sâmbătă, 12 iunie 2021

aștept pensia?

Când simt că am obosit sau mă simt depășită de anumite situații, sun la doamna de la contabilitate și o întreb dacă s-a modificat ceva la legea pensiilor. Între timp, a devenit o glumă între noi.

Pentru că circul cu mijloacele de transport în comun, nu trebuie să fiu atentă la drum și nu-mi consum energia spunându-le ceva de dulce participanților la trafic, am timp să gândesc și meditez, am mai mult timp să mă rog. Inițial, drumul părea plictisitor. Acum însă realizez că timpul acesta dus-întors spre casă este o reală binecuvântare.

Zilele acestea e mare vâlvă cu legea pensiilor și cu vârsta de pensionare.

Habar nu am de ce însă ideea principală a pensionării este legată de stat degeaba, de lenevit, de dormit, de stat la povești cât vrei. Dacă ai bani, mai poți călători. Sau mai bine zis, îți trăiești viața.

Gândul acesta m-a provocat să îl gândesc, analizez puțin! Cum adica? Eu aștept vârsta pensionării ca să îmi trăiesc viața? Ca să mă bucur de viață? Și până atunci ce fac? Până atunci nu trăiesc, nu mă bucur? Bucuria e legată de leneveală, de stat degeaba?

Mă bucur că am un acoperiș deasupra capului chiar dacă plătesc rate la bancă.

Mă bucur că am ce mânca și că pot găti. Mă bucur și savurez ceea ce am gătit.

Mă bucur de rândunelele care și-au făcut cuiburi la geamurile mele.

Mă bucur de soare, de ploaie, de adierile ce poartă parfumul salcâmilor, al teilor.

Mă bucur de oamenii de lângă mine chiar dacă unii uneori mă exasperează.

Mă bucur că pot vedea, merge, auzi, umbla, simți, căuta și găsi, analiza, cerceta ....

Mă bucur de tehnologie chiar dacă uneori mi se pare o pacoste.

Mă bucur de mirosul de carte nouă, de informațiile din cărți, de modul în care mă ajută să-mi deschid alte orizonturi ...

Mă bucur de familie, de prieteni, de amici și cunoștințe.

Mă bucur că a înflorit socul și socata e în trend.

Mă bucur de flori și fructe.

Mă bucur de toate și mulțumesc Domnului pentru că toate acestea sunt binecuvântări pe care El le revarsă peste mine. Dacă le iau ca un dat atunci nemulțumirea clocotește în mine. Dacă însă le ancorez în Dumnezeu, perspectiva se schimbă.

Mă bucur de viață chiar dacă mai am mult până la pensie!

Îmi trăiesc viața clipă cu clipă fără să aștept cu disperare tolăneala, lenea, dormitul.

Trăiesc și mă bucur!

luni, 7 iunie 2021

Moise în Canaan

Mi-i tare drag Moise! Și, cumva mi se părea nedrept că a suferit și luptat atâta cu poporul, a mijlocit pentru popor și din cauza acestuia, Moise se supără și în loc să vorbească stâncii, el o lovește. Imediat Domnul îl anunță pedeapsa pentru necredință și nesfințirea Lui înaintea poporului este că nu va intra în Canaan. Dumnezeu îi spune că va vedeaa țara de pe Muntele Nebo dar nu va călca în ea. Moise, urcă pe muntele Nebo, vede Canaanul și moare acolo. Și Dumnezeu l-a îngropat în țara Moab.

Mi s-a părut extrem de trist finalul poveștii lui Moise.

Astăzi, am realizat că de fapt Moise a intrat în Canaan. Bine. Nu pe când era viu și într-un trup ca al meu. În Matei 17, ni se spune că Moise și Ilie vin pe un munte înalt la Isus și la ucenici iar Tatăl își prezintă din nou Fiul "Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultați!"

Moise a fost chemat să fie mediator între popor și Dumnezeu. Mijlocitorul între noi și Dumnezeu are pe muntele schimbării la față doi profeți lângă El, pe Moise și Ilie.

