Faraon ...
La patruzeci de ani, banuiesc ca era considerat om matur pe acea vreme, iese sa vada cum sunt tratate radacinile lui si cu oroare vede cata ura si bestialitate e acolo. Vrea sa faca dreptate insa omoara un om pe care il ingroapa, era egiptean. A doua zi cand iar voia sa faca dreptate, de data asta intre doi evrei i se spune: vrei sa ne omori cum l-ai omorat ieri pe egiptean?
Wow, toata lumea stie ca eu am omorat un om? Deja si Faraon aflase. Asa ca Moise isi ia talpasita si pleaca ...
Evreu din nastere, crescut, educat de egipteni in traditiile si cultura lor ... lupta lui pentru a-si afla identitatea il forteaza sa puna intrebari cu nemiluita, sa cunoasca si mai mult ce e dincolo de aparente, sa probeze, sa negocieze pana la sange ... cu oricine ar fi de negociat ... O viata de lupta ... cu el, cu ceilalti, ....
Are la dispozitie alti patruzeci de ani, de data asta insa la coada oii ca sa puna intrebari, sa isi stabileasca el carui popor ii apartine, sa isi negocieze drepturile, obligatiile ... sa se intrebe cine e Dumnezeul evreilor, ce rol are El in viata lor, dar in a lui?
Am fost pe Muntele Sinai si era o zi frumoasa, cu soare insa batea un vant de iti trecea prin toate hainele. Din masina, era comic sa ii vezi pe oamenii locului cu haine groase pe ei ... era soare, senin. Cand insa am iesit din masina am realizat ca era frig, ca aveam nevoie sa imi pun gluga de la hanorac pe cap iar ochelarii de soare erau indispensabili. Din carti, pustiul lui Moise pare romantic insa am incercat sa urc pe munte, si ... nu e asa de usor, nu cioturi de care sa te agati, nici urma de copaci, iarba, verdeata ... cate un firicel de ceva verde ... nu-i iarba, nu-i arbust ... nu stiu ce e aia insa in nici un caz nu e deasa vegetatia.
Atunci am realizat ca Moise trebuia sa haladuie bine de tot cu turma de oi ca sa le hraneasca, pe un soare torid, pe un vant ce parca te scaneaza din cap pana in talpi ... insa intr-o zi un boschete ia foc in fata lui. Banuiesc ca Moise si-a frecat ochii bine, a inchis cate unul ca sa probeze ca nu are ceva la ochi si ... Ajunsese la faza cand nu-i mai pasa, voia sa vada ce e acolo, ce avea tufisul ala? A luat-o razna? Si, nu e bine ca s-a aprins ... o sa arda si ceilalti ... ar fi bine sa ii arda vreo doua toiege ca sa se stinga focul ... Insa se aude o voce: Moise, scoate-ti papucii ca locul pe care stai este sfant?
Pune intrebari, negociaza ... i se acrise de toti si toate asa ca nu mai conta pentru el mare lucru ... Dumnezeu face minuni acolo, in desert, special pentru Moise si el parca cu nesimtire intreaba: cine esti Tu? Stia putina teologie de-a evreilor insa era imbuibat cu cea a idolilor, era o varza teologica in capul lui ... iar acum era fata in fata cu Cel ce este EU SUNT.
Insa atitudinea lui Moise inca nu se schimba. Bun Doamne, am aflat cine esti si ce vrei insa Tu stii bine ca eu sunt balbait, nu-s curajos, eu am ucis un om si de aia stau prin desert la coada oii ... de ce Te faci ca nu stii si ma trimiti inapoi. La Faraon? La cel ce mi-i frate vitreg? Dar ce, crezi ca-s nebun? Tu vei fi cu mine ... eu o sa fac minuni? Hai sa fim realisti, trimite pe altcineva ....
Moise parca intinde limita rabdarii Lui Dumnezeu si El nu ii da una peste cap lui Moise ca sa ii spuna: mai nesimtitule, ia misca-te si fac cum spun Eu si mai taci. Nici vorba. Negociaza cu el si ii promite ca i-l da Aron ca ajutor.
Cu Aron insa va intra in belele pentru ca poporul a uitat foarte repede de armata aceia cata frunza si iarba inarmata pana in dinti ce ii urmarea iar acum erau prin burtile pestilor, au uitat ca li se daduse mancare, apa, ca era un stalp ce nu lasa soarele sa ii arda, ce le lumina drumul noaptea ca sa nu se impiedice de stanci ....
Dumnezeu ii spune lui Moise sa plece din fata Lui ca vrea sa nimiceasca poporul si din Moise va face un popor, un nume .... Moise insa incepe negocierea cu Dumnezeu ... din nou, ce va zice lumea de Tine? Ca n-ai fost in stare sa ai grija de nesimtitii astia? Ce va zice lumea de Tine? Si insista ... iar poporul nu e nimicit.
In viata lui Moise vad cum acesta negociaza cu Dumnezeu si apoi se enerveaza Moise ... Cand unul cand celalalt negociaza pentru poporul naravas. Vazusem si la Avraam ceva negociere insa la Moise e una personala ... uneori Moise pare nesimtit ...
Am observat ca incapatanatii par a fi alesi in mod special, ei sunt cel mai mult pusi la colt insa tot ei sunt cei care pun intrebari cu nemiluita, care negociaza, care cer indurare nu numai pentru ei ci pentru un popor intreg.
Ce spune Dumnezeu despre Avraam? Ca e prietenul Lui
Ce spune Dumnezeu despre Moise? Ca e cel mai bland om de pe fiinta pamantului.
Doamne, stai, stai! Cred ca ai incurcat un pic lucrurile ... Hai cu Avraam mai zic, dar cu Moise? Tocmai cu el? Pai ... cum ramane cu egipteanul ascuns in nisip? Cum ramane cu negocierile lui? Cum ramane cu vesnicele-i intrebari? Adica faptul ca ma incapatanez si vreau raspunsuri si Te inebunesc cu intrebarile mele nu e nesimtire crasa in ochii Tai? Faptul ca insist in rugaciunile mele si cer indurare, mila pentru unii si altii ... Tu nu o vezi ca impertinenta? Din istoria lui Moise vad ca poporul e crutat, Tu nu mai apari in mijlocul lor ci le spui ce ai de spus prin Moise insa ... il cruti. Iti pasa cand cineva insista pentru indurare ... har, iertare ...
Asa ca o sa continui sa intreb, sa cer, sa insit ...
imagine preluata de pe http://www.flickr.com/


joi, 28 octombrie 2010

e prietena Mea!

Avraam avea 75 de ani cand i s-a arata Dumnezeu prima data, Sara avea 65 si ni se spune ca era foarte frumoasa si arata foarte bine. Numai ca Sara nu putea avea copii, insa din punct de vedere biologic (ca si varsta) era apta pentru a-i avea. Odata cu promisiunea unui fiu, vine si promisiunea unui nume, a unui popor fara numar, a unei tari. Numai ca vremea trece, iar calatoria prin desert, diverse cetati, riscurile calatoriei o cam obosesc pe Sara si vrea sa Il ajute pe Dumnezeu in tinerea promisiunii. Asa apare Ismael.
Numai ca nu el e fiul promis. Copilul va fi al Sarei si a lui Avraam, nu al altei femei, nu cu smecherii .... un copil al credintei ... Deja Sara ajunsese la 76 si Avraam la 86 de ani cand afla ca nu Ismael e fiul promis ... ce fiu sa mai apara? ....
In timp ce Sara vede aroganta cu care o trateaza Agar si o interesa pozitia ei de stapana ... Avraam e interesat de ceea ce pentru altii pare nebunie, relatia cu Dumnezeu. O relatie bazata pe incredere. Avraam efectiv a avut incredere in Dumnezeu. O incredere de neclintit. Vorbeau fata catre fata ... iar Dumnezeu se intreaba: sa ascund planurile mele pentru Sodoma si Gomora fata de Avraam?
Wow, wow, wow!!!!
Are loc in desert, in pustiu celebra negociere pentru salvarea cetatilor ....  Avraam ma dezamageste pentru ca nu spune: daca ar fi o singura persoana, ai salva cetatea? Oare care ar fi fost finalul? De ce a ingaduit Dumnezeu negocierea asta? Oare Lui ii pasa de rugaciunile mele cand cer indurare pentru altii? De aici, vad ca da, vad ca ii pasa ... arata indurare. Nu taie si spanzura in secunda doi asa cum cred eu uneori.
Nu stiu daca Avraam a dat petrecere pentru a-si sarbatori cei 100 de ani, nici nu cred ca avea el chef de asa ceva ... insa Dumnezeu se arata din nou si isi intareste promisiunea. Relatia cu Avraam era una stransa iar acesta intreaba ironic: eu sa mai am copiii? Sau altfel spus: Doamne, hai sa fim seriosi. Eu am 100 de ani si mi-a trecut vremea, Sara are si ea 90. Daca am merge la ginecolog pentru un control, ne-ar spune ca suntem nebuni.
Peste un an insa, apare Isaac.
Dupa 25 de ani de asteptare, apare copilul promis, rugaciunile sunt ascultate. In timpul asta de asteptare, relatia cu Dumnezeu devine una plina de incredere ... Avraam este numit prietenul Lui Dumnezeu ... 25 de ani de calatorie, aventura, peripetii, intrebari, promisiuni, asteptari, framantari, iar intrebari, intrebari peste intrebari .... si apare raspunsul la rugaciuni,. asteptari, framanatari .... apare copilul promis.
Pare incredibila povestea asta! Dar am auzit la radio o alta poveste, mai actuala, mai din vremurile noastre. In una din tarile din Africa, un ministru sau consilier al presedintelui isi anunta sotia (amandoi erau crestini), dupa 15-20 de ani de casatorie, ca va da divort. El voia sa aibe copii dar sotia lui fusese operata in Statele Unite ale Americii si i se scosesera toate organile genitale interne. Femeia asta nu avea nici o sansa sa aiba copiii din punct de vedere uman.
In ziua in care primeste vestea, se pregateau sa mearga la o manifestare prin capitala tarii. Limuzina ii astepta jos, se grabeau.
Pe langa masina lor alerga un om, arata sarac si vai de el si tot batea in geam vrand sa vorbeasca cu ei. Insa tensiunea celor doi soti era intensa ... efectiv nici unul din ei nu avea chef in acea zi sa auda plangerile oamenilor ... Numai ca omul ce alerga pe langa masina a insistat ... au fost momente cand s-a pierdut in multime insa a revenit ...
Distinsa doamna ii spune sotului: "lasa geamul jos sa spuna ce are de spus, va spune, va pleca si gata ... doar stii ca n-o sa il poti ajuta acum, azi, aici". Plictisit domnul lasa geamul si omul se apleaca, se uita la cei doi si le spune: "Am un mesaj din partea Domnului pentru voi doi. Habar nu am de ce m-a trimis pe mine, tocmai azi sa vi-l spun insa mi-a spus sa fiu insistent. Mesajul e urmatorul: la anul pe vremea asta veti avea un copil".
Omul dispare in multime lasandu-i pe cei doi intr-un soc total. Domnul inchide geamul si isi gaseste putere sa ii spuna sotiei: "no, ai vrut sa stii ce vrea. Acu stii".
Doamna isi povesteste istoria la un post public de televiziune din Statele Unite ale Americii si langa ea stau trei copiii iar in acel timp era insarcinata cu al patrulea. A nascut sub stricta observatie a medicului ce a operat-o cu ani in urma si care a ramas socat vazand-o insarcinata. Singura explicatie a acestuia a fost: "efectiv toate organele dumneavoastra genitale s-au regenerat."
Intervine Dumnezeu schimband cursul lucrurilor, mersul "normal" al vietilor noastre? Raspunde rugaciunilor ce le inalt pentru mine sau pentru altii? Ma intereseaza mai mult raspunsurile la rugaciuni sau relatia cu El?
Vreau sa spuna si despre mine: "Cella este prietena Mea".

