1 iunie 2023

Suntem în 1 iunie, și este ziua copilului.

De câteva săptămâni tot fac loc unei bucăți de verset în mintea mea “Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam” Ieremia, 1:5.

Uneori am impresia că timpul a început cu mine. Bine. Hai! A început de la părinți, sau de la bunici. Mai încolo de atât, nici nu vor gândurile să se ducă.

Și totuși, Dumnezeu vrea să îmi spună în aceste zile că El mă cunoștea înainte de a fi concepută.

“Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Psalmul, 139:16

Indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, așteptat sau nu, iubit sau nu, cocoloșit și răsfățat sau învățat cu greul, Dumnezeu ne, și îmi reamintește astăzi că nu ești, și nu sunt, aici la întâmplare. El ne știa mai dinainte, ne știa părinții, bunicii, străbunii. Ne știa și ne știe istoria, trecutul, tumultul…

Mai înainte de a fi, de a exista, eram în planurile Domnului.

Și nu doar atât, El îmi scrisese toatele zilele în cartea Lui. Este scris despre mine, menționat numele meu în cartea Lui.

Sunt a Lui!

E ziua copilului, și vreau să las gândul acesta să se înrădăcineze în mine. Eram în planurile Lui înainte de a exista în mintea părinților mei ideea de a mai avea un copil. Eram în planurile Lui și El făcea planuri cu mine, pentru mine.

Sunt a Lui, sunt binecuvântată de El, sunt în planurile Lui, numele îmi este scris în cartea Lui, iar eu ca un copil fericit nu pot decât să mă bucur de El, de Tata!

La mulți copiilor și celor care mai lasă din gând în gând copilul din ei să se bucure, mire, lase iubit!

numele meu

Tot frământ semnificația unui nume, și am realizat că fiecare lucru, obiect, animal, pasăre, gâză, loc de pe fața pământului poartă un nume. Fiecare nume este asociat cu o fomă, un loc, o față, un caracter, o culoare, un miros, un gust, o aromă.

Numele meu este mai rar. Le-a plăcut părinților mei. Era ceva nou pentru ei. Mi l-am însușit și sunt mândră de numele meu. Apropiații mă știu și mă strigă pe numele mic. Și acesta este dat de mama. Cella este numele pe care mi l-a scris și repetat, așa mi-a semnat cărțile, caietele personale.

Normal că m-am întrebat care este semnificația numelui Cerasela, cât și a celui scurt, Cella. Am căutat informații, am întrebat, m-am documentat. Cerasela înseamnă cireașă mică. De regulă, cireșele sunt roșii. Profiri înseamnă lucrător cu/în purpură, roșu în obraz,

L-am bombardat pe Dumnezeu cu întrebări legate de numele meu. Văd roșu în fața ochilor, de două ori roșu. Ce vrei cu mine? Numele nu mi-a fost dat la întâmplare. Nu cred în întâmplare.

Una dintre pasiunile mele este să studiez Scriptura, iar Avraam este personajul care mi-i lângă inimă. Dumnezeu îi promite lui Avraam “Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Geneza/Bereshit 12:2

Pot să lucrez, muncesc, studiez, lupt, pot să calc peste orice și oricine ca să-mi fac un nume. Pot să mă asociez cu unii sau alții, pot să intru în tot felul de cercuri ca să ajung cineva. Și să nu-mi fac un nume, sau să dobândesc un nume cum nu mi-am dorit.

Pot să merg la autorități și să-mi schimb numele, adult fiind îmi pot schimba numele cu unul pe care îl cred eu folositor.

Și îmi ajută?

Mă întorc la Avraam. Nu își dorea un nume, nu își dorea decât să stea cuminte acolo în magazinul lui de idoli și să își vadă de afacerea lui. Dar intervine Dumneze, și bogatul Avraam își pune catrafusele pe cămile și pleacă … Unde? Nu știa. Știa doar că I se va arăta unde să meargă.

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi auzit de numele Avraam. Poate nu toți îi știu povestea, dar toți au auzit acest nume.

Vreau să am un nume? Vreau să îmi fie cunoscut numele?