Petru vrea să facă ceva, vrea ca starea asta în care se găsește să fie mai lungă, poate permanentă. Este întrerupt însă de vocea Lui Dumnezeu care Îl prezintă pe Fiul Său.

La fel ca pe Sinai, când oamenii aud vocea Lui Dumnezeu cad cu fața la pământ și se înfricoșează foarte tare. Dar Isus nu Îi lasă singuri pe ucenici, se aproie de ei, Îi atinge și le spune “"Sculați-vă, nu vă temeți!"

Când s-au ridicat, erau doar ei și Isus.

Oh! Abia aștept să mă întâlnesc cu Moise, cu Ilie și cu ceilalți eroi ai credinței! Am atâtea lucruri de aflat!

duminică, 6 iunie 2021

problemele inimii în cele zece porunci

Suntem în 26 sivan. Cumva m-am mai liniștit. Moise este încă pe munte dar am meditat la cele 10 legi pe care Le-a spus Dumnezeu la început.

Nu cred că v-am spus însă Dumnezeu și-a început discursul de pe muntele Sinai reamintindu-ne cine este El. Cu gândul, m-am dus în Gosen și m-au năpădit amintirile. Mi-a adus aminte că El este Cel care ne-a scos de acolo. El este Cel care ne-a salvat, ne-a păzit, călăuzit, eliberat.

Această reamintire face parte dintr-o poruncă și sunt chemat și invitat să accept această declarație. Ni se poruncește să acceptăm acest adevăr.

Este Dumnezeul care a lucrat pentru mine și care merită mulțumirea inimii mele. Oh! Iar mă întorc la problemele inimii mele.

V-am mai povestit că în Egipt, aveam și noi zeii noștri. De unii ne temeam mai mult, de alții mai puțin. Învățasem să îi spălăm, să îi ocolim, să ne închinăm înaintea lor, uneori să le furăm ofradele ca să ne potolim foamea. Acum, Dumnezeu ne spune să nu ne închinăm înaintea nimănui altcuiva. El nu își împarte închinarea cu nimeni.

Teoretic, nu e greu și eu sunt doar un copil. Dar oare voi putea să mă închin doar Lui?

Părinții m-au pedepsit când am vorbit urât însă de gândit tot am mai gândit urât, gândurile devenind vorbe ce ieșeau uneori printre dinți. Nu m-am gândit niciodată că folosind așa Numele Domnului este ofensator la adresa Lui. Deși nu mă gândeam des la Dumnezeu, nu Îi onoram Numele prin vorbele mele ...

După ce am ieșit din Egipt, înainte de a primi mana, am învățat ce înseamnă Sabatul. Este ziua a șaptea din creație când Dumnezeu s-a odihnit. Ni se cere să ne odihnim în această zi și să sfințim această zi. Oh! Am atâtea de învățat! Când am ajuns la Sinai, Dumnezeu i-a spus lui Moise că avem trei zile la dispoziție ca să ne sfințim. Oare în ziua de Shabat doar asta facem? Ah, stai! Ne odihnim și ne sfințim. În ziua asta, totul se oprește, toată alergarea, toată truda, toate frământările. Cumva îi dai răgaz minții și inimii să își aducă aminte cine este în control.

Respectul, ascultarea și supunerea față de părinți este acum poruncă din partea Domnului. Am înțeles că după ce crești mai mare ai alte idei decât părinții tăi și intri in conflict cu ei. Oare voi putea să ascult de legea aceasta atunci? Dar, îmi fac atâtea griji ....

În Egipt, numai ce auzeai că unul l-a ucis pe altul și nu te prea mira asta. Egiptenii își omorau sclavii pentru că ne considerau bunuri doar de muncă. Am crescut cu o mânie reprimată în noi, o mânie care ne instigă la violeță. Dumnezeu ne poruncește să nu omorâm. Înțeleg din porunca aceasta că nu am voie să îmi revărs mânia reprimată prin vorbe peste cel de lângă mine. Și aceasta ucide!

