duminică, 31 mai 2020

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi

Aș putea sa spun că îl iubesc pe Avraam și aici ... nu intru in competiție cu Sara pentru că e moartă. Da, îl iubesc pentru că a ales să creadă pe Dumnezeul care i s-a arătat, a ales să asculte, a ales să își ia catrafusele și să plece ... și habar nu avea unde. Habar nu am cum i-a explicat el Sarei că vorbește cu Dumnezeu însă ea l-a crezut și a ales să plece cu el.
Avraam alege să Îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, înfruntă pericole, se înarmează fizic și psihic, luptă, rabdă, se roagă, aduce jertfe, greșește, se ridică și merge înainte.
Un verset, pe care l-am citit de multe ori înainte, astazi s-a aprins în mintea mea. De fapt, e o bucată de verset și nu vreau să îl scot din context.
“ Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …” Romani 4:18
Promisiunea pentru Avraam era că va avea un fiu și că urmașii vor fi mulți, ca nisipul mării. Avea 75 de ani când i se face promisiunea asta iar Sara avea 65 de ani. Și trec 25 de ani în care Avraam și Sara așteaptă mergând din loc în loc, ridicând altare, așteptând ca Domnul să Îi mai vorbească și un copil să se zămislească.
E o așteptare în care mergi, acționezi, crezi, cazi, te ridici, te rogi, ridici mâinile către cer, uneori îți vine să urli la lună de disperare dar mergi înainte, te agăți de promisiunea care ți s-a făcut.
În ciuda a tot și toate, el a crezut.
Avraam nu era supraom, nu avea puteri supraomenești. Era om ca și mine.
Sara era o femeie frumoasă și normală. Era o femeie … la fel ca mine. Dar a ales să creadă în ceea ce spunea soțul ei și să îl urmeze în drumul pe care erau călăuziți să meargă.
Peste veacuri, mă rog Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov și realizez că eu sunt una dintre firele de nisip despre care a vorbit Dumnezeu lui Avraam. Eu sunt parte a acelei promisiuni. Toți cei ce cred în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în planul Lui de mântuire sunt parte a acelei promisiuni.
Menopauza era istalata cu vârf și îndesat când a fost conceput Isaac. În ciuda a tot și toate, un copil s-a născut împlinind ceea ce a spus Dumnezeu. Sara avea 90 de ani când l-a născut pe Isaaac.
În ciuda filosofiilor, teoriilor, ideilor, concepțiilor despre lume și viață, în ciuda a tot și toate, aleg să cred pe cuvânt pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Citesc despre Avraam, despre călătoria lui, despre transformarea lor și aleg să cred că dacă Dumnezeu a putut să facă acele lucruri cu ei, poate și cu mine.
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred.
Știu că rapid va interveni necredința dar vreau să strig “Cred Doamne! Ajută necredinței mele!”
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred și să merg înainte!

sâmbătă, 30 mai 2020

ce doruri ma framanta?

