gânduri pentru Feni

Gânduri pentru Feni – 02.09.2026

Vreau să vă spun povestea Rebecăi, dar cumva din punctul ei de vedere.

Sunt Rebeca, fiica lui Laban şi a Milkăi, locuim în cetatea lui Nahor, un strămoş de-al meu. De când sunt mică, am auzit o poveste despre un frate de-al bunicului meu care și-a făcut într-o bună zi bagajul, și a plecat de nebun în lume. Cică vorbise cu Dumnezeu, și acesta i-a spus să plece.

Avem aici aşa de mulţi dumnezei, eu îi şterg de praf mai mereu. Dar nici unul dintre ei nu vorbeşte. Oare există un Dumnezeu care vorbeşte, care chiar poate da o ţară şi urmaşi oamenilor? Eu ştiu că Avraam şi Sara nu puteau avea copii. Şi Dumnezeul cu care a vorbit Avraam i-a promis urmaşi. Oare chiar e aşa?

De la caravanele care trec pe la noi prin cetate mai aflau vești despre Avraam, cum că era prin diferite locuri, era mai bogat, mai influent, cu o armată și mai mare decât la ultimele vești primite.

Deci există o lume și dincolo de cetatea lui Nahor, se pare că este o lume frumoasă, o lume cu oameni care-și schimbau domiciliul, care știau și alte limbă, și comunicau cu oamenii din alte locuri, există oameni care se înrădăcinează în altă parte decât locul natal.

 

Se spune despre mine că sunt o domnișoară frumoasă, harnică, isteaţă foc, încăpățânată, și cu o voință puternică. Chiar dacă sunt la vârsta când hormonii încep să circule, eu nu prea par afectată de ei.

Într-o zi ca fiecare alta, m-am dus la fântână să aduc apă. Nu că nu mai era apă în casă, dar mă săturasem de nazurile și ideile fratelui meu Laban.

Fântâna nu este departe, şi aş fi putut trimite pe cineva, dar aveam nevoie să iau niște aer, și să fac un pic de mișcare.

Lângă fântâna văd un soi de caravană. Nu era una obișnuită, vreo zece cămile și slujitorii care se îngrijeau de ele. Un bătrân ce stătea demn printre ei părea responsabil de această ciudată caravană.

Fântâna e cumva a noastră, este în cetate la noi, iar eu nu mă pot lăsa intimidată ca o copilă de niște străini. Îmi iau tot curajul și mă apropii de fântână, scot vadra plină din fântână, văd cu coada ochiului cum bătrânul se apropie liniștit și-mi cere apă de băut.

Ceva din privirea acestuia m-a făcut să-mi plec vadra, adică găleata, și să-i dau să bea. M-am uitat la cămile, iar eu știa cum arată o cămilă însetată. Acestea trebuiau adăpate cât de repede. Slujitorii par extenuați, iar eu trebuie să fac ceva. Trebuie să adap aceste animale.

M-am trezit spunând că voi da de băut cămilelor până se vor sătura. Eram conștientă de câtă munca era în acest fapt, dar voiam să fac munca asta. Oare ce m-a apucat?

Am terminat de adăpat cămilele, și-l văd pe bătrânul slujitor apropiindu-se de mine cu ceva în mână. Erau două brățări mari, și o verigă frumoasă de pus în nas.

Am încercat să îi spun că nu e nevoie să fiu plătită, că eu doar m-am arătat ospitalieră. Dar bătrânul a insistat să le primesc, apoi m-a întrebat a cui sunt. Și i-am răspuns.

M-am trezit spunând că avem loc de găzduire pentru oameni, și tot ce trebuie și pentru animale.

Dar trebuie să le spun şi alor mei, aşa că mă reped înapoi spre casă, iar apa sare veselă din vadră. Dar nu mai contează apa acum.

Mă întâlnesc cu Laban care mă vede agitată povestind cu mama despre caravana ciudată, vede bijuteriile, vede potențialul și cu mare diplomație merge și invită membrii caravanei în casă. Așa profitor e fratele acesta al meu...

Acasă, bătrânul ne povestește că este slujitorul lui Avraam, povestește despre misiunea și rugăciunea lui, despre cererea lui specifică pentru o soție stăpânului său Isaac, despre împlinirea rugăciunii în modul de acțiune a Rebecăi.

Iar eu rămân cu gura căscată.