miercuri, 27 octombrie 2010

de impleticit sau despleticit ...

Sorina le-a postat cu ceva vreme in urma si m-am tot gandit la ele ... La unele din ele pana si neuronii au ametit citindu-le
1. Un caricaturist care caricaturizeaza caricaturi caricaturistice nu poate caricaturiza caricatura sa.


2. Duc in bac sac de dac, aud crac, o fi rac? O fi drac? Face pac, aud mac, aud oac, nu e rac, nu-i gandac, nu e cuc, nu-i brotac, il apuc, il hurduc. E tot drac.

3. Un cocostarc s-a dus la descocostarcarie, unde se descocostarcareau si alti cocostarci nedescocostarcariti, ca sa se descocostarcareasca de cocostarcaria lui.

4. Cosasul Sasa cand coseste, cat sase sasi sasul coseste. Si-n sus si-n jos de casa sa, coseste sasul si-n sosea. Si sase case Sasa-si stie.

- Ce sansa!… Sasa-si spuse siesi!

5. Rege Paragarafaramus, cand te vei desoriginaliza? Ma voi desoriginaliza cand cel mai original dintre originali se va desoriginaliza. Dar cum cel mai original dintre originali nu se va desoriginaliza, regele Paragarafaramus nu se va desoriginaliza.

6. Colo-n vale p-un pitroi stau o codobatura si un codobaturoi, codobaturoiu codobatureste codobatura, codobatura nu poate codobaturi codobaturoiu…

7. Un bal fara egal cu final fatal la un halal carnaval estival cu scandal epocal dintr-un opal oval, pal, real si natural, fara rival, egal si actual.

8. Spre sfanta sa sora Suzana se suie, Spasita din suflet suspinu sa-si spuie, Si-n susul sarcastic suspinu-si sopteste, Si-odata pe scara sucita se-opreste

9. Boul breaz, barlobreaz, lesne-a zice boul breaz, dar mai lesne-a dezbarlobrezi barlobrezitura din boii barlobrezenilor

10. Pana cand a caramidarit caramidarul pe caramidarita, a caramidarit caramidarita pe caramidar

nu Te las in pace

Am citit despre o doamna din Africa de Sud, Sojourner Truth, o lidera din miscarea femeilor si a abolitionismului ca se ruga cam asa: "Doamne, Tu stii cat de mult sunt distrasa, pentru ca Ti-am spus si iar Ti-am spus. Acum, Doamne ajuta-mi fiul. Daca Tu ai avea probleme asa cum am eu si eu as putea sa Te ajut, asa cum o faci Tu, ce zici, as face-o?" Nu avea probleme numai cu fiul ei ci si cu banii iar rugaciunea ei e la fel de sincera si suna foarte comic dar se incheie asa: "N-am sa te las in pace pana nu ma asculti."
Nu imi plac oamenii insistenti, efectiv refuz sa le fac pe plac tocmai pentru ca ma enerveaza vrand sa ma forteze sa fac ceva ce nu imi place. In relatia cu Dumnezeu insa m-am vazut pusa la colt. Nu ma atentioneaza numai o singura data ci e nevoie sa fie insistent ... plictisitor de insistent pana mi se aduna mintea acasa si realizez ca e o problema ce merita sa ii dau atentie. Isus insa ma atentioneaza cu tact si dragoste, nu ostil, ostentativ .... si cu cat Il cunosc mai bine cu atat e nevoie de mai putina insitenta din partea Lui.
Cer multe, visez indraznet ... uneori insa nu mai visez deloc si nu stiu cum sa reactionez. Ce ai cu mine, chiar nimic din ce cer nu e bun? Chiar e totul egoist, chiar tot, ce vreau e pentru propriile placeri? Chiar nici una din rugaciuni nu e dupa voia Ta cu mine? Ti-am cerut o casa si mi-ai luat-o si pe aia in care stateam cu chirie. Ti-am cerut o situatie materiala si Tu ai lasat criza sa vina din plin peste mine. Ti-am cerut sa-mi pastrezi prietenii insa fiecare si-a lasat zborul. Ti-am cerut sanatate si belele se tin lant de mine. Ti-am cerut cate in luna si-n stele si ... parca numai in ciuda imi faci ... Nu primesc mai nimic din ce cer. In schimb, imi atragi atentia ca Tu vrei sa ma focalizez pe Tine nu pe casa, pe situatie materiala, pe bani, sanatate, prieteni.
Am invatat sa vorbesc cu Tine desi mi se parea nebuneste. Imi place sa ma sfatui cu Tine, sa Te las sa imi vorbesti, sa ma iubesti, sa imi trimiti mii si miliarde de semne de dragoste, sa imi dai alinare cand durerile se hlizesc la calmante, sa povestim amandoi, sa tacem .... Te bat la cap cu problemele mele, iti spun despre toti si toate, am curaj sa Iti spun cine ma necajeste, cum ma simt, pot sa plang cu Tine ca nu mi-i rusine ...
Insa am sa continui sa Te bat la cap, sa nu Te las in pace ca sa nu ma lasi in pace.
http://www.flickr.com/photos/lum1neuz/3708813537/sizes/l/in/photostream/

marți, 26 octombrie 2010

ma trag de sireturi cu El?

Imi place muzica! O ascult cand vin migrenele ce ma duc pe marginea depresiei si, par ca nu imi mai revin. Insa si cand dansez pe norii pufosi. Am prieteni ce rad de mine ca nu sunt fidela unui anumit gen de muzica ... Dar muzica ce o ascult, depinde de starea prin care trec, de versuri, de subiectul ce ma intereseaza in acea perioada ... insa muzica e parte din viata mea.
Recent, eram la o repetitie unde invatam niste melodii si am rugat pe cineva sa imi corecteze un cuvant pentru ca era scris gresit. Era unul din Numele Lui Dumnezeu. Imi scrie alaturi si imi spune: "nu pot sa tai cuvantul acesta. Este scris Dumnezeu si chiar daca e gresit cum a fost scris, eu nu pot sa il tai."
Am ramas ca la dentist. Stiam ca scribii se ridicau in picioare de cate ori ajungeau sa scrie Numele Lui Dumnezeu in manuscrise, insa ... am crezut ca s-a pierdut in timp acest obicei.
Imi e Tata, imi e Prieten, Hristos imi e frate, Duhul Sfant e cu mine mereu. Oare nu cumva am pierdut din reverenta, respect, .... nu stiu ... cumva am ajuns sa ma trag de sireturi cu El ... ?

luni, 25 octombrie 2010

"I Just Came To Talk With You Lord" By Sheri Easter

dependente comice

 sper sa nu ajung asa niciodata
 banuiesc ca au probleme de personalitate ;)
 bine ca am aflat ce efecte are acea crema
 inca asa dependenta nu am vazut
 mai stii ce i-au dat sa manance magarului?

oare asa il cheama pe magar?
Toate fotografiile sunt primite pe e-mail.