Venim din familii poligame și mare parte dintre noi trăiește cu cine îi place. Sclavi fiind, nu s-a mai putut cu poligamia și fiecare bărbat, teoretic, are nevasta lui. Problema e că doar teoretic fiecare bărbat are nevasta lui. Porunca asta este grea pentru mulți.

Dumnezeu se pare că nu ne dă un set de reguli și gata. El se ocupă de inimile, gândurile și intențiile acesteia. Să nu furi aici ... e cumva simplu. Tot ce avem, primim de la El. Dacă fur ceva de la vecinul sau aproapele meu, fur de la El. Îl fur pe El, Îl necinstesc pe Dumnezeul meu!

Sunt un copil șotios și îmi place să fac glume. Dar glumele acestea uneori seamănă a minciună. Acum am înțeles că pot fura mintea cuiva mințindu-l, înșelându-i încrederea.

Mă uit la unii copii de seama mea și îmi doresc ca părinții mei să fie mai bogați, să am și eu haine ca ale lor ... deși aici nu prea ai nevoie de mare lucru. Dar aș vrea să am și eu mai multe chiar dacă tot eu ar trebui să le car și să am grijă de ele. Ultima dintre cele zece porunci spune că nu trebuie să râvnesc la bunurile, lucrurile altora. Să nu vreau ce nu este al meu. Să mă mulțumesc cu ceea ce am.

Poruncile astea date de Dumnezeu implică tot traiul meu. Și se leagă mult de inimă mai mult decât de minte ... Văd că Dumnezeu vrea să îmi schimbe inima. Mintea se va conforma. Inima-i problema.




Picturile sunt realizate de Veronika Shultz si le folosesc cu permisiunea ei.

sâmbătă, 5 iunie 2021

plin de gânduri plec cu turma la păscut

Suntem în deșert la poalele muntelui Sinai, în 24 sivan. După ce Dumnezeu a dat legea îmi este greu să vă povestesc ce este cu mine. Sunt încă blocat acolo, în acele momente când inima și măduva tremurau în mine.

Credeam că Dumnezeu e ca zeii Egiptului. Credeam că El nu știe dacă faci ce El spune să nu faci. Credeam că pot ignora ce spune El. Da, cumva îmi era frica de El și mi se părea interesant. Credeam că Îl pot folosi când am sau avem nevoie de El.

Descopăr că nu este așa.

În mine e o mare furtună și nu știu cu cine să vorbesc. Moise e plecat pe munte, L-a chemat Dumnezeu. Împreună cu familia mea suntem aici și încercăm să înțelegem ce înseamnă că noi vom fi preoți. Dumnezeu a uitat că noi eram sclavi la mâna lui Faraon? El a uitat că noi suntem ciobani din moși strămoși?

Da, socrul lui Moise este preot în Madian însă el este un soi de preot pentru mai mulți zei și când a venit aici a recunoscut că Dumnezeul nostru este mai mare de cât toți zeii. I-a spus lui Moise "Binecuvântat să fie Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor și din mâna lui faraon, El, care a izbăvit poporul din mana egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este mai mare decât toți dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a fost mai presus de ei."

Îi rog pe părinții mei să îmi spună din nou povestea lui Avraam și când ajugem la Melhisedek sunt plin de întrebări. Cine era acel preot, de unde venea, de ce a apărut înaintea lui Avraam, de ce i-a dat zeciuială, de ce l-a binecuvântat pe Avraam? Trebuie să țin cont de acest Melhisedek? Are vreun rol? Ar trebui să învăț ceva de la Melhisedek?

Vom fi o împărăție de preoți. Adica eu voi fi preot? Vom fi un neam sfânt? Dar ce înseamnă sfânt? Să trăiești după Legea pe care ne-a dat-o Domnul? Și dacă nu pot să trăiesc conform ei ce voi face? Ce se va întâmpla cu mine?

Prietenii vin să mă cheme la joacă și eu aș vrea să îi întreb ce gândesc despre toate acestea dar mi-i rușine.