Săptămâna aceasta am sărbătorit Înălțarea Domnului Isus la cer!
După săptămâna patimilor, are loc învierea. Isusu Li se arată ucenicilor viu, cere mâncare, le dovedește că nu e duh ci e acolo cu ei în carne și oase. Apoi Îi așteaptă pe ucenici pe malul mării cu pește la gratar. Discută cu Petru și îi spune ce să facă. Acolo, pe malul mării, Petru își realizează iertarea și trimiterea.
“3. Dupa patima Lui, li S-a infatisat viu, prin multe dovezi, aratandu-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, si vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu” Faptele Aposolilor 3:3
40 de zile a stat cu ei, i-a învățat, le-a explicat ceea ce ei nu reușiseră să înțeleagă din profeții și din Scripturi, le-a spus despre Împărăția Lui Dumnezeu, despre casa pe care o pregătește în cer, despre cer. Știa că vor avea nevoie de El, știa că încă aveau neclarități dar le promite că le va trimite un Mângâietor care le va aduce aminte de ceea ce le-a spus El, care îi va călăuzi în Adevăr. Le mai spune că vor primi o putere și vor fi martori ai Lui. “Ci voi veti primi o putere, cand Se va cobori Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului."”
Le poruncește să nu plece din Ierusalim până nu va veni Mângaietorul, Duhul Sfânt.
Vorbea cu ei și mergeau înspre Betania, El ridică mâinile și îi binecuvântă. Cred că gestul Lui nu i-a mirat, cred că era ceva obișnuit pentru ei. “Pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si a fost inaltat la cer.” Ioan 24:51
Probabil au rămas cu ochii pironiți spre cer ca și Elisei, probabil miliarde de întrebări s-au năpustit în mintea și în inima lor.
“10. Si, cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati imbracati in alb si au zis: "Barbati galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer."” Faptele Apostolilor 1:10-11
Oare de câte ori nu au ridicat ucenicii după aceea ochii spre cer întrebându-se: Mai e mult? Când revii? Ne e dor să Te auzi, vedem, ascultăm, să mâncăm cu Tine, să povestim, să ne explici Scripturile așa cum doar Tu știi să o faci ...
Mă uit la cer și ... ce gânduri îmi trec prin minte și inimă?
Nu am fost acolo cu ucenicii, nu am trăit experiențele lor, nu L-am putut atinge pe Isus ca și ei. M-am plimbat puțin prin locurile pe unde a umblat El pe pământ încercând să surprind măcar ceea ce vedeau ei ...
Am în mine un dor pe care nu îl pot explica. E un dor, o tânjire după altceva decât știu, văd și cunosc.
Nu am fost acolo cu ucenii însă L-am auzit pe Isus vorbindu-mi, i-am simțit atingerea, am simțit prezența îngerilor și am văzut intervenția lor când viața îmi era în pericol.
Cum aș reacționa dacă îngerii ar deveni vizibili și m-ar întreba: “Cella, la ce te uiți? De ce stai? Pe cine aștepți? Ce doruri te frământă?”

duminică, 24 mai 2020

m-am oprit cu folos?

11 martie 2020 a fost ziua când cumva ... Pământul s-a oprit. Ne-a fost teamă și de umbra noastră, ne-am baricadat în case și am început să ne lamentăm. În astfel de situații realizezi cât de mult țin cei de lângă tine la propria piele și cât valorezi tu pentru ei când teama le face părul măciucă.
Recunosc că se infiripase un sentiment interesant în mine. Gândeam că am realizat aia și aia și pe cealaltă. Credeam că dovedesc tuturor că nu fac degeaba umbră pământului. Dar pământul s-a oprit și ... nici măcar umbră nu am mai putut să îi fac pentru că am stat în casă.
Ne-am oprit din alergare.
Am avut timp să îmi analizez credința, să citesc Scripturile, să postesc, să mai tac, să mai ascult ... să mă odihnesc.
Un Psalm mi-a deschis ochii altfel. E vorba de Psalmul 46 iar versetul 10 m-a pus pe gânduri. "Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ."
Nu m-am oprit din comentat.
Nu m-am oprit din a da vina pe unii sau pe alții.
Nu m-am oprit din îngrijorat.
Nu m-am oprit din a întreba de ce mi-a stricat Domnul planurile, visele, visurile, ideile crețe …
Nu m-am oprit din a judeca, mormăi, compara …
M-am oprit și totuși … nu m-am oprit pentru ceea ce trebuia, pentru ceea ce e cu adevărat important.
În toată nebunia asta mi se poruncește, nu mi se sugerează, nici nu sunt provocată să iau în considerare această oprire, mi se poruncește să mă opresc și să știu că El e Dumnezeu, că El stăpânește peste orice om de orice naționalitate, apartenență religioasă și etnică, zonă geografică, credincios sau ateu și că El stăpânește pe pământ.
Punct.
Asta trebuie să realizez. Fără nici un dar. Fără nici o altă scuză … care mă acuză.
N-am vrut de bună voie să mă opresc. Eram într-o viteză prea mare. Dar, a ales Domnul să oprească totul ca să pună capăt alergării nebune în care mă găseam.
Acum, aleg să mă bucur de cântecul boaștelor de pe baltă, să ascult ciorovăiala rândunelelor de la geamurile mele, să disting alte glasuri de păsări care trăiesc în zona mea. Aleg să mă bucur de ploaia care cade lin pe pământ și aduce viață plantelor și rod bogat fructelor, legumelor și cerealelor.
Aleg să cred că El e Dumnezeu, că e Tatăl meu și sunt fiica Lui dar asta nu mă face să uit că El stăpânește peste orice om și peste pământ. Aleg să cred că orice se întâmplă e cu știrea Lui și tot ce mi se întâmplă, indiferent cât de dezastruos mi se pare pe moment, e spre binele meu.
M-am oprit!
Și vreau ca oprirea asta să fie cu folos!

joi, 21 mai 2020

"Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte."

"Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte." Ioan 14:27
Dicționarul spune că a tulbura înseamnă a amesteca un lichid cu impurități, agitându-l își pierde transparența, limpezimea, claritatea.
De câteva zile bune tot gândesc versetul acesta. E drept că inima mea o ia la galop, face planuri și are niște idei de mă doare mintea! Dar ca să facă asta, înseamnă că eu îmi las inima se fie tulburată! Îmi dau acceptul.
Aud și văd tot felul de știri unele mai panicate ca altele, vremurile pe care le trăiesc îmi induc teama, frică, panică și parcă duc la groază. Știrile acestea ce impact au asupra mea? Mă îndeamnă să fug la Polul Nord și să invit urșii polari la un ceai? Un diagnostic, un virus rebel, un cuvânt sau gest care îmi este adresat la o vreme nepotrivită, o veste tristă provoacă tulburare și uneori se fac vârtejuri în inima mea.
În mijlocul furtunii, Scriptura mă îndeamnă “Să nu vi se tulbure inima”. Iar eu încerc să îmi scuz furtuna din inimă și mă agit ca un Pepsi ...
Ca să-mi recapt liniștea, claritatea și transparența, trebuie să mă opresc, să mă liniștesc, să las impuritățile să se decanteze.
Îmi place ideea asta de decantare ... Acestui proces îi trebuie timp, răbdare, liniște.
Recunosc că nu pot lua decizii bune în timp de furtună! Și cele luate ... au avut consecințe mai mari decât mi-am închipuit.
Și dacă de câteva zile îndemnul este “Să nu vi se tulbure inima”, înseamnă că ar trebui să ascult!
Dacă nu vă răspund înseamnă că am intrat în procesul de decantare și ... e posibil să dureze! 😉