bulgare de gheata indragostit de-o raza de soare

Intrebari cu nemiluita imi framanta mintea si iar ma intreb de ce nu m-a facut Dumnezeu robot? Era usor cu mine. Imi setai un set de actiuni, de raspunsuri, un program cu care sa vorbesc, ce sa vorbesc, cum sa actionez ... totul setat, predictibil ... fara erori, fara minciuni, fara ganduri rautacioase, fara invidie, fara tanchiune, cand as fi iertat ... toata memoria ar fi sters acea vorba, fapta, actiune ... gata ... nimic ca sa imi amintesc de trecut. Nu ar mai fi sost nevoie sa iert, sa plang, ... sa ma lupt cu mine, cu sentimentele, cu amaraciunea ... Doamne, nu era usor daca eram robot?
Arborele meu genealogic ma duce la radacini, in gradina Edenului unde a fost creat omul. Omul, adica amalgamul asta de sentimente, minte si ganduri cu duiumul, emotii, amintiri, vointa este o ciudata combinatie ...
Doamne, Tu care esti de necuprins, atotputernic, Tu care stii totul despre toti, toate, oriunde, oricand , orice, despre oricine, ai toata puterea in cer, pe pamant, pe sub pamant si oriunde sub soare, peste soare, in soare ai ales sa nu imi zdrobesti liberatatea de a alege sa te caut, sa ascult de Tine, de a alege sa Te urmez, sa Te iubesc ...
Ma rog si nici o minune, nici un miracol nu schimba cursul vietii mele, starile mele intrebacioase sunt la fel, migrenele isi fac de cap in toata splendoarea lor ... parca nici nu Ti-as fi zis de ele ... Ca sa nu mai spun ca ma rog sa ma feresti de pericole, sa imi pui mana la gura sa nu mai spun prostiile ce mi le debiteaza mintea ... Si eu tot cu bata in balta dau ....
Petru e unul din apostolii dragi mie, cel mai bine ma vad in el .... Se baga in toate, e priceput el la toate, da cu capul de pereti asa cu rasunet, nu gluma ... Insa am mai inteles ceva azi. L-ai avertizat pe omul asta drag mie ca Satan i-a cerut pe ucenici sa ii cearna si Tu Te-ai rugat pentru credinta lui, a celui ce se dadea Zorro. Nu L-ai pocnit pe Satan, nu ai respins cererea lui.
Deci, Satan trebuie sa ceara permisiune de la Tine ca sa atinga de mine, ca sa imi puna mie pericolele pe drum, ca sa imi intinda curse, sa imi puna ispite ... si Tu il lasi insa Te rogi pentru credinta mea. Nu refuzi cerea lui, nu ingadui mai mult decat pot eu duce, nu il lasi sa imi ia viata si uneori simt ca ma usuc insa Tu esti cu mine rugandu-Te pentru credinta mea.  Ca si cu Iov, Satan nu are voie sa se atinga de viata lui si stii ce e ciudat?
Cand se atinge Satan de oameni totul se distruge in jur: copiii mor, case arse, turme distruse, oamenii isi provoaca taieturi pe corp lasand urme adanci, rani ce ii desfigureaza, se arunca in foc, in apa, de pe inaltimi cat mai inalte lasandu-i cu urmari pe viata ... Satan desfigureaza, distruge ceea ce Tu ai creat, vrea sa distruga creatura ce iti seamana, ce are chipul Tau. Si fac deosebirea cu atingerea Ta.
Cand vin la Tine primesc vindecare, pace, simt ca ma iubesti, ma ridici din foc, apa, de pe cine stie unde m-am mai aruncat eu, imi iei cioburile vietii si le lipesti unindu-le cu dragoste din belsug ... ma refaci, imi redai chipul Tau, viata, scop, tel, viitor ... libertatea de a alege sa te iubesc, aleg, urmez ...
Un robot nu are libertatea de a alege, nu are minte ca sa deosebeasca binele de rau, nu poate simti dragostea, nu se topeste ca un bulgare de gheata indragostit de o raza de soare, nu simte pacea, nu vede semnele de bunatate, de dragoste, nu vede si simte mila, compasiunea, nu are cum sa Te vada inarmat pana in dinti in fruntea cetelor de osti cand vii in ajutorul meu pentru ca eu sunt ranita .... disperata strigand dupa Tine ...
Orice ar veni in viata mea, oricat ar incerca dracul sa isi bata joc e mine, oricate tentatii mi-ar aduce stiu ca toate sunt trecute prin filtrul Tau, Le stii pe toate si nu ii permiti sa se atinga de mine mai mult decat pot eu suporta si in tot acest timp Te rogi pentru credinta mea, stand langa mine, trimitand din belsug mesagerii cu semne de dragoste, coplesindu-ma cu bunatate, lasandu-ma sa Te vad altfel decat pana atunci ....
Aleg sa stau cu Tine, sa Te urmez, sa Te iubesc, .... sa ma rog cerand minuni, cerand putere cand viata se tine de un fir de ata ... esti aici .... cu mine ... si nu mi-i usor si Tu stii asta.

imagine preluata de pe http://www.flickr.com/

duminică, 24 octombrie 2010

inund cerul

Zilnic intalnesc bolnavi. Unii sunt bolnavi la figurat insa, unii chiar sufera de cancer, SIDA, unii au probleme cu ochii, urechile, picioarele, mainile, ficatul ... fiecare are cate ceva. Pentru unii ma rog, pentru unii nu. Depinde cat de mult ma afecteaza pe mine, sau cat de mult intra in starea mea de interes.
Unii cauta vindecarea cu orice pret, unii devin fatalisti si efectiv refuza sa lupte pentru a muri mai repede, unii nu cred ca li se intampla lor asa ceva si isi iau capat zilelor. Cei ce cauta vindecarea dau bani din greu la doctori, vrajitoare, preoti, zei, shamani .... orice medicament cu puteri magice si miraculoase e cumparat, procurat ... si nu se intampla nimic.Vindecarea pare plecata in concediu.
De ce sa te mai rogi? "Studiile" arata ca rugaciunea face bine psihic si uneori puterea gandului ajuta organismul sa se vindece. Cui sa ma rog? De ce sa ma rog? Aude cineva rugaciunile mele? Ii pasa cuiva de rugaciunile mele?
Pot sa cred sau nu, ca Dumnezeu exista. Pot sa cred sau nu, ca El aude rugaciunile mele. Pot sa cred sau nu, ca Lui ii pasa de rugaciunile mele.
Dar daca El are un plan cu viata mea, eu de ce sa imi racesc gura si sa ma zbat cu cererile mele? Sa ii stric Lui ordinea? Numai asa pentru mofturile mele sa isi strice El oridinea?
Ma uit la Isus. Vreau sa vad El ce face. Zilnic intalneste ca si mine oameni bolnavi, leprosi, cred ca erau si cu cancer pe acea vreme, orbi, surzi, muti, schiopi, paralitici, unii deja erau morti insa in contact cu El indracitii deveneau galagiosi si erau adusi la El pentru vindecare. In acest ambient nebun, Isus alege sa se roage, sa vorbeasca cu Tatal despre cei cu care vine in contact, despre ce boli, puteri il ataca. Mereu se retragea pentru a vorbi cu Tata, pentru a primi putere, pentru a face vizibila puterea din cer aici jos pe pamant ... inunda cerul cu rugaciuni.
Daca Isus, Dumnezeu si om facea asta, era in relatie permanenta cu cerul, cu Tata .... atunci eu de ce sa nu inund cerul cu rugaciunile si cererile mele? De ce sa nu ii spun de X si de Y, si de ce ma doare, si de ce nu ma doare, ce am vazut frumos, sa ii spun ce mult m-am minunat privind bolta instelata sau maretia soarelui rasarind pe un fundal incendiar .... sa ii multumesc pentru ploaie, soare, fructe, legume, ... sa ii spun de durerile mele de cap sau cele pe care mi le cauzeaza altii ...
"Cereti si veti avea!" Adica cand eu cer ceva vreau ca puterea Tatii ce este sus in cer, se vede manifestata vizibil aici ... pe pamant. Ceeeeee faaaaaaain!
Daca nu mi se intampla nimic, daca viata mi-i monotona, fara minuni, fara nimic iesit din comun, fara raspunsuri e pentru ca asa cum spune Isus: "nu v-ati rugat".
Vreau sa inund cerul cu rugaciuni, cu cereri, cu intrebari, cu mirari .... si, cerul e deschis tot timpul pentru mine si Tata isi pleaca urechea sa asculte ce idei imi mai framanta mintea, ce ma mai intereseaza, ce ma mai doare, ce mai visez ....

vineri, 22 octombrie 2010

"Sfarsit de poveste" - interviu cu Chris

E prima data cand iau un interviu cuiva si mi-am facut debutul cu nimeni altul decat, Chris.

Cella: Corabii, amagiri, petreceri, franturi de viata surprinse la cald, povesti ce par sa aiba si sfarsit….
Sunt cateva din cuvintele pe care le gasesc in cantecele tale si care spun cate ceva despre tine. Albumul la care lucrezi acum, anunta din titlu un sfarsit al unei povesti. Dar, dincolo de metafora titlului e o intreaga poveste. E povestea ta, a celui ce il cunosc ca si prieten, cantaret, artist, peregrin ….