În Egipt, nu aveam o problemă să avem idoli. Aici, pe Sinai, Domnul a spus să nu avem idoli, să nu ne facem nici unul, să nu ne închinăm înaintea lor. Să Îi iubesc pe El! Celelalte legi sunt mai ușoare dar prima lege îmi dă de gândit și de furcă ...

Să Îl iubesc? Înițial mi-a plăcut de El pentru că ne-a ajutat mult. V-am povestit că a adus tot felul de nenorociri peste egipteni ca să îl convingă pe faraon să ne lase să plecăm, să ne elibereze. Dumnezeu ne voia doar pentru El. La cel moment, n-am înțeles asta foarte bine. Apoi ne-a trecut prin Marea Roșie, ne-a dat apă și mană, ne ține de umbră și de cald. E aici, Îl văd. Și totul mi se părea fain până a vorbit! Când L-am auzit, am paralizat de frică! Și El vrea să Îl iubesc? Deocamdată mi-i tare frică!

Moise e plecat pe munte, oamenii încep să vorbească despre ce s-a întâmplat, despre Dumnezeu, despre idoli, despre Moise.

Aș sta gură cască pe lângă ei însă părinții mi-au interzis să stau cu acei oameni. Oare știu părinții ceva ce eu nu știu?

Este un tânăr care tot stă pe lângă Moise și care parcă a devenit umbra lui Moise. Numele lui este Iosua. M-aș duce să vorbesc cu el însă nu pare a avea timp de mine ...

Mai bine îmi iau turma de oi și capre și mai plec puțin ca să mai gândesc la ceea ce a spus Dumnezeu. Aici, pe muntele Sinai, am încheiat legământ cu El și am spus că ascultăm. Plec să mai meditez la ce trebuie să ascult.

miercuri, 2 iunie 2021

minuni din misiune

Timp de vreo șapte ani, în aproape fiecare vacanță de vară și de iarnă, plecam în Moldova. Misiunea Charity Cup organiza tabere pentru volei și fotbal, activități cu copiii din sate sau din orfelinate și alte activități. Ce făceam eu? Cel mai des, făceam mâncare.

Cred că era iarna anului 2006 când am pășit pentru prima dată în viața mea într-un orfelinat. Auzisem povești despre copiii de acolo, despre poveștile lor de viață dar nu intrasem în contact direct cu ei niciodată și nici nu pășisem într-un orfelinat. Fusesem instruiți că dacă vom fi invitați la masă trebuie să stăm cu copiii și neapărat trebuie să mâncăm tot din farfurie.

Am ajuns, ne-am jucat cu copiii și am fost invitați la masă. Până atunci văzusem multe filme și documentare despre războaie, lagăre, experimente sociale. M-am trezit că am intrat într-o astfel de zonă. Cred că m-am albit și ... am muțit.

Am fost repartizați cu copiii la mese. Erau așezate deja pe mese castroanele și tacâmurile. Acestea cred că erau rămase de pe timpul celui de-al doilea război și date spre folosință copiilor de acolo. Aparent erau curate toate. Când însă puneai mâna pe ele ... ele cleioase-unsuroase-lipicioase.

Ni s-a adus borș de sfleclă! Bucățile mari de sfleclă ieșeau vesele deasupra lichidului colorat și îmbibat cu alte verdețuri. Noi, acasă, dădeam sfelca la porci, pe cea roșie o făceam salată. Da, auzisem de borș de sfeclă dar nu mâncasem așa ceva.

Copiii și-au pus în castroane și au așteptat să îmi pun și eu. Cu greu am căutat prin bol o bucată mai mică de sfelcă ca să o pescuiesc și mi-am pus extrem de puțină zeamă. Pâinea era rece și veche ... Mi-a pierit orice gust și chef de mâncare. Nu am putut mânca absolut nimic. Dar mai mult de atât, îmi era teribil de jenă de copiii cu care eram la masă. Ce să le explic? Că sunt o pretențioasă, că sunt sclifosită la mâncare? Că mi-i teamă de hepatită, de cine știe ce boală?