Bătrânul acesta s-a rugat Dumnezeului lui Avraam, El a ascultat, iar eu a făcut ce s-a rugat bătrânul? Dumnezeul lui Avraam ştie şi de mine?

El este robul lui Avraam, a acelei rude plecate în lume? Și are un băiat, un moștenitor care trebuie să se însoare? Deci Dumnezeul lui i-a dat un moștenitor aşa cum i-a promis.

Isaac a zis că îl cheamă pe fiul lui Avraam? Oare i-au pus numele așa pentru că e glumeț, că râde mult? Am auzit că mama lui era de o frumusețe rară. Oare Isaac seamănă cu ea?

Stai! Ce mai spune bătrânul? Cere familiei acordul ca eu să fiu soția lui Isaac? Eu? Dar hormonii mei nu mișună... încă.

 Noaptea care a urmat a fost una agitată.

 Eu, Rebeca, am făcut ceva pentru care cineva s-a rugat Dumnezeului lui Avraam. N-am mai auzit de așa ceva. O fi ceva ce ține doar de Dumnezeul lui Avraam? O fi ceva mai presus, mai mult decât știu eu? Oare acest Dumnezeu va fi şi a lui Isaac dacă a fost Dumnezeul tatălui său?

 Micul dejun aduce o altă surpriză. Eliezer, bătrânul slujitor ne anunță că pleacă, și acum familia mea ar vrea ca eu să mai stau cu ei câteva zile. Se discută, de faţă cu mine, despre mine, dar sunt totuși întrebată și eu ce vreau. Tata și Laban îmi cer părerea. Cred că darurile aduse de Eliezer au produs asta.

Le răspund, mă întrebați dacă vreau să mai stau acasă, sau dacă vreau să plec acum? Păi dați ordin slujitorilor să-mi facă bagajul. Normal că vreau să plec. Nu vreau ca mirele meu să mă aștepte prea mult.

Vreau să plec la Isaac!

Vreau să fiu soția lui!

Da, aici rămâne familia, rămân prietenii, colegii de școală şi joacă, dar acolo mă așteaptă Isaac, mirele meu, cel cu care voi construi o familie, cel cu care voi avea copii. Sper să fie frumoși ca noi!

Pe drum, l-am rugat pe Eliezer să-mi povestească despre Isaac, ce îi place să facă, cum îi place să îi fie viața, care îi e mâncarea favorită. Sunt mulțumită că mi-am luat de acasă niște condimente care fac mâncarea delicioasă, dar vreau să învăţ să fac şi mâncare specifică locului unde ne vom aşeza. Acum sunt mulțumită că am învățat să gătesc...

 Și într-o seară, pe când ne apropiam de fântânile de la Lahai Roi, am văzut un bărbat, și l-am întrebat pe Eliezer cine este.

Cornilescu nu ne ajută foarte mult cu traducerea, dar în ebraică, textul spune că auzind asta, Rebeca a căzut de pe cămilă.

 Între timp, Isaac pregătise cortul Sarei pentru mine, cel mai bun cort, cu cele mai bune şi frumoase lucruri, și m-a dus acolo. Hormonii mei au început să mișune după ce l-am văzut pe Isaac, iar el era hotărât să mă iubească încă dinainte de a mă vedea. Inima lui Isaac s-a lipit de mine. Şi nu pentru că sunt o femeie frumoasă, sau pentru că am fost dispusă să stau pe o cămilă atâtea zile, ci pentru că am fost dispusă să las totul în urmă și să fiu soția lui.

Dacă Rebeca n-ar fi ieșit la apă, sau dacă n-ar fi fost dispusă să adape zece cămile, noi n-am fi aflat despre ea.

Rebeca a devenit parte din istoria Lui Dumnezeu când a acceptat să iasă, să plece, să facă din casă un cămin, să-l aibe pe Isaac ca soț al ei, să fie parte dintr-o poveste mai mare decât și-a putut ea închipui.

Familia ei a binecuvântat-o, și la fel vrem să facem și noi astăzi cu tine.

Feni dragă, ne rugăm ca Domnul să te binecuvânte în țara unde vei pleca.

Ne rugăm să faci din casa unde vei locui un cămin, să aduci bucuria și zâmbetul pe fața lui Sorin, și a familiei voastre.