Chris: Povestea mea, ca orice poveste, incepe cu “a fost odata, ca niciodata …”, dar nu as putea spune exact, in aspectul ei “muzical”, cand anume a avut punctul de plecare. Una din primele amintiri din copilaria mea, daca nu chiar cea dintai, este aceea unde regasesc momentele in care mama ma legana pe picioare inainte de culcare. Cu siguranta eram foarte, foarte mic, dar pot auzi si acum vocea ei calda si molcoma inganandu-mi melodii pe care, in mod cert, nu le desluseam, dar imi sunau atat de placut incat mi-as fi dorit sa nu mai adorm, tot ascultandu-le. Cred ca chiar atunci, in momentele cele mai fragede ale vietii mele, undeva, in moleculele sufletului, mi s-a nascut dragostea pentru cantec.
Apoi, crescand, pot sa spun ca cele mai frumoase momente din copilarie au fost serile in care familia mea (sunt al doilea dintre cei sase copii) se aseza in jurul Bibliei si a carnetelelor cu cantari scrise de mana si petreceam momente magice de cantec si inchinare. Din nefericire, odata cu trecerea anilor, acele momente au fost din ce in ce mai rare. La varsta de cinci ani, parintii mei mi-au cumparat un acordeon. Era mult prea mare pentru mine si trebuia sa mi-l lege cu o sfoara la spate ca sa pot canta, dar atunci, am invatat, dupa ureche, desigur, sa acompaniez toate cantecele pe care le stiam. La scoala, profesoara de muzica ma dadea mereu drept exemplu pentru colegii mei, iar la serbari, eu eram intotdeauna solistul sau, dupa caz, dirijorul.
Dincolo de toate astea, stiu foarte bine ca, inca de atunci, tot ce insemna muzica, sunet sau cantec ma fascina, avea o rezonanta aparte in inima mea. Traind la tara, in natura, ma lasam adesea vrajit de cantecul ploii, de cel al vantului suierand in padure, de glasul grav al paraielor si de cantecele pasarilor. … Dar uite ce nostalgic am devenit. Si astazi, daca, de exemplu, conversez cu cineva si undeva, in apropiere, aud muzica, aproape ca nu mai pot sa ma concentrez pe subiectul conversatiei; toata atentia imi este captata de muzica.

Cella: Din ceea ce povestesti tu, cred ca muzica iti e imprimata in suflet din perioada de dinainte de a aparea pe lume, cea intrauterina. Se pare ca mama ta a fost primul tau mentor. Te-a provocat cumva si in ceea ce priveste versurile?

Chris: Da, cred ca inclinarea spre muzica, spre creativitate, in general, e un dar de la Domnul, si e pus in noi inainte de a fi noi insine constienti de el. Dar nu, mama nu m-a incurajat niciodata in directia asta; dimpotriva, cred ca a fost oarecum dezamagita ca am ales acest drum. De-a lungul timpului, a fost doar la doua concerte de-ale mele si atunci a plans de la inceput pana la sfarsit. Visul ei, in ce ma priveste, a fost sa devin medic. Asta a fost si motivul pentru care “m-a dat” la Liceul Sanitar. Dar vocatia mea nu a fost pentru o cariera in medicina. Asa ca … ne-am dezamagit reciproc. Dar hai sa continuam povestea!
In adolescenta, la liceu fiind, in Bacau, am trait o experienta care, pentru moment nu avea cum sa stiu, dar mi-a marcat viitorul. O doamna din biserica, cunoscuta in tara pentru activitatea domniei sale in materie de muzica, m-a invitat, intr-o dupa-amiaza, sa repetam pentru a canta impreuna la un program de tineret al bisericii. Desigur, am raspuns cu entuziasm invitatiei, dar dupa cateva incercari de a ne “armoniza” glasurile, mi-a spus ca ii pare rau dar nu putem canta impreuna, mi-e vocea prea “ragusita” si … “poate, cu alta ocazie … ”. Constient sau nu de ceea ce ar putea sa urmeze, mi-am promis ca voi demonstra ca “vocea mea ragusita” nu e tocmai de aruncat si, un an mai tarziu, castigam locul intai la faza nationala a concursului “Cantarea Romaniei”. Atunci a inceput si decaderea mea. O vreme nu am mai vrut sa aud de biserica, de Biblie si de tot ce invatasem pana atunci de la ai mei. Au urmat spectacole, concursuri, festivaluri, inca nu terminasem liceul si fascinatia scenei, a reflectoarelor si aplauzelor isi pusesera amprenta pe viata mea. In ascuns, profitand de faptul ca locuiesc in alt oras si ca nimeni nu ma poate controla, imi construiam traseul zilelor dupa propriul plac. Nu am ajuns atat de departe cat sa deprind anumite vicii, dar nu-mi refuzam nimic din ceea ce credeam ca-mi poate aduce un moment de fericire. Am terminat liceul, am revenit la Bicaz si am inceput sa cant cu o trupa locala. Uneori, pentru a salva aparentele, foarte rar, mai treceam, in cate o duminica, pe la biserica. Dar inima mea si toate planurile mele erau departe de Domnul.

Cella: Cat din aspectul fizic te-a “ajutat” in luarea acestei dedicari pentru viata de spectacol? Sau, cat de mult te-a marcat acest lucru in adolescenta si perioada de dupa?

Chris: Ei, aici atingi deja un punct sensibil. E un aspect despre care nu prea am vorbit, nu e tocmai confortabil pentru mine. Sufar de o boala congenitala si anume: luxatie bilaterala de sold, care m-a facut dintotdeauna sa ma simt inferior si care a crescut in mine complexe uriase. Aceasta maladie ce ar fi putut fi rezolvata cu oarecare usurinta in copilarie, mi-a limitat multe din lucrurile pe care as fi dorit sa le fac. Nu am fost niciodata apt pentru educatie fizica, de exemplu; intotdeauna ii priveam cu invidie, de pe banca de la marginea terenului de sport, pe colegii mei care jucau fotbal sau handbal si se intreceau in diverse concursuri sportive. Aspectul estetic al corpului imi este modificat (am pierdut 7-8 cm din inaltime) iar mersul, specific acestei afectiuni, nu am avut cum sa-l ascund. De-a lungul timpului au aparut si complicatiile, legate de deformarea coloanei vertebrale. Durerea fizica a fost si este prezenta in fiecare secunda din viata mea. M-am obisnuit cu ea si am invatat sa o ignor, cel putin partial. Lucrul cu care nu m-am obisnuit insa, nici pana acum, sunt privirile curioase, a propos-urile deplasate, susotelile pe la colturi sau chiar manifestarile de compasiune lipsite de tact. As putea sa recunosc ca acesta este unul din cele mai delicate aspecte ale vietii mele. Am evitat sa vorbesc despre el. In general, oamenii sunt superficiali si ignoranti atunci cand incerci sa le impartasesti lucruri care dor. Fara un sprijin moral si sufletesc, complexele au sapat adanc in caracterul meu. Sentimentul valorii de sine mi-a fost intotdeauna la limita inferioara. Resentimentele fata de parintii mei, care daca ar fi intervenit la timp, m-ar fi salvat, inca le port cu mine; oricat m-am straduit, nu le-am putut ingropa.
Practic, in vremea cand am inceput sa cant, lucrurile nu stateau ca acum; talentul era mai important decat aspectul estetic, asa ca nu cred ca toate astea au cantarit prea mult. Iar eu am incercat sa-mi anihilez frustrarile tocmai folosind talentul in muzica. Premiile, aplauzele, succesul, au fost ca un drog pentru mine. Le cautam cu ardoare si ma hraneam cu ele. Ma ajutau sa ma simt valoros. Incercam, astfel, sa-mi dobandesc un echilibru interior.
Si totusi, in fata oglinzii, in noptile mele de singuratate, trebuia sa recunosc ca nu eram deloc fericit. Sentimentul inutilitatii si al fatalitatii din care nu puteam iesi m-au adus in pragul dorintei de a-mi lua zilele.

Cella: Noptile de plans, durere, remuscarile pentru raspunsurile sarcastice date celor ce nu gandesc duc la depresii iar multi asociaza depresia cu labilitatea emotionala sau chiar cu nebunia. Ce anume te-a oprit sa nu iti iei capat zilelor? Ce intrebari ii adresai Lui Dumnezeu? Ai reprosat verbal parintilor tai vreodata durerea ta?

Chris: Nu le-am reprosat verbal niciodata. Chiar daca si azi condamn indiferenta lor si refuzul lor de a lua o initiativa normala, fireasca, ca oricare parinte responsabil, in ce priveste problema copilului sau, consider ca vina esentiala nu le apartine. Parintii mei “au primit credinta”, ca sa folosesc o sintagma consacrata, intr-un cadru religios care i-a determinat sa ma duca, nu la doctor, ci la “prooroci”. Stiu, e un subiect delicat, care poate naste vii controverse. Dar atunci cand tu esti subiectul in cauza, lucrurile nu mai sunt asa de simple cum par atunci cand le privesti de pe margine. In felul lor, convinsi de anturaj si de principiile insusite dupa convertire (ei s-au intors la Domnul cu putin timp inainte de a aparea eu pe lume), au crezut, probabil, intr-o minune, o vindecare divina. Se pare ca anumite promisiuni si “lucrari” rostite de “profeti” le garantau acest lucru. Imi amintesc perfect, aveam in jur de 5-6 ani, si mergeam la asa zisele “staruinte”, in mod repetat. La una din ele, dupa un timp indelungat de rugaciune, persoana despre care se spunea ca are “dar de vindecare” s-a apropiat de mine si mi-a spus apasat: “Cristian, Domnul te-a vindecat; ridica-te si multumeste-I! … “. In entuziasmul general, atat cat eram capabil sa inteleg la varsta aceea, am facut ce mi se cerea, I-am multumit. Desigur, foarte curand, cu totii ne-am dat seama ca nimic nu se schimbase. “Te-ai indoit!” a fost replica “proorocului”, iar subiectul, pentru moment, a fost inchis.
Sa nu intelegi gresit, nu fac o pledoarie anti-minuni; stiu ca Domnul face si azi lucruri supranaturale, sunt specialitatea Lui, dar contextul in care am trait aceasta experienta si mai ales responsabilizarea mea pentru “esec”, cand, asa cum spuneam, nu aveam decat 5-6 ani, au pus, inca de atunci, o povara imensa pe umerii mei. Intrebarile fara raspuns care s-au nascut in mintea mea, confuzia, sentimentul de vinovatie si apoi resemnarea au devenit din ce in ce mai apasatoare. Imaginea pe care am inceput sa mi-o formez despre Dumnezeu, atunci, a fost ca despre o persoana ostila, cruda, gata sa pedepseasca si sa arunce blesteme, te forteaza sa platesti pacatele tale si chiar ale inaintasilor tai, se manie usor si Ii trece foarte greu, in atotputernicia Lui poate sa-si permita sa faca ce vrea cu oricine, ca nu trebuie sa-I pui intrebari ci sa iei lucrurile ca atare, iar ca sa-I intri in gratii, va trebui sa faci eforturi permanent si sa respecti standardele impuse fara sa murmuri, altfel vei fi din nou pedepsit.
Asa ca multa vreme nu I-am pus intrebari.