duminică, 17 mai 2020

viata, vise, perspective

Cred că cele mai mari frustrări ale mele vin din faptul că îmi vreau visele împlinite cu orice chip și refuz să trăiesc viața. Eu vreau să trăiesc vise! Le vreau împlinite cum vreau eu și când vreau eu. Dar ce, Dumnezeu e duhul din lampa lui Aladin ca să îmi împlinească toate visele și visurile?
De câteva zile mă gândesc la Iosif, fiul lui Iacov și al Rahelei.
A visat să fie mana dreaptă a lui Faraon, să se căsătorească cu o soție egipteancă? A vrut cu orice chip ca visele lui să se împlinească? Și mă refer la visele acelea cu ochii deschiși nu la visurile de noapte.
Nu a cerut să fie favoritul tatălui, nu a cerut să i se cumpere haina pestriță, nu a cerut să primească însărcinări din partea tatălui.
Descopăr în Iacov ceva la care nu m-am gândit până acum. Este un tată care nu își iubește copiii la fel însă vede potențialul din ei și îi încurajează, văd că nu are o dragoste sufocantă. Le dă fiilor săi libertatea de a alege iar când aceștia o fac lată, îi iartă și îi ajută să meargă mai departe suportând cu ei repercursiunile.
Când Iosif îi povestește visul, îl mustră. Capacitatea lui de a vedea potențialul nu a ajuns până acolo însă nu își bate joc de el pentru acel vis, nu îl umilește și strivește pentru asta.
Iosif este vândut de frații săi și ajunge în Egipt. Trebuie să învețe o limbă nouă, trebuie să își însușească o nouă cultură, învață să se spele și să fie manierat. Cred că știa să citească și a “rupt” biblioteca lui Potifar.
Trece prin dureri, trădări, umiliri din partea fraților, vânzătorilor de sclavi, soției lui Potifar.
Nu cred că nu s-a întrebat niciodată “Doamne, de ce se întâmplă toate astea?”.
Răspunsul îl găsesc scris de Asaf într-unul dintre psalmii lui, “17. Le-a trimis inainte pe un om; Iosif a fost vandut ca rob. I-au strans picioarele in lanturi, l-au pus in fiare, pana la vremea cand s-a intamplat ce vestise el si pana cand l-a incercat cuvantul Domnului. Atunci imparatul a trimis sa-i scoata lanturile, si stapanitorul popoarelor l-a izbavit. L-a pus domn peste casa lui si dregatorul tuturor averilor lui, ca sa lege dupa plac pe domnitorii lui si sa invete pe batranii lui intelepciunea.” Psalmul 105:17-22
Nu citesc nicăieri că Dumnezeu i-a explicat de ce îl trece pe acolo sau că ar fi negociat termenii și condițiile vieții pe care urma să o trăiască. Nu ni se spune nimic din frământările și întrebările lui Iosif însă cred că prin tot ce a trecut, S-a agățat de Dumnezeul despre care i-a povestit Iacov. Știa că acest Dumnezeu îl chemase și îi vorbise bunicului său Avraam. A ales să creadă în promisiunile făcute de Dumnezeul lui Avraam și apoi al tatălui său Iacov.
Iosif a trăit! Nu a lăsat ca visele și visurile să îi guverneze viața, să i-o amărască și distrugă!
A ales să creadă că este parte a planului Lui Dumnezeu chiar dacă nu înțelege ce se întâmplă.
Vreau să trăiesc! Aleg să îi dau Domnului visele, visurile, ideile și ... vreau să trăiesc conștientă că fac parte din planul Lui și că nimic din ce se întâmplă cu mine nu e la întâmplare.

sâmbătă, 9 mai 2020

taceri ...

Au început să îmi placă tăcerile! Mă ajută să-mi gândesc gândurile, să scot la lumină dorurile, visele și ideile ascunse sau îngropate în ungherele cele mai depărtate ale sufletului.
Ieri, am recitit textul din Iosua despre cucerirea cetății Ierihonului. Instrucțiunile lui Iosua erau clare, nu scoateți nici un cuvânt, nici un sunet doar mergeți și înconjurați cetatea. Șase zile au înconjurat Ierihonul o singură dată iar în a șaptea zi de șapte ori.
Să nu șușotești, să nu faci o glumă ca să fie călătoria mai ușoară, să nu emiți măcar un ioi sau vai sau uuuu ...
Nimic. Doar să taci, să mergi și să fii atent să nu calci pe cel din fața ta.
Un post al tăcerii.
Poporul Israel a cucerit Ierihonul ... printr-un post al tăcerii.
Da, au strigat când le-a spus Iosua, au luptat și au biruit. Însă prima dată, au tăcut. Domnul a lucrat pentru ei în timp ce ei tăceau și ascultau îndeplinind Cuvântul Său.
Nu pot să nu mă întreb, oare cum ar fi dacă în viața mea ar fi mai multă tăcere și ascultare? Cred că ar fi mai puține păreri de rău, aș putea asculta mai mult pe cei de lângă mine, ar fi mai puține conflicte, cred ca mai multă dragoste ...

vineri, 8 mai 2020

in furtuni ...