Am tăcut și m-am rugat. Am cerut Domnului să facă ceva și să mă ajute să le gătesc acestor copii niște mâncare pe care s-o mănânc cu ei.

Ne-am interesat dacă se poate așa ceva. Ar fi trebuit să fiu bucătar profesionist, să am diplome, atestate, adeverințe medicale și o grămadă de aprobări. Am abandonat cumva ideea însă la fiecare plecare în Moldova, visul-dorință revenea în mintea mea.

Eram în iarna anului 2008 și grupul cu care eram ajungea la 45 de oameni maxim. Terminasem de pregătit mâncarea pentru prânz, așezasem totul pe mese și a venit liderul de misiune, m-a luat deoparte și mi-a spus dorința ta s-a împlinit!”. Care dintre ele, am întrebat mirată.

Copiii de la orfelinat au auzit că am venit aici și au venit să ne colinde! Iar apoi vin la masa!

Cam câți sunt?

Mai bine de 20, poate 40! Termină de cântat și vin la masă! Nu îți fă griji pentru noi ceilalți. Dacă rămâne ceva, mâncăm aici. Dacă nu rămâne nimic, mergem în oraș.

Și, a plecat.

Am adunat echipa, le-am spus despre ce e vorba și i-am provocat să ne facem treaba rugându-ne ca Domnul să înmulțească mâncarea pe care noi o aveam în oale.

Copiii au venit veseli la masă, s-au așezat și au început să mănânce. Media castroanelor de borș de copil se ridica la patru, felul doi a intrat de mai multe ori fără nici o problemă. Nici desertul nu a fost ignorat.

Copiii radiau.

Noi, echipa din bucătărie, numărasem porțile. Știam cât am pus în acele oale însă câtă mâncare a ajuns pe mese … e altă poveste. Sub ochii noștri, mâncare s-a înmulțit. Vedeam cum pleacă bol după bol de mâncare și nivelul din oale nu scade. Vedeam cum Domnul înmulțește mâncarea pentru copiii din fața noastră!

Copiii au plecat fericiți și au lăsat în urmă niște adulți uimiți, fericiți, martori ai unei minuni.

Mare parte din echipă nu a plecat în oraș să mănânce. A venit la masă fără să știe ce s-a întâmplat mai devreme. Am dat bol după bol spre sala de mese. A ajuns pentru toți. M-am uitat la oale, la oamenii cu care lucram și i-am rugat să se așeze la masa pentru că ceea ce a rămas trebuia împărțit între noi. Și noi trebuia să mâncăm din mâncarea care s-a înmulțit sub ochii noștri.