Cella: Cand ai avut prima discutie, ca om matur, cu Dumnezeu?

Chris: Asa cum spuneam, faptul ca implinirile din muzica si din activitatea scenica nu reuseau sa-mi dezamorseze sentimentul de profunda nefericire care pusese complet stapanire pe mine, m-a determinat sa-mi fac planuri de sinucidere. Dar inainte de a face pasul, in momentele acelea de ravasire si descumpanire ajunsa la paroxism, am vrut sa am o “discutie” cu El, cu Cel pe care-L consideram de neatins, de neinteles, de neacceptat. Am adunat toate cioburile de credinta care-mi mai ramasesera si L-am provocat la un dialog. Intr-o rugaciune (cu toate ca e greu s-o numesc asa) pe care n-am s-o uit niciodata, L-am acuzat deschis de tot ce “Imi oferise” pana atunci, de toata durerea mea, de toata copilaria mea nefericita, de toate vorbele jignitoare pe care le-am auzit, de toata rusinea pe care am suportat-o, de toata respingerea de care m-am lovit, de toata nepasarea alor mei, de toate visurile mele neimplinite, de toate ranile mele deschise. I-am spus raspicat ca daca nu a gasit El solutia potrivita pentru mine, am gasit-o eu!
Si atunci, … aplecat peste parapetul barajului de la Bicaz (200 m inaltime) cred ca I-am auzit, pentru prima oara, vocea. Mi-ar fi greu acum sa explic dar, a fost, cu adevarat, ceva supranatural. Un glas care venea atat din interiorul meu cat si din exterior, din toate directiile. Un timbru greu de descris, grav, asurzitor si bland in egala masura, extrem de concret dar fara sa-mi pot da seama in ce parte se aude. Nu a fost un inger sau ceva asemanator. Era o prezenta care m-a inconjurat si mi-a fixat trupul pe zid, care ma apasa cu o forta uriasa fara sa simt totusi vreo greutate. Mi-am dat seama ca sunt imobilizat si ca nu mai pot face nici o miscare. Pare lipsit de logica tot ce povestesc, nu? Poate unii o vor considera drept fabulatie, dar este experienta mea, unica, personala, pe care o impartasesc acum asa cum am trait-o atunci.
Ce mi-a spus Vocea? … Oh, deja cred ca am spus prea mult. Sunt unele lucruri prea pretioase si prea intime pentru a fi impartasite cu oricine (no offense!), locul lor este in inima mea.
M-am tarat inapoi si m-am intors acasa. Intr-o continuare a dialogului, la un nivel cat se poate de apropiat, am inceput sa inteleg ca planul Lui pentru viata mea este perfect. Si ca toate lucrurile sunt concepute de El pentru a lucra pentru binele meu (oh, cat de greu mi-a fost sa accept asta!).
Au trecut multi ani de atunci dar amintirea acestei intamplari este la fel de vie in mintea mea, uite ca, totusi, pot povesti amanuntit despre ea. Cred ca acela a fost primul meu dialog real cu Dumnezeu.
Vindecarea interioara este mai grea decat cea fizica. Nu sunt un credincios perfect. Uneori, ma confrunt si azi cu problemele din trecut. As fi fatarnic daca as spune ca, din momentul acela, totul s-a schimbat. Dar totusi, atunci pentru mine a inceput un nou capitol.

Cella: Ce anume ai simtit, realizat, ce lucruri s-au conexat? Pentru ca nu cred ca ai plecat de acolo intelegand brusc ca tot ce face El e perfect, ca asa a fost planul Lui cu viata ta.

Chris: Uite, vezi, de asta spuneam eu ca pare ilogic! Exprimarea mea a fost: “am inceput sa inteleg”. Mai intai am acceptat asta. Am inceput sa-L cred pe cuvant, daca pot spune asa. Cred ca, pentru moment, a fost o determinare la limita dintre constiinta si subconstiinta. Cred ca unele lucruri pe care le stiam din Biblie si care-mi erau intiparite undeva, au lucrat in secundele acelea. Oricum, in felul in care am perceput eu totul, cineva sau ceva ma oprise sa fac pasul. Nu cred ca o analiza amanuntita a acelor momente ar putea explica lucrurile suficient de limpede. Si nici nu e nevoie, subliniez, este experienta mea personala si unica. Oarecum, vocea si prezenta aceea apasatoare m-au speriat, m-au fortat sa capitulez. Am stiut ca nu sunt singur, ca cineva, mai presus de capacitatile mele de intelegere, vegheaza si controleaza lucrurile. Am mai avut o senzatie asemanatoare cand, pe o autostrada in Ungaria, in miez de noapte, la aproximativ 130 km/ora, soferul, in stanga mea, a adormit la volan. Ne-am izbit de parapetul de pe margine (tot despre un parapet este vorba) dar nu ni s-a intamplat absolut nimic. Cred ca Dumnezeu poate folosi situatii extreme in anumite contexte, pentru a ne deschide ochii.

Cella: Am insistat un pic deoarece … pentru mine a fost diferit ca si context momentul cand am realizat ca exista Dumnezeu, ca intervine mai rapid decat viteza gandului si strigatul dupa ajutor. Durerea de a te sti, simti si vedea neinteles, cea a complexelor se atenueaza, estompeaza … dar revin momente (si parca nu se mai termina) cand lovesc cu furie dezechilibrandu-ne. De regula sunt provocate constient sau nu de ceilalti. Ne stim iubiti de Creatorul cerului si al pamantului, suntem siguri ca ne-a iertat, teoretic stim totul.
Cum ai rezolvat tu problema complexelor, a amaraciunii? Cum faci fata sarcasmului mai mult sau mai putin deghizat? Lupta mai exista? Mai doare? Mai conteaza?
Cum reactionez eu, ai vazut, auzit si … nu e comic deloc.

Chris: As fi naiv si ignorant daca as spune ca problema complexelor si a amaraciunii sunt rezolvate pe deplin. Este vorba de un proces lung, anevoios, de o lupta continua care va dura, cel mai probabil, toata viata mea. Cred ca aspectul la care stau cel mai bine este acceptarea. Nu stiu sa fac intotdeauna fata sarcasmului, sunt, in continuare dezamagit de superficialitatea unor oameni, da, ma mai doare, ustura, sfasie, dar pot sa accept, pot sa suport mai usor, pot sa duc, impreuna cu El, asta. Intelegerea faptului ca Isus, la Golgota, a purtat si durerile mele, de tot felul, ma ajuta. Faptul ca stiu ca El nu permite sa duc poveri mai mari decat puterile mele si intervine, intr-un fel sau altul, atunci cand ma simt rapus si abandonat, iarasi ma ajuta, faptul ca stiu ca intr-o zi, toate ranile mele vor fi inchise pentru totdeauna si toate durerile mele vor disparea ca si cum nici n-au existat, ma ajuta mai mult decat orice. Am incredere in El si in promisiunile Lui.
E adevarat, adesea dezechilibrul e provocat de ceilalti. Lucrul acesta, revenind in mod repetat in viata mea, din pacate, m-a facut sa caut protectie in izolare si solitudine. Mi-a micsorat mult increderea in oameni, aproape pana la disparitie, m-a facut suspicios si, nu arareori, m-am trezit zdrobit de pacatul neiubirii. Recunosc deschis si repet, sunt un credincios imperfect. Nu pot sa ma bazez pe fortele proprii in stradania mea de a merge neclintit inainte. Adesea cad si esuez lamentabil. Singurul lucru pe care ma pot sprijini e harul Lui.

Cella: Acum cateva luni, ai primit un cadou simbolic care daca ar fi fost real, ar fi implinit visul tau de izolare si singuratate. Cadoul acela, desi era o gluma, nu era un act oficial, nimic real, a starnit controverse iar pentru noi doi a fost foarte comic. Putini insa, au fost cei ce au gustat gluma.
Sunt dispusa sa ii judec pe ceilalti prin prisma experientei mele de viata, a felului meu de a fi. Am fost aspru judecata pentru cadoul ce ti l-am facut si m-a durut modul dur de abordare a problemei insa si de faptul ca orice as fi explicat, era in van.
Iti amintesti de insula "Chris" primita cadou?

Chris: Cum sa nu-mi amintesc? Mai detin si acum certificatul de proprietate virtual al insulei imaginare. Crezi ca eu am scapat usor? Mi s-au reprosat atunci lucruri de genul: “Iti bati joc de Dumnezeu!” E unul din exemplele concrete de situatii in care, incercand sa-ti ascunzi durerea in spatele unui zambet, poti fi catalogat drept “dus cu pluta”. E bine sa nu ai asteptari prea mari de la oameni, in modul lor de a se comporta cu tine, si astfel nu vei mai fi dezamagit. Domnul ne invata sa nu aruncam margaritarele in gura porcilor. Fiecare din noi detine lucruri valoroase care poate pentru ceilalti nu inseamna nimic. Cred ca nu e deloc gresit sa ai insula ta in care nimeni in afara de El sa nu aiba acces. Iar visul meu de a trai izolat, pe o insula pustie, nu a murit, cu toate ca stiu ca, practic, e nerealizabil. E doar un vis in care uneori ma pot refugia, cu toate ca stiu ca nu sunt chemat la asta. Relatiile pe care le am, amicii, biserica sunt foarte importante pentru mine. Prin natura profesiei, interactionez mereu cu tot felul de oameni. Imi place sa descopar in fiecare ceva special. Chiar si atunci cand sunt neinteles si, la randul meu, nu-i pot intelege, sunt nevoit sa recunosc ca fiecare om este o comoara.