Din 11 martie 2020, parcă am intrat într-o furtună. Alergarea s-a oprit brusc dar gândurile alungate și ascunse în toate ungherele posibile s-au stârnit într-o furtună.
Inițial mi-am spus că sunt tânără, știu să gătesc, îmi voi reaminti cum se croșetează, țese, sunt dispusă să învăț să cos mai mult decât știu, nu cred că primesc o notă de trecere la prășit însă dacă e musai nevoie, voi învăța să fac și asta ...
Zilele au trecut una câte una și am realizat că abilitățile mele nu sunt suficiente pentru a trăi. Teama a încercat să mă copleșească. Ce se va întâmpla? Voi muri? Sunt încă tânără .... mai am de trăit. Dar decid eu când mor sau cât mai am de trăit?
Virusul acesta nu e prima nenorocire care vine pe pământ. Unde să găsesc ajutor? Oamenii au păreri împărțite. Unii s-au baricadat în casă și nu au vrut să vadă și să audă de nimeni. Unii se temeau să răspundă și la telefon... Teama a pus stăpânire pe oameni și a trebuit să văd că fiecare reacționează și acționează diferit.
Mi-am luat măsurile de siguranță dar nu mă simțeam în siguranță. Așa că mi-am luat Scriptura și mi-am amintit de potop. Pământul cu tot ce era pe el a pierit, în afară de Noe, familia lui și toate animalele din arcă.
“Domnul statea pe scaunul Lui de domnie cand cu potopul, si Domnul imparateste in veci pe scaunul Lui de domnie. (Ps.29:10)”
Domnul nu se agita de colo colo câutând soluții. Potopul era în Mâna Lui iar El era liniștit pe tron.
Aseară, la întâlnirea de rugăciune a bisericii, am fost provocată cu o altă perspectivă, cea din Luca 8:22-25. Isus era cu ucenicii în barcă, se stârnește furtuna. Isus dormea iar ucenicii au intrat în disperare că se scufundă și mor. Îl trezesc pe Isus, El potolește furtuna și îi întreabă “Unde vă este credința?”
Dumnezeu Fiul era cu ei în barcă, ei Îi recunoscuseră identitatea, de asta Îl urmau dar când a venit furtuna … au uitat.
Trecem printr-o furtună acum. Suntem acasă, în casă, departe unii de alții, criza economică va veni ca un tsunami, frica ne paralizează mintea și ființa, dezvoltăm tot felul de fobii și strigăm “Invatatorule, Invatatorule, pierim!”
Unde îmi este credința?
În tinerețea mea? În abilitățile și aptitudinile mele, în capacitatea mea de a manageria bunurile pe care le am și situația? Bani nu am avut niciodată așa că nu mi-am pus speranța în ei. Dar dacă aș fi avut, aș fi facut-o, nu?
Mă încred în oameni, în ceea ce spun ei? Probat, când mi-a fost lumea mai dragă, adica când mi-a fost cel mai greu, am rămas singură. Deci nu mă pot baza pe oameni și nu mă refer aici la familie.
Unde îmi este credința?
Cred că Cel ce a făcut lucrurile văzute și nevăzute e în control? Cred că El mă poate conduce și că este cu mine când furtuna pare că mă înghite, când mai am un pic și pier?
Cum ies din furtuna? Ciufulită sau întărită? Îmi pasă mai mult că nu am fost la coafor, cosmetică sau sală decât că nu m-am văzut cu ceilalți din biserica mea, cu cei din comunitatea mea? Îl las pe El să mă conducă prin furtună, să mă ia în brațe și să potolească tumultul sufletului și minții mele?
Unde îmi este credința?