Domnul să vă facă roditori în ţara unde vă veţi înrădăcina, să vă ajute să daţi mai departe ceea ce aţi învăţat şi dobândit aici, şi să fiţi bandaje de dragoste şi binecuvântare pentru cei pe care Dumnezeu i-a pregătit în drumul vostru.

Ne rugăm să vezi ținta, și să nu te uiți înapoi ca soția lui Lot.

Sorin te așteaptă. Mirele tău e acolo, are și casa pregătită. Așteaptă să te ducă acolo, să te iubească, și să scrieți povestea voastră de dragoste împreună cu Domnul.

mi s-a acrit de așteptare

De ceva vreme, tot „povestesc” cu Sarah, soția lui Avraam.

Am descoperit că e o femeie educată, bogată, frumoasă, respectată, că are o relație bună cu Avraam. Este o femeie care a acceptat ca încredințarea soțului să devină și încredințarea ei, care și-a împachetat casa, a pus-o pe cămile, și a plecat spre necunoscut. A acceptat să fie cunoscută de către înalții conducători de state ca și soră a soțului, și acest fapt era un adevăr pe jumătate.

Descoperirile arheologice spun că Ur era un centru economic și educațional prosper. Avraam și Sarah lasă totul în urmă, și pleacă pentru că li s-a promis o țară, și că vor fi binecuvântați cu mulți urmași.

Au plecat din Ur, au traversat câmpii, văi, ape, au făcut și desfăcut corturile de sute de ori, s-au spălat în tot felul de ape, și-au uscat hainele prin tot felul de arbuști…

Au făcut toate acestea așteptând să vadă urmașii. Și aceștia nu vin. Bine. Nu vin urmașii, dar poate vine urmașul… Și anii trec, perioada menstruală se încheie, menopauza de instalează, și urmașul … nu mai vine.

Promisiunea „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare” din Geneza 12:2 mai este valabilă? Au auzit bine? Au făcut bine că au plecat? Sarah este plină de indoieli…

E frumos să ai numele de Prințesă, și să te strige toți Prințesă.

E frumos să fii bogată, frumoasă, să ai un soț credincios Dumnezeului lui …

Dar promisiunea aceea veche… Ce se întâmplă cu ea?

Nu sunt Sarah soția lui Avraam, dar îndoielile mă curtează și pe mine.

Într-un fel sunt ca și Sarah. Nu mai știu dacă ceea ce cred e bine, dacă ceea ce am auzit e bine, dacă promisiunea făcută nu era pentru altcineva, dacă nu cumva ar trebui să Îl ajut pe Dumnezeu ca să împlinească promisiunile legate de mine.

„Bucurați-vă întotdeauna!” (1Tesaloniceni 5:16)

Dar cum să te bucuri când promisiunea nu se împlinește?

Cum să te bucuri când normalul tău nu este normalul majorității?

Și da, uneori sunt ca Sarah. Vreau să Îl ajut pe Dumnezeu în împlinirea promisiunii față de mine pentru că nu mai am răbdare, pentru că mi s-a acrit de așteptare, pentru că...

Văd că Sarah și-a făcut calculele ei, din acestea a ieșit ce a ieșit, și a mai trebuit să aștepte încă cincisprezece ani ca promisiunea să devină realitate.

Rebeca - o poveste de ascultare

Cu cât trece timpul, cu atât descopăr că sunt precaută, întrebăcioasă, suspicioasă, și văd că sufăr de scenarită cronică.

Am reluat cartea Geneza-Bereshit, și descopăr că Dumnezeu vorbește cu Noe, îi spune ce să facă, și Noe face. Povestea continuă cu Avraam, îi spune să plece și el pleacă.

Azi, am citit despre faimoasa poveste de cerere în căsătorie a Rebecăi. Acolo nu e vorba de o poveste de dragoste, ci e una de ascultare. Dar e o ascultare ca a lui Noe, ca a lui Avraam.

Rebeca este întrebată, „Au chemat, dar, pe Rebeca și i-au zis: "Vrei să te duci cu omul acesta?" "Da, vreau", a răspuns ea. Și au lăsat pe sora lor, Rebeca, să plece cu doica ei, cu robul lui Avraam și cu oamenii lui.” Geneza 24:58-59

„Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Geneza 12:1

Recitind chemarea lui Avraam, văd răspunsul Rebecăi așa:

Da, mă duc cu robul lui Avraam.

Da, vreau să ies din țara mea.

Da, vreau să ies din rudenia mea pentru a fi soția lui Isaac.