Cella: Crezi ca pe insula ta, fara factori de stres, cantecele tale ar fi la fel? Crezi ca versurile s-ar schimba? Profunzimea lor e data si de starea in care esti: durere, fericire, uimire, coplesit de har, ….

Chris: Nu as duce lucrurile atat de departe incat sa afirm ca prietenii sunt factori de stress. Toti avem nevoie de prieteni. Intre “a fi solitar’ si “a nu avea prieteni” e o diferenta. Intr-adevar, consider ca “prieten” e un cuvant urias si nu este neaparat antonimul cuvantului “dusman”. Prieteni, in adevaratul sens al cuvantului, am foarte putini; ii pot numara pe degetele de la o mana. Iar influienta lor in cantecele mele nu este deloc mica. Mai ales atunci cand vine vorba de a aduce cantecul in forma finala, ma refer la aranjamentul orchestral, inregistrarile in studio, prezentarile live, etc. contributia celor cu care interactionez este esentiala si ma ajuta sa capat o viziune mai larga asupra felului in care poate fi receptat acel cantec. Insa modul in care se nasc aceste cantece, radacina lor tine, intr-adevar de trairile mele, de starea in care sunt la un moment dat, de experienta mea de viata, de relatia mea directa cu Domnul. Nu pot canta si mai ales compune ceva ce nu simt. Mi-am dat seama, de-a lungul timpului, ca cel mai mare impact asupra celor care asculta muzica mea, il au cantecele care s-au nascut in momentele mele de framantari, descumpanire, poate deznadejde si resemnare. As putea da multe exemple in acest sens. Toate cantecele mele au in ele cate o poveste. Cunosc istoria fiecaruia, in parte, si imi amintesc perfect ce intamplari sau momente anume din viata mea au generat aceste cantece. Atunci cand s-au nascut, multe din ele, nu mi-am imaginat niciodata ca le voi impartasi cu cineva, ca le voi canta in fata oamenilor. Sunt, pur si simplu, rabufniri ale sufletului meu, modul meu de exprimare, forma prin care comunic cel mai usor cu Cerul. Faptul ca unii oameni isi regasesc in aceste cantece propriile trairi, intrebari, nostalgii sau explozii de incantare, mie imi confirma, daca mai era nevoie, ca ele sunt adevarate, nu sunt un “fake” facut la comanda sau urmarind un nu stiu ce interes.
Am un mare respect pentru cei care imi asculta si apreciaza cantecele. Nu tine de o alimentare a propriei mele vanitati. E vorba despre faptul ca acesti oameni nu sunt superficiali si au trecut dincolo de invelisul acestor cantece, sunt suficient de onesti si, de ce nu, curiosi, cat sa descopere profunzimea mesajului lor. Asta cu atat mai mult cat, atunci cand caut sa aduc un cantec in fata lor, pe un album sau la un concert, preocuparea mea nu este in primul rand pentru forma lui comerciala. Stradania mea e ca ei sa perceapa cantecul in starea interioara pe care acesta mi-o expune. E un fel de chimie a sufletului, o forma de comunicare care trece dincolo de o insiruire de versuri si note muzicale. Unii o deprind mai greu, altii refuza din start, asteptand sa li se ofere totul intr-o forma usor digerabila.

Cella : Stii ca ti se spune “cantaretul pentru inima albastra”? Si asta pentru ca in versurile cantecelor tale ne regasim atunci cand vin depresiile si starile de care oricat am fugi, tot ne ajung? Cu acele versuri ne alinam inimile, sufletele, durerea si tot cu ele ne agatam mai strans de Cer.

Chris: Ei bine, asta n-o stiam. De-a lungul anilor, mi s-a intamplat de mai multe ori ca, oamenii sa ma intrebe, atunci cand ma vedeau pentru prima oara: “Tu esti Chris Corabier?” sau “Chris Amagire?”, dar cu “Chris Inima Albastra”, pana acum nu mi s-a adresat nimeni, in mod direct. E interesant cum, ca si artist, esti asociat automat cu “opera” ta si judecat prin prisma acesteia. Faptul ca spui ca te regasesti in versurile cantecelor mele atunci cand treci prin momente de care ai vrea sa fugi, nu este o noutate pentru mine. Primesc continuu tot felul de mesaje si reactii din partea multora care imi spun la fel. La inceput, lucrul acesta m-a surprins; aveam impresia ca experientele mele sunt doar ale mele si nu se compara cu ale celorlalti. O persoana se intreba si m-a intrebat, odata, cum e posibil sa exprim, in cantec, atat de fidel si cu atata intensitate, chiar trairile si simtirile ei cele mai adanci? Oricat as incerca sa analizez si sa caut explicatii, concluzia mea este una singura: e Darul Domnului. O spun cu toata convingerea, cu toata modestia si cu tot simtul raspunderii. Studii muzicale de specialitate, in afara de Scoala Populara de Arte, nu am facut, desi mi-as fi dorit, deci nu pot pretinde ca sunt un muzician sau un compozitor experimentat, poet nu sunt; daca imi separi versurile de linina melodica, nu au nici o valoare literara, despre voce … ce sa mai zic, asa cum spunea doamna din Bacau, e ragusita si nu sunt capabil de performante. Asa ca singura explicatie ramane aceasta, e Harul Domnului, e un talent care mi-a fost dat, care trebuie folosit cu responsabilitate si pentru care voi da socoteala.

Cella: Spuneai ca daca separ linia melodica de versuri, nu au valoare literara. Insa, da-mi voie sa te contrazic. Valoarea versurilor e data de mine ca cititor, ascultator, de starea in care ma aflu, de imprejurarile prin care trec … Aminteste-ti ca atunci cand imi dai cate o melodie noua, iti cer si versurile …
Multe dintre melodiile tale sunt pline de intrebari. Semeni cu David insa in varianta contemporana. E unul din modurile Tale de a comunica, discuta, dialoga cu Dumnezeu?

Chris: Da, versurile sunt extrem de importante, ele transmit, in mod direct, mesajul unui cantec; chiar daca acesta este completat de o linie melodica si un invelis orchestral. De aceea sunt tot timpul atent cum leg cuvintele, tin foarte mult la originalitate si, chiar daca uneori spun, in cantece, lucrurile care s-au mai spus si inainte, incerc sa o fac, totusi, intr-un mod unic, personal, sa pun acolo ceva ce e numai al meu, amprenta sufletului meu. Din pacate, in zona evanghelica de la noi din tara, majoritatea cantecelor contin in versuri o sumedenie de expresii uzate, care si-au pierdut prospetimea si chiar relevanta, un limbaj de lemn care a devenit, dupa opinia mea, plictisitor si ne face sa parem oarecum ciudati, in ochii celor din afara. Caut sa evit tiparele in exprimare si sa fiu autentic. Uneori reusesc.
Dar, repet: consider ca valoarea, strict din punct de vedere literar, in piesele mele, nu este punctul forte. Daca as fi facut muzica folk, atunci ar fi fost imperios necesar ca textele cantecelor sa fie, defapt, poezie pura. Daca as fi facut muzica de lauda si inchinare, in termenii general acceptati, atunci as fi avut grija sa folosesc expresiile consecrate in domeniu, daca as fi facut house, m-as fi rezumat la doua-trei fraze intr-un cantec, si exemplele ar putea continua. Dar cum nu m-am gandit niciodata neaparat sa incadrez muzica pe care o fac intr-un gen anume, preocuparea mea a ramas sa las cantecele in forma in care au prins ele viata. Si asa cum corect presupui, pentru mine, fiecare cantec e un mod de comunicare cu Dumnezeu. Se realizeaza o conexiune cu Cerul, in cantec, o relatie intima ca si atunci cand cunosti o persoana in modul cel mai adanc si atunci comunicarea se desfasoara “din priviri”, dincolo de cuvinte, de formule si tipare. Eu asa simt si asa imi traiesc cantecele.
Un cantec este, mai presus de toate, o emotie. Daca poti transmite emotia, in starea ei primordiala, atunci cand canti un cantec, inseamna ca ai reusit!
Asemanarea cu David ma onoreaza la extrem dar cred ca e, totusi, prea mult; David a fost un titan al muzicii si un titan in relatia lui cu Dumnezeu. Psalmii lui, de la care ne-au ramas doar versurile, ma inspira ca nici o alta Carte din Biblie. Imi regasesc disperarea in disperarea din caderile lui David, indoiala si neputinta in infrangerile lui, dar si increderea in Domnul si strigatul de biruinta. Am afirmat odata ca daca nu ar fi compus el Psalmul 131, l-as fi compus eu. Sunt atat de fascinat de incarcatura acestui text incat, plecand de la el, am compus, nu unul, ci doua cantece. Cel mai recent da si titlul albumului la care lucrez acum si care face si obiectul acestui interviu, nu? “Sfarsit de poveste”.

Cella: Legat de “limbajul de lemn” atat de comentat… stii ca nici eu nu il folosesc, apoi mediul in care am crescut nu era imbibat de si in el iar acum ... nici nu se prinde de mine .
Ia sa te provoc un pic. Crezi ca limbajul de lemn este folosit de semenii nostri pentru ca se ascunde dupa o masca? Sau … pentru a evita sa isi puna intrebari? Sau e frica de a afla adevarul?