Aceeași experiență, s-a repetat în vara anului 2010

marți, 1 iunie 2021

catapultată în amintiri

Amintirile nu îți trimit mesaje prin care să te anunțe că vin să se năpustească peste tine. Nu. Ele doar vin. Și sunt declanșate de un sunet, un miros, o adiere, o tonalitate a unei voci, o imagine ...
M-am trezit catapultată de amintiri în casa bunicilor. Era o casă mare, înaltă, tipică, cu două camere mari și o sală între ele. Una dintre camere era cea de curat, de musafiri. Acolo intram doar să depozităm ceva sau să facem curat. În cealaltă, ne petreceam viața.
În camera aceasta am cele mai multe amintiri din acea vreme. Era dormitor într-o parte, bucătarie în alta, zonă de citit, zonă a războiului sau zonă pentru lucrul de mână, în mijloc era zona de primit musafiri. Atunci, mi se părea o cameră enormă.
În stânga camerei, cam de pe la mijloc, trona soba. Nu am mai văzut asemenea sobă de atunci în altă casă. Avea cred că un spațiu cam de un metru între sobă și peretele din spate. Acolo, fusese zidit un soi de etajeră între sobă și perete, la același nivel cu patul. Și acest spațiu era folosit ca pat pentru mine. Bănuiesc că mama și ceilalți copii ai bunicilor tot acolo au dormit.
Bunicul T, cel despre care am mai povestit, a plătit de multe ori pentru a i se aduce curentul electric acasă. Până la urmă, a ajuns și la ei curentul electric. Dar, după instalare, din punctul meu de vedere, casa și-a pierdut din farmec.
Mama trebuia să meargă la CAP sau la vie ca să nu ne pierdem grădina și așa ciopârțită. Am crescut știind până unde ne este hatul(hotarul). Mai bine de jumătate din grădină ne fusese luat de CAP și eram mereu amenințați că vor intra să mai ia din grădini.
Fiind cea mai mică și neavând cu cine să stau acasă, am stat la bunicii materni mare parte din copilărie.
Acum realizez cât de strânsă și de specială a fost relația mea cu bunicul. Eram în acea vreme ca o extensie a lui. Unde era el, eram și eu. Stătea la povești cu adulții, eram lângă el. Ce mânca el, mâncam și eu. Doar când își făcea siesta voia să fie singur. Mă foiam prea mult și îi deranjam somnul.
Bunica nu era invidioasă pe relația noastră. Știa că îi semăn leit și că nu are rost să se lupte cu morile de vânt. Ne respecta și ne lăsa loc liber. Ea, care a rămas acasă în timpul războiului cu doi copii, care a fost arestată de ruși pentru că a avut curajul să își ceară vaca înapoi pentru că avea copii de hrănit, avea nevoie la bătrânețe de tăcere, de spațiu. Iar bunicul i-l acorda. Se simțeau din priviri.
Ei, acolo după sobă, în lunile lungi de iarnă, îl ascultam pe bunicul depănând amintiri. Mi-a povestit de pe când era el copil, de când era mama mică, de pe vremea războiului. Am auzit pentru prima dată de Stalingrad și de Vladivostok din poveștile bunicului. El fusese acolo. A fost administrator de campanie în timpul războiului. Asta a fost singura lui șansă ca să nu împuște oameni. Dar despre atrocitățile văzute a refuzat să vorbească.
Mi-a povestit despre casa lui de la oraș, de faptul că a pierdut toți banii pe care îi depusese la bancă înainte de război. Atunci, a trebuit să se întoarcă la casa din sat. A tânjit toată viața să se reîntoarcă în oraș. A muncit pământul mai mult cu silă, doar pentru că a trebuit. A visat mereu altceva. Citea mult. Acum, cred că o făcea ca să iasă din viața reală.
Bunicul T a fost eroul meu.
Bunica, la lumina lămpii, lucra tot felul de lucruri iar bunicul își depăna amintirile. În sobă, focul ardea molcom emanând căldură. Prin umbrele casei făcute de dansul flăcării din lampă auzeam poveștile și în imaginație le lăsam să prindă viață.
În fiecare an, de ziua copilului, primeam un cadou. Bunicii nu mi-au făcut cadouri cu care să mă joc. Primeam de la ei o oala, o pernă mică brodată sau cusută artistic de bunica sau o pernă mare brodată, o față de masă, o cuvertură. Prima mea Biblie o am de la bunicul T. Ei dădeau cadouri cu dragă inimă și erau cadouri practice, cadouri pentru viitor.
Azi, este 1 iunie și m-am trezit catapultată în amintiri după soba bunicilor.

duminică, 30 mai 2021

lângă Sinai și Dumnezeu vorbește

Nu v-am mai povestit de ceva vreme pentru că am avut nevoie de liniște ca să mi se limpezească și mie lucrurile în mintea mea. Vă povesteam data trecută că suntem la Muntele Sinai. Moise ne-a anunțat din partea Domnului că avem trei zile la dispoziție să ne spălăm bine și să ne sfințim.

A venit și ziua a treia. Mi se ridică iar părul în vârful capului când îmi amintesc.

Moise ne-a chemat din corturi și ne-a chemat să venim mai aproape de Muntele Sinai. V-am spus că ne-a explicat până unde să mergem. Eu am mers lângă părinți, i-am ținut de mână deși am trecut de vârsta asta. Dar mi-a fost tare teamă!

Șofarele sunau tare iar în deșert sunt și munți. S-a făcut ecou aici între munți iar sunetul șofarelor s-a intensificat din cauza ecoului. Muntele Sinai era acoperit cu un nor de fum iar fumul acesta nu era de la vreun foc. Parcă toate cuptoarele pe care le-am văzut eu în Egipt s-au adunat într-unul singur aici pe Sinai iar fumul era mult și se ridica în sus. În tot acest timp muntele tremura ... deși nu era cutremur.

Simțeam cum trepida pămâmtul sub picioarele mele iar șofarele sunau din ce în ce mai tare.

Moise vorbea și Dumnezeu îi răspundea.

Când am auzit vocea Lui Dumnezeu aproape am rămas paralizat. Inițial am crezut că doar ochii mi-i pot mișca dar am întors capul ca să observ pe ceilalți din popor. Toți erau înspăimântați. Mai aveau un pic și leșinau de frică.

Moise a coborât de pe munte și ne-a reaminintit până unde să mergem. L-a luat cu el pe Aaron.

Dumnezeu a continuat să ne vorbească și ne-a spus ce să facem și ce să nu facem.

M-am tot întrebat de ce a trebuit să mai coboare odată Moise de pe munte ca să ne amintească limitele pe care nu le-a impus. Când Domnul i s-a arătat lui Moise, i-a spus să nu se apropie și să își scoată încălțămintea din picioare. Acum Moise urcă la Domnul și noi trebuie să stăm în limitele impuse de Domnul. Oare s-a schimbat ceva în Moise de el se poate apropia de Domnul?

Oh! Așa aș vrea să povestesc cu Moise despre asta!

Știu de la părinții mei că Dumnezeu este Creatorul și ziditorul cerului și pământului, că El aude, vede, cunoaște, este Cel Preaînalt. L-am văzut cum aduce vânturile și a despicat Marea Roșie pe unde am trecut ca pe uscat. De câteva zile bune văd că El dă mana. Ne-a mai spus că dacă ascultăm de El, ne vindecă.

Părinții mei ne-au povestit despre cum Dumnezeu S-a arătat lui Avraam, Isaac și Iacov, cum a lucrat în viața lui Iosif. Acum văd și eu cum lucrează cu noi. Dacă mă apucă îndoiala că El există, e nevoie doar să ridic ochii ca să văd stâlpul de foc sau norul de deasupra capului meu și să știu că El e aici cu noi. E prezent.

Acum, L-am auzit cu urechile mele.

Am auzit ce să facem și ce să nu facem.

În Egipt, am crezut noi ce ne-au spus părinții însă am trăit printre idoli. Știam numele fiecăruia, ce putere are, ce face și cum să îl îmbunăm. Mai în glumă mai în serios, am crezut și noi în puterea lor. Cred că ne-am însușit cultura egiptenilor din punctul de vedere al sistemului religios. Credeam când ne convenea în cine ne convenea.

A apărut Moise și a zguduit tot ce credeam că credem. Nu am curaj să vorbesc cu părinții mei despre asta. Îmi este rușine să recunosc că mă temeam de zeii vecinilor mei, că le aduceam și eu ofrande când nu mă vedea nimeni. Uneori îmi era tare teamă de zeii lor.

Acum, aici, Dumnezeu spune că El este Singurul Dumnezeu și că doar Lui trebuie să mă închin. Realizez că trebuie să fac o alegere a credinței mele. De fapt, alegerea am făcut-o când am plecat de acasă, din Gosen. De asta sunt aici lângă Sinai. Am ales să Îl las pe Dumnezeu să îmi fie Dumnezeu.

Am atâtea informații despre zei, despre cum pot fi adorați, îmbunați ... Va trebui să o uit, să nu aduc închinarea despre care știu când mă închin Lui Dumnezeu.

Cum pot să mă închin doar Lui Dumnezeu?