Da, vreau să merg în țara promisă lui Avraam, și să fiu soția moștenitorului.

Da, am auzit de povestea lui Avraam, am auzit de ascultarea lui neîntrebăcioasă dar plină de încredere, și vreau să calc pe urmele lui în ceea ce privește ascultarea.

Până acum, văzusem cadourile și bijuteriile, ideea de multe bogății aduse de robul lui Avraam, văzusem partea asta romantică și misterioasă. Astăzi, am văzut ascultarea acestei adolescente de a fi parte din povestea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov.

Sarai

Sarai este soția lui Avram, și au locuit multă vreme în Ur, Caldeea, într-o cetate idolatră. Dar Avram a venit și i-a spus că Dumnezeu i-a vorbit. Ei avea zeci și sute de zei la care se închinau, dar nici unul dintre ei nu vorbea, toți erau bucăți de pietre sau lemn atent șlefuite.

Aleg să asculte de Dumnezeul care vorbește, și pleacă din Ur, Caldeea spre un loc, spre o țară care le va fi descoperită de-a lungul călătoriei, și li se promite că vor fi binecuvântați de către Dumnezeul care vorbește cu mulți urmași, că vor deveni un neam mare.

Sarai avea 65 de ani, probabil era în perimenopauză, era frumoasă, era conștientă că este frumoasă. Dar mai mult de atât, era conștientă că era o femeie puternică care punea lucrurile în mișcare.

Un lucru nu îl putea face, oricâte leacuri a încercat, să rămână însărcinată. Era bogată, frumoasă, deșteaptă, soția unui bărbat deosebit cu care avea discuții despre câte-n lună și-n stele. Numai că durerea sterilității o mânca o interior.

Promisiunea că vor deveni un neam mare devine speranța de care se agață disperată. Și călătorește, și alege să spună că este sora lui Avram, și decide să locuiască prin toate formele de relief așteptând să vadă cum și când va deveni și ea mamă.

Este fascinant să călătorești, să vezi oameni noi, să descoperi noi feluri de mâncare și condimente noi, să vezi cum se raportează oamenii din alte culturi, la străini, la ceilalți, la ei înșiși.

Dar uterul ei rămâne la fel de tăcut precum pietrele pe lângă care calcă Sarai.

Sara vrea un singur lucru, și pentru acest lucru mănâncă ce trebuie și când trebuie, are grijă să nu facă eforturi deosebite în perioadele femeii, se îngrijește de igiena ei, de igiena soțului ei, folosește ierburile de care știa, sau de care a auzit. Dar parcă totul este în van...

Îl iubește pe Avram. Simte că și el o iubește, dar nu se simte completă, întreagă, femeie...

Și amărăciunea o înconjoară ca un văl invizibil amărându-i viața.

Și anii trec...

Și menopauza se instalează cu acte în regulă, iar Sara nu este dispusă să-și îngroape visul...

Poate că Dumnezeu a uitat de promisiunea acelui neam mare, poate că promisiunea era doar pentru Avram.

Hagar

Fac ce fac, și mă întorc la Avraam. De data asta vreau să văd dinamica dintre el și Sarah, dintre Avraam și Hagar, dinamica dintre cei trei. Suntem aici pe pământ, printre oameni, și ne formăm cizelându-ne, modelându-ne cu/de oamenii de lângă noi.

Nu m-a interesat prea mult Hagar până acum. A fost o femeie din Egipt, probabil dăruită Sarei de către Faraon să-i fie servitoare/roabă.

M-am născut în perioada comunistă, sclavia a fost abolită cu mult înainte de nașterea mea, și doar din cărți pot afla cam ce însemna acest statut.

Un sclav/rob nu avea niciun drept, era o proprietate de care stăpânul/stăpâna dispunea cum voia. Unii aveau voie să se căsătorească și să aibe copii, dar rămâneau la dispoziția stăpânului toată viața.

Femeia asta a avut un nume dat de părinții ei, dar când ajunge roabă, numele i se uită. Toată lumea știe cine a fost Hagar, dar Hagar= Ha+gar = Străina.

Oare cum e să ți se reamintească constant, la fiecare strigare cine ești?

Tu nu aparții familiei acesteia decât ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu ești de aici de pe pământul acesta. Ești o străină!

Tu nu ai niciun drept aici printre noi. Ești o străină!

Tu ești aici doar ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu poți dispune nici măcar de trupul tău, acesta este al stăpânilor tăi. Ești o străină!