Chris: Adevarul! Ce cuvant urias! Spunea cineva ca “Atunci cand biserica ta afirma ca e singura care detine adevarul, e timpul sa-ti cauti o alta biserica!”. Suntem oameni, deocamdata suntem limitati in tot ce facem, gandim, percepem sau putem exprima; e ridicol, din punctul meu de vedere, sa pretindem ca detinem ADEVARUL complet, in complexitatea lui. Cel mult, putem sustine ca avem privilegiul de a cunoaste ADEVARURI, ca putem sti, din adevar, acea parte care ne este necesara pentru mantuire si care ne permite sa avem o relatie vie cu Creatorul. Acum cunoastem si vedem totul “in parte”. Daca Pavel insusi a spus acest lucru, mi se pare ca nu suntem deloc indreptatiti sa afirmam altceva. Din nefericire, mi s-a intamplat sa intalnesc, nu de putine ori, persoane care au pretentia ca stiu totul si asta, poate fara sa-si dea seama, le face sa para mandre si arogante. O astfel de atitudine ne indeparteaza de oamenii care au nevoie de mantuire, ne izoleaza in cercul nostru lipsit de caldura, ticsit de formalism, tipare si sabloane, in limbaj si nu numai.
E trist si uneori am impresia ca unul din motivele pentru care suntem atat de putin relevanti, ca si crestini nascuti din nou, pentru societatea contemporana, este exact atitudinea noastra de superioritate, ascunsa dupa masti si tot felul de tipare preluate din trecut sau impuse de pe la unele amvoane. E mai comod asa decat sa-ti folosesti propria materie cenusie, nu? Biblia ne invata sa nu ne comportam ca si magarusii pe care ii “manipulezi” usor cu un frau si o zabala. Nu as vrea sa fiu catalogat drept razvratit si rebel, pentru ca nu sunt, dar pot spune, cu toata responsabilitatea, dar si cu toata durerea, ca Dumnezeul pe care Il cunosc (in parte, desigur), nu este cel pe care mi l-a servit biserica in care am crescut.

Cella: Cum e Dumnezeul pe care Il cunosti tu?

Chris: Este Cel care, oferindu-mi mantuirea, prin jertfa lui Christos, a rezolvat problema pacatelor mele trecute, prezente si viitoare, fiind dintotdeauna prezent in orice punct al unitatii de masura pe care eu o numesc “timp”. Este Cel care permite incercarii sa vina peste mine, nu pentru a-mi testa “abilitatile spirituale” pe care, oricum, El le cunoaste mai bine decat mine, ci pentru ca, trecand prin ea, sa cunosc eu mai mult bunatatea si credinciosia Lui. Este Cel care ma iubeste neconditionat asa cum un artist isi iubeste capodopera. Este Cel care m-a sapat in palmele Sale si nimeni si nimic nu ma va putea sterge vreodata de acolo. Este Tatal care a alergat in intampinarea fiului risipitor si l-a primit acasa fara sa-I faca vreun repros si fara sa-I puna vreo conditie. Este Cel care umbla peste galaxii, prin gaurile negre, in nemarginirea universului, dar e langa mine oridecateori Il chem. Este tunetul in furtuna si soapta unui cantec de leagan, foc si gheata, rasarit si apus, sabia inflacarata care-mi strapunge inima si mana intinsa a unui prieten, infinitul si secunda, inaltimea si adancul, zbuciumul si odihna, frenezia si linistea, strigatul si tacerea, cutremurul infricosat din explozia unui vulcan si gingasia atingerii unei aripi de future … El este toate acestea la un loc si mult mai mult decat atat.
Simt o oarecare frustrare; incercand sa-L descriu, realizez ca ceea ce pot spune despre El este atat de putin fata de ceea ce este El, defapt!

Cella: Vreau sa ma intorc un pic la Psalmul 131 si spuneai ca daca nu il scria David, il scriai tu si ca e legat de ultimul album cu titlul “Sfarsit de poveste”.
Stim amandoi ca titlul a starnit reactii pro si contra. Poti sa imi cum anume te-a inspirat Psalmul 131 pentru acest titlu care ... lansa multe ipoteze.

Chris: Sunt fascinat de felul in care David a putut sa spuna, cu atata seninatate si sinceritate debordanta: “Doamne, eu nu am o inima ingamfata si nici priviri trufase. Nu ma indeletnicesc cu lucruri prea mari si prea inalte pentru mine…” Am incercat sa ma analizez in lumina acestor cuvinte. A trebuit sa ma fac una cu pamantul si sa recunosc ca de prea multe ori inima mi-a fost plina de ingamfare si privirea aroganta, ca lucrurile pe care le-am facut de-a lungul timpului si pe care le-am considerat marete si suficient de importante, cat sa ma pot sprijini pe ele pentru a inainta, sunt defapt, mici si neinsemnate. Mi-am dat seama (pentru a cata oara?), ca stradaniile mele si efortul continuu de a face lucruri care sa ma ajute sa capat valoare in ochii mei, in ochii altora si chiar in ochii Lui, au dus la orgolii ascunse, infumurare, egoism, … intr-un cuvant: faliment. Si ca singurul lucru pe care ma pot, cu adevarat, sprijini, este dragostea Lui neconditionata, pentru mine, harul Sau total. Astfel, versurile au devenit: “Te las pe Tine sa zdrobesti, / In mine, inima ingamfata / Si sa ingropi privirea mea / Trufasa, rece si de piatra, / Iar lucrurile mele, mici / Sa le darami, cum se cuvine …”. La prima vedere, ceea ce am scris eu, nu seamana deloc cu ceea ce a vrut David sa spuna, cele doua texte par antagonice. Dar eu cred ca starea in care ambele s-au nascut, trairea care razbate dincolo de cuvinte, este aceeasi. “Dimpotriva, sufletul imi este linistit si potolit ca un copil intercat care sta langa mama sa.” echivaleaza cu “ … Si daca viscolul e in toi / Si toate merg spre inapoi, / Ca un copil adorm plangand, si-n gand / Nimic nu mai este … “. Dar uite ce am ajuns; sa analizez asemanarea intre textul meu si al lui David! Ai un dar subtil de a scoate de la om si ceea ce nu vrea sa spuna …
Reactiile pe care acest tilu de album, foarte sugestiv, dealtfel, le-a starnit deja, sunt destul de predictibile. Unora nu le vine sa creada, altii ma sfatuiesc sa ma mai gandesc … cineva chiar mi-a spus ca “seamana a sinucidere”.
Eu cred ca e bine sa stii cand sa spui “Stop!”, cand sa pui punct unei lucrari pe care consideri ca ai dus-o la bun sfarsit. Nimic pe aceasta planeta nu este vesnic. Toate au un final. Chiar si povestile.

Cella: Acest “Sfarsit de poveste” va insemna sfarsitul carierei tale de cantautor? Adica, gata viata cu valiza in mana printre trenuri, nopti mai mult nedormite, mancare fast-food din greu. Gata concerte, spectacole, serate? Poate ca e un sfarsit pentru aceasta viata de alergatura nebuna si epuizanta, insa imi e imposibil sa cred ca nu vei mai scrie, compune, nu vei mai merge ca si invitat la concerte, serate provocare si te vei retrage din sfera muzicala, artistica.
Pe de alta parte, te stiu destul de bine si inteleg de ce vine acest “sfarsit de poveste” insa, … mai stiu ca deja visezi sa te implici in alte proiecte culturale ce incet, incet capata contur … cel putin ca si idee la acest moment.

Chris: Intrebarea ta, in felul in care ai formulat-o, include si raspunsul. Da, acesta va fi ultimul meu album; pun aici capat unei lucrari de mai bine de 15 ani care mi-a adus cele mai mari bucurii dar si uriase deceptii, impliniri si dezamagiri in egala masura. O buna parte din viata mi-am petrecut-o pe drum, in masina, tren sau avion, in gari si aeroporturi. Am sacrificat multe lucruri din ceea ce inseamna ca face un om obisnuit intr-o viata normala. Am castigat altele, la care poate nici n-am visat inainte. Nu am cerut niciodata recompense, de nici un fel, pentru slujirea mea, considerand ca e de datoria mea sa fac aceasta lucrare si, poate, rasplata va veni din alta parte. Nu mi-am dorit sa fiu in centrul atentiei, iar aplauzele si aprecierea m-au facut sa ma simt, deseori, inconfortabil. M-am straduit din rasputeri sa canalizez atentia “publicului” catre Cer, in inchinare si laude adresate Celui care este vrednic datorita maretiei Sale si a lucrurilor extraordinare pe care le face in fiecare din noi. Am cautat sa fac asta intr-un mod care sa insemne mai mult decat o atingere a unei corzi sensibile a sufletului (care este usor de atins), depasind barierele aparentei si superficialitatii. Uneori mi-a reusit, alteori nu. Am ajuns sa-mi cunosc si sa-mi recunosc limitele, caderile, infrangerile si esecul, agatandu-mi sufletul de inima Lui de Tata, ascunzandu-ma, in momentele mele de deznadejde, la adapostul aripilor Lui. Cu riscul de a fi respins si contestat, am vrut sa ascult de vocea Lui mai mult decat de cea a oamenilor. Contrar aparentei, viata “pe scena” nu e deloc usoara si stralucitoare. Implica multe eforturi, renuntare, stress, compromisuri, … e o lupta continua cu tine insuti. Daca te lasi dus de val, iti poti pierde usor echilibrul.
Consider incheiat un capitol important din viata mea.
Probabil, altele vor urma … Muzica va face parte, in continuare, din viata mea, dar intr-o forma mult mai lejera si lipsita de riscuri ca pana acum.

Cella: Avem impresia ca numai unii sunt pe scena. Si doar ei sunt cei vazuti, “actori” iar noi restul, simpli spectatori. Realitatea insa e alta. Unii urca pe scena si sunt vizualitati mai bine, au un impact mai mult sau mai putin mare. Dar sunt unii care stau dupa cortina si au un impact de nedescris asupra celor de pe scena si asupra celor din public. Oriunde ai fi, … in viata nu esti spectator.
Prin darul ce iti este dat si pe care l-ai folosit, i-ai ajutat pe multi sa isi lase coarda sensibila sa vibreze, sa isi planga rugaciunile prin cantecele tale, sa faca din ele propriile strigate. Ti-a fost dat ca sa il folosesti pentru altii, ai inteles si ai facut asta. Tu spui: “Gata!”. Eu cred ca in momentul cand o povesteste se termina, e un spatiu alb … gol si, incepe o alta poveste. Si, apoi nu uita ca Dumnezeu, e un Dumnezeu al surprizelor.

Chris: E adevarat, in orice pozitie ne-am afla, in fata sau in spate, suntem influientati de cei din jurul nostru si, la randul nostru, ii influientam pe altii, fie ca suntem constienti de asta, fie ca nu. Si, mai devreme sau mai tarziu, culegem roadele a ceea ce am semanat.
Dumnezeu stie cel mai bine sa umple spatiile goale. Imi doresc ca El sa faca acest lucru si cu viitorul meu. Si daca tot este vorba de cantecul “sfarsit de poveste”, cred ca dorinta mea este exprimata destul de sugestiv in textul lui: “Te las pe Tine sa cioplesti / In mine chipul Tau de soare, / Sa-mi smulgi tacerile din piept / Si n-am sa plang, chiar de ma doare; / Te las, cu focul Tau, sa-mi arzi / Si deznadejde, si rusine, / Iubirea doar sa mi-o inalti, / O, Domnul meu, Te las pe Tine!”.

Cella: In stilu-mi “egoist”, multumesc Domnului ca te lasi descoperit, modelat, iti lasi tacerile smulse, spatiile goale umplute, iti arati deznadejdile cand toti se dau mareti, recunosti ca ai nevoie de ajutor intr-o lume in care asta inseamna semn de slabiciune.
Stiu ca ma invinuiesti de tendinte “machiavelice” ca sa scot ce vreau eu sa aud. Insa te-am vazut dincolo de masti, carapace, … asa cum esti. Am invatat, plans, crescut cu tine si din ce am invatat de la tine si, vreau sa stie toata lumea ce prieten fain am gasit.
(Dar, nu te dau la toti =)) )

dragostea lasa urme

Am crezut ca genealogiile sunt plictisitoare, neimportante ... Ce ma intereseaza pe mine ca X a fost tatal lui Y si ca Z a avut de mama pe Q? In carti, cand autorul multumeste celor ce l-au ajutat, indrumat ... gandeam ca face asta ca un fel de obligatie morala, sau ca sa ii maguleasca ... poate o sa il mai ajute.
Bine ca Domnul ma mai da cu capul de sus ca sa pricep si eu cate ceva mai mult .... Traiesc pentru ca doi oameni maturi au decis sa lase copilul aparut tarziu sa vina pe lume si e vorba de mama si tata. Bunicii si fratii mei m-au inconjurat cu dragoste si si-au pus amprenta asupra mea si nu m-au bagat dupa soba uitand de mine.
Imi amintesc de doamna Lidia, educatoarea. A fost singura doamna care a reusit sa ma tina la gradinita, ca la celelalte nu mai mergeam pentru ca nu imi placea. Nu stiu cum m-a captivat de am ramas si voiam sa mai mearg. Nu pot uita cum ne citea povesti si eu ma uitam fascinata la fata acelei femei care parea transpusa in poveste ...
Apoi domnul Acasandrei sau Mitica cum ii spunea mama (cand eu nu auzeam), ce cu toata dragostea s-a aplecat sa imi puna degetele in miscare ca sa invat sa scriu, sa citesc, a vazut ca imi merge mintea la calcule si uneori parca ii eram calculatorul personal .... Nu m-a certat niciodata ca ii bateam pe baieti, nici nu se ducea cu para la mama sau tata.
In gimnaziu a fost o doamna de muzica care ne-a ascultat pe toti cum cantam si mie mi-a zis ca mai bine sa tac si apoi ne-a pus sa cantam nu stiu ce ... si a venit langa banca mea si mi-a zis ca nu crede ca aude bine ca eu totusi pot sa cant. Nu i-am mai dat alta ocazie sa ma auda. Insa ii multumesc pentru asta, mi-a pus ambitia la lucru.
Mi-a placut chimia din cauza profesoarei ... nu-mi amintesc cum o chema. Insa femeia aceia, efectiv parca era o vrajitoare peste eprubete, substante, reactii ... era extraordinara. Si domnul Pintea, care a plecat in SUA unde a si murit, a fost cel care a crezut in mine in vremea adolescentei mele nebune. Desi nu imi era profesor ci era sotul dirigintei mele, o trimitea sa ii tina lui orele ca faca cu noi orele de chimie in laborator si sa ma invete tot felul de lucruri ....
O mare provocare, tot in liceu, a fost o doamna miniona ce preda limba romana. La orele ei trebuia sa studiezi, nu sa te joci. Tema pe a doua zi insemna studiu la biblioteca; insemna sa scrii cel putin 15 pagini de caiet studentesc, si nu oricum ... ci frumos si sa aibe continut ... Iar compunerile trebuiau sa fie compuneri nu prostii ... Daca nu, te ardea. Scurt si fara comentariii ... Niciodata nu cred ca a pus vreo nota de 10 si daca luai 7 sau 8 iti venea sa ii saruti picioarele.
Mos Andrei Lupu, mentorul tatii a fost un om ce mi-a influentat viata, fara ca el sa stie asta. Insa tata mergea sa discute multele-mi intrebari cu el. Intr-o zi ne-am trezit cu el in vizita la noi .... asa ceva era rar pentru ca era foarte batran. Am vrut sa plec crezand ca a venit sa vorbeasca cu tata insa el m-a rugat sa raman pentru ca si cu mine voia sa vorbeasca, sa imi spuna ca ii place de mine si ca are mare incredere in mine si in mintea mea de copil nebun ma intrebam ce vrea sa spuna omul asta ... "Am mare incredere in tine si mereu ma rog pentru tine".
E o intreaga pleiada de oameni ce mi-au influentat viata, ce m-au ajutat sa cresc, sa ies de pe aratura si sa regasesc drumul bun. Cu Gabi, Vio, Carmen formam un grup nebun spre disperarea multora. Sorin, prietenul cel mai bun al fratelui meu intra in conflict cu acesta pentru mine. Tot cu Sorin Maxim insa si cu Liviu Gruia, Catalin Popa, Dani Gruia si Costel Ciubotaru am facut un grup in care am cantat si acolo am invatat muzica nu gluma.
Pentru multi suna demodat sa canti in cor insa e un soi de armata, unde trebuie sa fii apt si in forma. Militarie a facut Vasilica Cojoc cu coristii, pe vremea cand eram la Vaslui si cantam in cor. De la el am invatat sa las muzica sa imi cucereasca inima, sufletul nu sa o las sa fie doar cerebrala.
Nu il pot uita pe Toma cel ce m-a pus cu spatele la zid si mi-a spus ca ii pasa de mine si de asta ma tot intreaba care e treaba mea cu Dumnezeu. Apoi, toti cei ce m-au provocat sa cresc si si-au pus amprenta asupra mea ...
Familia mea, prin vremi de razboi, uneori razboi rece, alteori perioade de pace si-a pus amprenta asupra mea insa ei sunt cei care m-au ajutat sa zbor si de la ei am mostenit incapatanarea, placerea de a lua parte la provocari si de ce nu, asteptarea minunilor.
Am prieteni care inseamna mai mult decat o pot spune cuvintele. Si scriind asta ma gandesc la Rodica Botan, la Vyky cu numele real de Ionel Luca si la sotia acestuia, Tatiana, la A.Dama, Denisia si din Bucuresti, Lia.
Chris, Luminita Ciuciumis, baietii de la Pocaitii si Adelina Halmajan sunt alti oameni de la care invat si spun numai de ei pentru ca ii cunosc, s-au lasat descoperiti, cititi, cantariti, provocati.
Mike Barac, George Puraci, Daniel Bora, Filu Banu, Manu Ceausu, Mircea Danciu, Lavinia Pantea, John Dobrea, Anca Husu, Ema Maximus, Leo si Corne Grama, si multi altii sunt oameni de la care am invatat dedicarea fata de Dumnezeu, cum sa iti pui viata la dispozitia Lui si sa faci bine celor ce sunt uitati de lume si parca si de Dumnezeu.
Un alt om pentru care am respect deosebit si anume Ovidiu Ghita - pastor in Galati (Iulia poate imi faci cunostinta cu tatal tau intr-o zi). Alt om care intotdeauna si-a facut timp sa imi raspunda la intrebari sau provocari, desi are un program putin spus plin, e Daniel Branzei pe care insa l-am intalnit in realitate.
Continui sa invat, sa ma formez si ... multumesc tuturor cu care intru in contact pentru ca fara sa stiti invat de la voi, cresc urmarindu-ma pe voi  ... sunteti actori importantanti in viata mea ... In orice loc ati fi si multumesc Domnului pentru voi, pentru zambetul ce mi-l aratati fara sa stiti ca imi inseninati ziua, pentru o vorba buna, pentru incredre, pentru critica constructiva, pentru tot ce facti pentru mine ....
Sunt multi, multi, multi, oameni ce au crezut in mine cand eu nu imi dadeam nici o sansa si de care acum nu-mi amintesc ....
Unii din cei de care am scris sunt in viata si vreau sa le multumesc, unii au plecat de pe pamant insa au lasat urme vrednice de a se calca pe ele. Si urmele astea le-au lasat pentru ca au iubit si intotdeauna, dragostea lasa urme.
imagine preluata de pe http://www.flickr.com/photos/32799222@N05/3722741951/sizes/l/in/photostream/