Prin ce este cunoscut Avraam? Îl știu ca tatăl tuturor credincioșilor, ca prietenul Lui Dumnezeu, primul evreu, cel din care a ieșit un neam mare, cel binecuvântat, cel ce era o binecuvântare.

Aud un nume, și-mi amintesc un chip, o față, un glas, o amintire, un miros, o atitudine.

Numele poate deveni celebru sau nu, dar impactul traiului în viața celorlați este inestimabil și de regulă nu este celebru.

Uneori, Dumnezeu schimbă numele unor personae, le dă o identitate nouă.

ACASĂ, voi avea un nume nou (Apocalipsa 2:17). Până atunci Îl las pe Domnul să se ocupe de numele meu.

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Gavril și Frăsina Popa

În adunarea noastră de acasă, erau mai multe cupluri fără copii. Astăzi, vreau să povestesc despre nenea Gavril și tanti Frăsina.

Ei și-au dorit mult să mă infieze însă ai mei nici nu au vrut să audă de așa ceva. Știam că le sunt tare dragă, și știau că la acea vreme aveam o slăbiciune pentru dulciuri și ciocolată. Aproape în fiecare duminică primeam de la ei câte o ciocolată, uneori chiar două – câte una de la fiecare. La acea vreme ciocolata era un lux.

Nenea Gavril a fost fiul lui Ioan și a Ioanei Popa. S-a născut în 21.11.1922. S-a căsătorit cu tanti Frăsina, fiica lui Marin și a Nataliei, familie din Puntișeni. Tanti Frăsina s-a născut la data de 25.03.1928. Amândoi au primit botezul în 1945. Cum a ajuns tanti la noi în sat... voi afla când voi ajunge ACASĂ!

Aveau o casă obișnuită, undeva la margine de sat. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată la ei la masă, deși mama mă trimitea cu diverse lucruri de dus sau de luat de la Tanti Frăsina.

Erau oameni blânzi, calzi, destul de înstăriți, credincioși, inimoși.

Nenea Gavril a fost pentru o bună perioadă de vreme, responsabilul adunării/bisericii. Niciodată nu predica lung – spre bucuria noastră. Rostea predici scurte, cu propoziții concise, niciodată nu te lăsa în coadă de pește. Rostea ceea ce credea și trăia! Pe fața lui se vedea că ceea ce spune nu erau vorbe în vânt, erau cuvintele Scripturii probate în viața lui.

El lucra la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), era șef de atelaj. Pe înțelesul tuturor, conducea carul cu boi a CAP-ului la toate treburile agricole. Se știa, era recunoscut că avea grijă de boii pe care îi avea în administrare, dar și de car. Dovedea seriozitate în ceea ce lucra. Era cinstit și asta o știau toți.

O vreme a lucrat și tâmplărie cu Ion (Ioan) Popa, apoi a fost magazioner la CAP.

Ea lucra la vie – era șefă de echipă. Ani de zile a făcut asta. De acolo a ieșit la pensie. Știa fiecare butuc de vie de pe dealurile Crasnei, știa ce soi de struguri face fiecare butuc. Și erau ceva soiuri de vie acolo! Avea mulți oameni în echipă. Fiecare venea cu problemele și grijile lui la lucru, lăsa oamenii să râdă, să fie expansivi. Și așa, viața era grea, măcar la lucru să se bucure de o glumă, de o poveste, de ceva oricât de infim ar fi.

Înțelegea greutățile femeilor și nu le exploata. O făcea suficient sistemul!

De luni până sâmbătă, oamenii aceștia transpirau pe dealuri alături de oamenii din sat. Nu își plângeau disperarea că nu au copii. Iubeau pe ai altora. Nu o iubire sufocantă ci una înțelegătoare.

La un moment dat, le-a explodat butelia în casă. Nenea Gavril era în acea cameră și a reușit să iasă pe un gemuleț direct în drum. Am fost multe zile alături de mama la ei ca să îi ajutăm la spălat, curățat, vopsit, refăcut lucrurile prin casă. Nu i-am văzut smulgându-și părul din cap, urlând de disperare că au rămas cu casa afumată și cu lucrurile stricate. Erau calmi. Aveau o pace pe care la acea vreme nu o înțelegeam. Tanti lucra, și uneori mai cânta. Nenea mergea la lucru ca mai înainte, iar tanti era casă cu cei care veneau să îi ajute. Aveau bani, și au renovat repede casa.

Au lăsat Cuvântul să îi transforme. Au ales să se bucure de copiii altora, pe unii ajutându-i material, pe unii cu sfaturi, pe unii cu ciocolată.

Realizez acum perspicacitatea lui de a vedea potențialul din copii. Abia acum pricep că atunci când stătea de vorbă cu noi, copiii, el de fapt ne încuraja, ne ridica la un nivel mai sus, îi păsa de părerea noastră, de ideile care alergau prin mințile noastre. Ne încuraja să cântăm și cânta alături de noi Vedeam pe fața lui o bucurie și o lumină care îl făcea deosebit.

La un Crăciun, era soare și frumos afară. Noi, copiii, repetam melodia “Afară ninge cu fulgi mari”. Unii mai mari ne-au dat de înțeles că melodia asta nu își are rostul în acea zi – era prea cald, iar soarele prea puternic.

Nenea Gavril a spus tuturor să fim lăsați în pace și să cântăm melodia dacă ne este așa de dragă.

A început programul nostru, al copiilor. Era soare, cald când am început prima strofă. Cântam melodia asta din toată inima noastră de copil. Ne doream să ningă, să ieșim afară să ne dăm cu săniile.

Când am început refrenul, soarele a intrat într-un con de umbră. La a doua strofă a început să ningă cu fulgi mari. Nu știu cum arăta fața mea însă știu cum arătau fețele copiilor de lângă mine. Nenea Gavril, care stătea în față, cu spatele la fereastră și cu ochii la noi, nu înțelegea bucuria noastră. Când s-a uitat pe fereastră a priceput. După melodia asta, s-a ridicat și a spus celor din adunare că Domnul a văzut credința noastră și a făcut o minune pentru noi, o minune la care toți sunt martori.

Putea să tacă! Putea să lase lucrurile așa. Dar atunci, am conștientizat că Domnul ascultă rugăciunile noastre, ale copiilor.

Este posibil ca alții să îl fi perceput altfel.

Acum, îmi dau seama că Domnul i-a așezat în viața mea pe acești doi oameni, fără copii, în vremea copilăriei mele ca să fie factori de influență, un fel de mentori...

Christos a înviat!

“le-a întâmpinat Isus și le-a zis: "Bucurați-vă!"” Matei 28:9

În mijlocul îngrijorării, tristeții și durerii, apare Isus dintre morți, înviat și spune femeilor "Bucurați-vă!"

Vă doresc să lăsați bucuria venită de Sus, de la Cel înviat, de la Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii să vă umple inimile și ființa!

Christos a înviat!

  

numele meu este Baraba

Numele meu este Baraba, înseamnă fiul tatălui. Îmi petrec veacul cu prietenii mei, distrându-ne pe seama oamenilor pașnici, ne implicăm în răscoale care se mai lasă și cu victime. Știu toate trecătorile, văgăunile munților și ascunzișurile pe care doar David și oamenii lui le știau. Cunosc țara asta și Ierusalimul ca pe propriile buzunare.

Nu știu cum s-a făcut, cred că cineva m-a turnat, dar am fost prins. Nu cred că scap. Îmi doresc enorm să scap. Nu știu ce am să fac dacă voi scăpa de aici. Cred că voi schimba acest stil de viață palpitant pe unul cum și-a dorit tatăl meu.

De mic, am fost dus la sinagogă, am învățaț alături de colegii mei Scripturile dar nu s-a lipit mare lucru de mine. Mi-a plăcut aventura!

De aseară sunt arestat. Mă întrebi dacă sunt furios? Acum nu. Știu că am făcut multe rele, spargeri, am furat la drumul mare, m-am bătut, am ucis, am făcut tot ce fac tâlharii. Sunt un tâlhar! Știai asta, nu?

Dacă vreau să fiu liber? Normal că vreau!

Aș vrea să îmi gândesc gândurile însă celălalt prizonier a adus multă gălăgie cu El. Se aude pe aici că s-a intitulat Fiul Lui Dumnezeu, profetul de care scriu Scripturile. Pare de treabă! L-am zărit în drumurile mele. Nu știu de ce L-au arestat!

Toată noaptea L-au plimbat și judecat. N-am putut închide un ochi... Mi-i teamă! Cred că voi muri! Știu că merit să mor pentru ceea ce am făcut, dar parcă nu sunt pregătit...

Pilat, obișnuiește să elibereze pe cineva înainte de Paște! Eu nu cred că am șansa asta. Isus ar merita să fie eliberat. El a supărat pe preoți, pe farisei, saduchei, pe cei care stau pe la Templu. E ceva legat de Scriptură, de profeți, de împlinirea acestora. Nu mi-am bătut capul cu asta...

Mulțimea asta care urlă e chiar deranjantă. Nu pot să fiu liniștit nici măcar în ultimele clipe? Sunt conștient că mor. Am trecut pe drumul care duce spre locul crucificării zilele trecute. Locul acesta este pus special lângă drumul mare, să îl vadă toți și să se sperie, să nu își dorească să fie crucificat de romani.

Romanii aceștia au adus obiceiul crucificării. Când se fac execuțiile, prefer să plec pe la En Ghedi, să mă refugiez într-o peșteră. Nu vreau să aud strigătele celor de pe cruce. E prea mult! Chiar și pentru mine...

Dar ce se aude? De ce mi se strigă numele? Ce vrea mulțimea de la mine?

Să fiu eliberat și Isus să moară? Să moară pentru mine?

Dar nu Îl cunosc! Nu merit asta!

M-am întâlnit cu Isus imediat după eliberare. Ne-am intersectat privirile și m-am simțit atât de iubit... și iertat. Atât de iubit...

El moare pentru mine... ca eu să trăiesc.

Mulțimea pleacă cu Isus spre locul execuției iar eu îmi amintescă că în seara asta începe Paștele. Este timpul jertfei...

după un an... prin Ucraina

 În 9 aprilie 2022, intram pentru prima dată în Ucraina. Aveam mari emoții!

După un an, realizez cât de multe s-au întâmplat cu și în mine, cât de binecuvântată am fost și sunt, am întâlnit oameni noi, ne-a călăuzit pașii ca să îi cunoaștem, nu doar să îi știm, ne-a implicat mai mult în viețile unora dintre refugiați.

Mai realizez că Domnul ne-a păzit și protejat pe drum, la venire și la plecare. Călătoriile acestea au fost pe ploaie, soare, furtună, zăpadă, noapte și zi, am văzut pe drum accidente, am stat în vamă până am învățat să găsim și alte căi de ieșire.

Ieri, am văzut cum fețele oamenilor pe care Domnul i-a lipit de noi sunt relaxate, parcă întinerite, înfloritoare. Efectiv de pe fețele unora s-au dus ani de zile... păreau mai frumoși. Nesiguranța zilei de azi și de mâine îi îmbătrânea, o tristețe adâncă era mereu pe fețele lor. Acum, erau liniștiți, bucuroși, mulțumitori.

Am auzit povești de viață cum doar Dumnezeu poate scrie. Dependenți în cele mai grele stadii vindecați, eliberați, regenerați de Cel care Singur face minuni, care acum au ales să Îl slujească pe Dumnezeu ducând vestea bună celor ca ei, celor de lângă linia frontului.

Domnul binecuvântă alegerea lor și le trimite corbi care să le asigure hrana zilnică, le dă case unde să locuiască. Au nevoie de o mașină care încă funcționează ca să se deplaseze și să ducă ajutoarele pe care Domnul le trimite pentru ei.

Acum, înțeleg ce spune Apostolul Pavel când scrie că mi s-a inviorat inima. Am mers să îi vizităm pe unii dintre refugiații care au ales să rămână în zona Bucovina, pe cei pe care Domnul i-a lipit de inimile noastre.

Am realizat cât de mult au fost afectați, cât de îmbătrâniți au devenit din cauza stresului, frământarilor, fricii, nesiguranței. Unii dintre ei, zilele acestea împlinesc un an de când sunt aici, încep să se înrădăcineze pe meleagurile unde s-au așezat, încep să învețe limba, încep să înflorească. Și sunt conștientă că aici e Mâna Domnului care vindecă, regenerează, restaurează, ne face pe noi parte la minunile Lui.

Domnul a pregătit pentru noi o familie care să traducă, oameni care să fie bandaje de dragoste și canal de comunicare și binecuvântare pentru mine. Suntem recunoscători pentru că vedem cum darurile și talentele noastre cu care Domnul ne-a înzestrat își găsesc întrebuințarea pentru binele altora, pentru modurile în care Domnul le orchestrează.

Mă simt binecuvântată de Domnul! M-a făcut părtasă la minunile Lui în viața mea și a altora...

Domnul are trebuiță de el...

Chrisos a înviat!

Unii, astăzi, sărbătoresc Floriile sau intrarea Domnului Isus în Ierusalim. Am recitit textele din evanghelii și ceva mi-a atras atenția. Matei, Marcu și Luca relatează că Isus le-a spus ucenicilor să meargă după măgăruș și când vor fi întrebați ce fac acolo, să răspundă “Pentru ca Domnul are trebuinta de el.” Luca 19:31

Paștele era una dintre sărbătorile la care fiecare bărbat trebuia să fie prezent la templul din Ierusalim. Prezența nu era opțională. Și, nu veneai să te închini cu mâna goală!

Bărbații nu veneau singuri la Ierusalim! Venea toată familia, sau cei care puteau călători. Se cazau la rude, la prieteni sau la hanuri. Nu veneau în ultima zi, aduceau jertfa și plecau acasă în cel mai scurt timp. Își luau timp să celebreze, să se bucure, să sărbătorească. Veneau cu mielul de acasă sau cumpărau unul din grajdurile de lângă templu.

Într-o zi ca asta, erau în Ierusalim mulți evrei veniți pentru sărbătoarea de Pesach – Paște. Auziseră de Isus. Pentru unii era un personaj controversat, unii credeau că este Fiul Lui Dumnezeu, alții credeau că este un prooroc din Nazaretul Galileii. Curiozitatea îi împigea să Îl vadă, audă și apoi fiecare își trăgea concluziile.

Au auzit că Isus va veni din Betania. Avea să urce spre Ierusalim. Văd un măgăruș urcând și pe Isus călărind animalul. Unii au tăiat frunze de palmier și le așează pe drum ca să calce Isus pe ele, unii își aștern hainele. Toți aceștia cântă de răsună până-n depărtări, "Binecuvantat este Imparatul care vine in Numele Domnului! Pace in cer si slava in locurile preainalte!" Luca 19:38

Unii privesc. Nu cântă, nu se bucură, nu aștern frunze sau haine, nu strigă, nu sărbătoresc, sunt doar spectatori. Unii condamnă crunt această exuberanță. Chiar Îi spun Lui Isus să le poruncească oamenilor să tacă. Îi deranjează bucuria.

Pentru noi, cei ce trăim aceste vremuri, dacă auzim cuvântul domn/Domn, nu știm dacă acest cuvânt este cu literă mare sau nu. Întrebăm imediat, care domn/Domn? Cine este domnul/Domnul? Cine are autoritatea de a-și însuși bunul meu?

Văd și realizez că stăpânul măgărușului nu a avut această problemă. Ei știau că există un singur Domn și acela este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Punct. Dacă El avea nevoie de măgăruș, stăpânul nu negocia, nu voia un preț, nu întreba dacă se merită sacrificiul creșterii animalului.

Domnul are trebuință de el.

Ce fac eu astăzi? Ce aleg? Mă bucur, celebrez, sau comentez bucuria și exuberanța altora?

Isus e aici!