Tu poți avea doar sufletul și mintea, dar acestea sunt încătușate într-un trup care nu-ți aparține. Ești o străină!

Acesta era statutul acestei femei, deși în corturile lui Avraam trăia bine. Cu toate acestea, era o străină.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Copile, indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, conceput printr-un viol sau din dragoste, într-o relație pasageră sau într-o familie stabilă emoțional, crescut într-o sărăcie lucie sau într-un mediu unde nu ți-a lipsit mare lucru, influențat și educat sau lăsat în voia sorții, abandonat sau crescut într-o familie iubitoare, astăzi este și ziua ta, indiferent de vârsta pe care o ai.

Nu cred că vreun copil va citi cuvintele acestea, dar copilul înghesuit în adult o va face.

Poate te consideri uitat sau abandonat, fără rost, sau țel, fără valoare și preț, poate că astăzi nu găsești așa mare motiv de bucurie în lumea asta zbuciumată. Uneori, și pe mine mă curtează sau asaltează astfel de gânduri.

Am găsit un text în Scriptură care mă ajută să văd că sunt iubită, prețuită, cu sens și scop, „Şi totuşi Tu m-ai scos din pântecele mamei mele şi mi-ai dat ocrotire la pieptul ei. Sub privirea Ta am fost scos din pântece; încă din pântecele maicii mele, Tu eşti Dumnezeul meu. Nu Te îndepărta de mine, căci necazul este aproape şi nu am nici un ajutor!” Psalmul 22:9-11

Astăzi, pentru mulți dintre copii, este o zi de bucurie.

Dar este și ziua celor abandonați emoțional de către părinții lor, este și ziua celor care suferă sistematic abuzuri fizice, emoționale, psihice și sexuale, este și ziua celor ce în loc de dulciuri primesc cuvinte devastatoare, priviri care îngheață, atitudini care blochează.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Și, poate că e nevoie să te ocupi de copilul din tine…

Spune-I astăzi unui copil că este un cadou de la Dumnezeu pentru tine și familia ta, spune-ți ție că ești iubit de Tatăl ceresc, de Dumnezul care este sus în cer și jos pe pământ.

Nu ești o întâmplare, chiar dacă părinții tăi nu te-au programat, vrut, dorit.

Ai fost programat în planul Lui Dumnezeu, și ești a Lui!

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur!

Dimineaţa, în drum spre serviciu, trec pe lângă un zid gros de piatră, în unele locuri are o grosime de mai mult de 50 cm, şi este înalt de mai bine de trei metri. Cumva pare tristă această porţiune de drum. Copacii îşi revarsă ramurile de pe gardul de deasupra zidului.

Zidul acesta este făcut pentru a nu se prăvăli pământul în stradă, pentru a proteja pietonii de a călca prin noroi, sau praf.

Astăzi, am văzut zidul acesta cu alţi ochi pentru că aşa mi-am zidit şi eu ziduri de apărare. M-am protejat de cei din jur cu ziduri, crezând că nu voi mai primi loviturile la aceeaşi intensitate, crezând că nu voi mai auzi vorbele care distrug.

De-a lungul anilor, în zidul de pe stradă au apărut crăpături. Zidul încearcă să ţină, să protejeze atât în interior, cât şi în exterior. Problema e că în exterior s-a format mușchi, şi arată frumos. Dar din interior s-a pus presiune, şi zidul a crăpat.

Oare nu cumva şi eu bubui pe interior?

M-am oprit dimineaţă să fac o fotografie unei plante care a ieşit prin peretele de piatră. Planta asta îmi arată că ce este dincolo de zid e viu, are viaţă. Asta înseamnă speranţă.

Sunt vie, şi încerc să îmi menţin zidurile în formă, să pară faţada frumoasă. Realizez din nou că speranţa vine din interior, şi ea sparge zidurile mele de apărare. Speranța aduce vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea aduce frumuseţe, schimbare, transformare.

„În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, Nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!” (Ps.65:5)

E o minune că zidurile mele se sparg. Și minunea vine pentru că L-am lăsat pe Domnul să mă vindece, să aducă Viața în mine, să mă transforme, să-mi dea putere să sparg zidurile. Și, poate că fațada nu mai e atât de atrăgătoare, dar viața pulsează, penetrând zidul, ieșind prin zid, dansând în libertate.

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur!