mi s-a acrit de așteptare

De ceva vreme, tot „povestesc” cu Sarah, soția lui Avraam.

Am descoperit că e o femeie educată, bogată, frumoasă, respectată, că are o relație bună cu Avraam. Este o femeie care a acceptat ca încredințarea soțului să devină și încredințarea ei, care și-a împachetat casa, a pus-o pe cămile, și a plecat spre necunoscut. A acceptat să fie cunoscută de către înalții conducători de state ca și soră a soțului, și acest fapt era un adevăr pe jumătate.

Descoperirile arheologice spun că Ur era un centru economic și educațional prosper. Avraam și Sarah lasă totul în urmă, și pleacă pentru că li s-a promis o țară, și că vor fi binecuvântați cu mulți urmași.

Au plecat din Ur, au traversat câmpii, văi, ape, au făcut și desfăcut corturile de sute de ori, s-au spălat în tot felul de ape, și-au uscat hainele prin tot felul de arbuști…

Au făcut toate acestea așteptând să vadă urmașii. Și aceștia nu vin. Bine. Nu vin urmașii, dar poate vine urmașul… Și anii trec, perioada menstruală se încheie, menopauza de instalează, și urmașul … nu mai vine.

Promisiunea „Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare” din Geneza 12:2 mai este valabilă? Au auzit bine? Au făcut bine că au plecat? Sarah este plină de indoieli…

E frumos să ai numele de Prințesă, și să te strige toți Prințesă.

E frumos să fii bogată, frumoasă, să ai un soț credincios Dumnezeului lui …

Dar promisiunea aceea veche… Ce se întâmplă cu ea?

Nu sunt Sarah soția lui Avraam, dar îndoielile mă curtează și pe mine.

Într-un fel sunt ca și Sarah. Nu mai știu dacă ceea ce cred e bine, dacă ceea ce am auzit e bine, dacă promisiunea făcută nu era pentru altcineva, dacă nu cumva ar trebui să Îl ajut pe Dumnezeu ca să împlinească promisiunile legate de mine.

„Bucurați-vă întotdeauna!” (1Tesaloniceni 5:16)

Dar cum să te bucuri când promisiunea nu se împlinește?

Cum să te bucuri când normalul tău nu este normalul majorității?

Și da, uneori sunt ca Sarah. Vreau să Îl ajut pe Dumnezeu în împlinirea promisiunii față de mine pentru că nu mai am răbdare, pentru că mi s-a acrit de așteptare, pentru că...

Văd că Sarah și-a făcut calculele ei, din acestea a ieșit ce a ieșit, și a mai trebuit să aștepte încă cincisprezece ani ca promisiunea să devină realitate.

Rebeca - o poveste de ascultare

Cu cât trece timpul, cu atât descopăr că sunt precaută, întrebăcioasă, suspicioasă, și văd că sufăr de scenarită cronică.

Am reluat cartea Geneza-Bereshit, și descopăr că Dumnezeu vorbește cu Noe, îi spune ce să facă, și Noe face. Povestea continuă cu Avraam, îi spune să plece și el pleacă.

Azi, am citit despre faimoasa poveste de cerere în căsătorie a Rebecăi. Acolo nu e vorba de o poveste de dragoste, ci e una de ascultare. Dar e o ascultare ca a lui Noe, ca a lui Avraam.

Rebeca este întrebată, „Au chemat, dar, pe Rebeca și i-au zis: "Vrei să te duci cu omul acesta?" "Da, vreau", a răspuns ea. Și au lăsat pe sora lor, Rebeca, să plece cu doica ei, cu robul lui Avraam și cu oamenii lui.” Geneza 24:58-59

„Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta.” Geneza 12:1

Recitind chemarea lui Avraam, văd răspunsul Rebecăi așa:

Da, mă duc cu robul lui Avraam.

Da, vreau să ies din țara mea.

Da, vreau să ies din rudenia mea pentru a fi soția lui Isaac.

Da, vreau să merg în țara promisă lui Avraam, și să fiu soția moștenitorului.

Da, am auzit de povestea lui Avraam, am auzit de ascultarea lui neîntrebăcioasă dar plină de încredere, și vreau să calc pe urmele lui în ceea ce privește ascultarea.

Până acum, văzusem cadourile și bijuteriile, ideea de multe bogății aduse de robul lui Avraam, văzusem partea asta romantică și misterioasă. Astăzi, am văzut ascultarea acestei adolescente de a fi parte din povestea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov.

Sarai

Sarai este soția lui Avram, și au locuit multă vreme în Ur, Caldeea, într-o cetate idolatră. Dar Avram a venit și i-a spus că Dumnezeu i-a vorbit. Ei avea zeci și sute de zei la care se închinau, dar nici unul dintre ei nu vorbea, toți erau bucăți de pietre sau lemn atent șlefuite.

Aleg să asculte de Dumnezeul care vorbește, și pleacă din Ur, Caldeea spre un loc, spre o țară care le va fi descoperită de-a lungul călătoriei, și li se promite că vor fi binecuvântați de către Dumnezeul care vorbește cu mulți urmași, că vor deveni un neam mare.

Sarai avea 65 de ani, probabil era în perimenopauză, era frumoasă, era conștientă că este frumoasă. Dar mai mult de atât, era conștientă că era o femeie puternică care punea lucrurile în mișcare.

Un lucru nu îl putea face, oricâte leacuri a încercat, să rămână însărcinată. Era bogată, frumoasă, deșteaptă, soția unui bărbat deosebit cu care avea discuții despre câte-n lună și-n stele. Numai că durerea sterilității o mânca o interior.

Promisiunea că vor deveni un neam mare devine speranța de care se agață disperată. Și călătorește, și alege să spună că este sora lui Avram, și decide să locuiască prin toate formele de relief așteptând să vadă cum și când va deveni și ea mamă.

Este fascinant să călătorești, să vezi oameni noi, să descoperi noi feluri de mâncare și condimente noi, să vezi cum se raportează oamenii din alte culturi, la străini, la ceilalți, la ei înșiși.

Dar uterul ei rămâne la fel de tăcut precum pietrele pe lângă care calcă Sarai.

Sara vrea un singur lucru, și pentru acest lucru mănâncă ce trebuie și când trebuie, are grijă să nu facă eforturi deosebite în perioadele femeii, se îngrijește de igiena ei, de igiena soțului ei, folosește ierburile de care știa, sau de care a auzit. Dar parcă totul este în van...

Îl iubește pe Avram. Simte că și el o iubește, dar nu se simte completă, întreagă, femeie...

Și amărăciunea o înconjoară ca un văl invizibil amărându-i viața.

Și anii trec...

Și menopauza se instalează cu acte în regulă, iar Sara nu este dispusă să-și îngroape visul...

Poate că Dumnezeu a uitat de promisiunea acelui neam mare, poate că promisiunea era doar pentru Avram.

Hagar

Fac ce fac, și mă întorc la Avraam. De data asta vreau să văd dinamica dintre el și Sarah, dintre Avraam și Hagar, dinamica dintre cei trei. Suntem aici pe pământ, printre oameni, și ne formăm cizelându-ne, modelându-ne cu/de oamenii de lângă noi.

Nu m-a interesat prea mult Hagar până acum. A fost o femeie din Egipt, probabil dăruită Sarei de către Faraon să-i fie servitoare/roabă.

M-am născut în perioada comunistă, sclavia a fost abolită cu mult înainte de nașterea mea, și doar din cărți pot afla cam ce însemna acest statut.

Un sclav/rob nu avea niciun drept, era o proprietate de care stăpânul/stăpâna dispunea cum voia. Unii aveau voie să se căsătorească și să aibe copii, dar rămâneau la dispoziția stăpânului toată viața.

Femeia asta a avut un nume dat de părinții ei, dar când ajunge roabă, numele i se uită. Toată lumea știe cine a fost Hagar, dar Hagar= Ha+gar = Străina.

Oare cum e să ți se reamintească constant, la fiecare strigare cine ești?

Tu nu aparții familiei acesteia decât ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu ești de aici de pe pământul acesta. Ești o străină!

Tu nu ai niciun drept aici printre noi. Ești o străină!

Tu ești aici doar ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu poți dispune nici măcar de trupul tău, acesta este al stăpânilor tăi. Ești o străină!

Tu poți avea doar sufletul și mintea, dar acestea sunt încătușate într-un trup care nu-ți aparține. Ești o străină!

Acesta era statutul acestei femei, deși în corturile lui Avraam trăia bine. Cu toate acestea, era o străină.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Copile, indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, conceput printr-un viol sau din dragoste, într-o relație pasageră sau într-o familie stabilă emoțional, crescut într-o sărăcie lucie sau într-un mediu unde nu ți-a lipsit mare lucru, influențat și educat sau lăsat în voia sorții, abandonat sau crescut într-o familie iubitoare, astăzi este și ziua ta, indiferent de vârsta pe care o ai.

Nu cred că vreun copil va citi cuvintele acestea, dar copilul înghesuit în adult o va face.

Poate te consideri uitat sau abandonat, fără rost, sau țel, fără valoare și preț, poate că astăzi nu găsești așa mare motiv de bucurie în lumea asta zbuciumată. Uneori, și pe mine mă curtează sau asaltează astfel de gânduri.

Am găsit un text în Scriptură care mă ajută să văd că sunt iubită, prețuită, cu sens și scop, „Şi totuşi Tu m-ai scos din pântecele mamei mele şi mi-ai dat ocrotire la pieptul ei. Sub privirea Ta am fost scos din pântece; încă din pântecele maicii mele, Tu eşti Dumnezeul meu. Nu Te îndepărta de mine, căci necazul este aproape şi nu am nici un ajutor!” Psalmul 22:9-11

Astăzi, pentru mulți dintre copii, este o zi de bucurie.

Dar este și ziua celor abandonați emoțional de către părinții lor, este și ziua celor care suferă sistematic abuzuri fizice, emoționale, psihice și sexuale, este și ziua celor ce în loc de dulciuri primesc cuvinte devastatoare, priviri care îngheață, atitudini care blochează.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Și, poate că e nevoie să te ocupi de copilul din tine…

Spune-I astăzi unui copil că este un cadou de la Dumnezeu pentru tine și familia ta, spune-ți ție că ești iubit de Tatăl ceresc, de Dumnezul care este sus în cer și jos pe pământ.

Nu ești o întâmplare, chiar dacă părinții tăi nu te-au programat, vrut, dorit.

Ai fost programat în planul Lui Dumnezeu, și ești a Lui!

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur!

Dimineaţa, în drum spre serviciu, trec pe lângă un zid gros de piatră, în unele locuri are o grosime de mai mult de 50 cm, şi este înalt de mai bine de trei metri. Cumva pare tristă această porţiune de drum. Copacii îşi revarsă ramurile de pe gardul de deasupra zidului.

Zidul acesta este făcut pentru a nu se prăvăli pământul în stradă, pentru a proteja pietonii de a călca prin noroi, sau praf.

Astăzi, am văzut zidul acesta cu alţi ochi pentru că aşa mi-am zidit şi eu ziduri de apărare. M-am protejat de cei din jur cu ziduri, crezând că nu voi mai primi loviturile la aceeaşi intensitate, crezând că nu voi mai auzi vorbele care distrug.

De-a lungul anilor, în zidul de pe stradă au apărut crăpături. Zidul încearcă să ţină, să protejeze atât în interior, cât şi în exterior. Problema e că în exterior s-a format mușchi, şi arată frumos. Dar din interior s-a pus presiune, şi zidul a crăpat.

Oare nu cumva şi eu bubui pe interior?

M-am oprit dimineaţă să fac o fotografie unei plante care a ieşit prin peretele de piatră. Planta asta îmi arată că ce este dincolo de zid e viu, are viaţă. Asta înseamnă speranţă.

Sunt vie, şi încerc să îmi menţin zidurile în formă, să pară faţada frumoasă. Realizez din nou că speranţa vine din interior, şi ea sparge zidurile mele de apărare. Speranța aduce vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea aduce frumuseţe, schimbare, transformare.

„În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, Nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!” (Ps.65:5)

E o minune că zidurile mele se sparg. Și minunea vine pentru că L-am lăsat pe Domnul să mă vindece, să aducă Viața în mine, să mă transforme, să-mi dea putere să sparg zidurile. Și, poate că fațada nu mai e atât de atrăgătoare, dar viața pulsează, penetrând zidul, ieșind prin zid, dansând în libertate.

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur! 

căutați Împărăția în vreme de criză

Zilele acestea mi-am adus aminte de perioada crizei care a început în 2008. Habar n-aveam ce venea peste mine. Marea majoritate a oamenilor erau afectați, mai toate afacerile se luptau să supraviețuiască... Unii au plecat din țară pentru a nu muri de foame aici.

Am fost insistent rugată să plec. Mi se găsise post de menajeră, dacă nu-mi plăcea asta puteam să fiu badantă. Oferta era tentantă. O puteam lua de la capăt în altă parte, cu mai mulți bani. Dar totul în viață este despre bani?

În acea vreme, un verset îmi revenea în minte mereu și mereu. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6:33

Rezervele s-au terminat, papucii s-au rupt, hainele s-au uzat, banii mai mult nu erau. Cum să mai spui că nu ai, când ai refuzat să pleci. Mi s-a reproșat că sunt mândră, și că de asta nu plec din țară. Sau că sunt leneșă, și mi-i frică de muncă.

L-am chestionat iar pe Domnul, am analizat mult ce să decid, și am realizat că Domnul a investit în mine, m-a așezat într-un loc de muncă, iar acum îmi spunea ca de unde sunt trebuie să caut Împărăția Lui pentru că de restul va avea El grijă. Și părea atât de nebunesc… Salariile mai mult nu veneau, bani nu erau, iar căutarea Împărăției părea o mare nebunie.

Dar prietenele mele care nu știau mare lucru despre situația mea, mi-au trimis pachete, și în acestea erau haine și papuci pe mărimea mea, și a celor de lângă mine. Normal că eram întrebată unde mai lucrez, de unde îmi permit să am așa produse de calitate…

Venise vara, umblam în bocanci pentru că nu aveam papuci de vară. O altă prietenă care trecea prin Iași, primise o pereche de papuci din piele de cămilă dar erau cu o mărime prea mare pentru ea, însă numai bună pentru mine. Așa că aveam papuci noi, moderni, din Israel. Mai mult de atât, în acea perioadă cruntă, uneori îmi lăsa bonurile ei de masă. Și eu nu îi spuneam decât vag de perioada prin care treceam.

Iar versetul meu rula mereu și mereu în mintea mea „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Caută-mă pe Mine, și eu voi avea grijă de tine!

L-am căutat pe Domnul, și am văzut corbii Lui aducându-mi tot ce aveam nevoie. Se termina parfumul, primeam un parfum. Se rupea geaca, în câteva zile cineva avea o haina de dat, și era mărimea mea. Bocancii m-au ținut până am luat banii la zi.

Aveam banii în mână, și știam că trebuie să cumpăr papuci. Purtasem acei bocanci cred că vreo 6-7 ani. Dar analizându-i am zis că mai rezistă. Am ajuns acasă, i-am analizat iar, erau ok. Eram chiar mulțumită că nu sunt cheltuitoare.

A doua zi dimineață, când să încalț papucii, descopăr că ambele tălpi erau crăpate de tot pe lat. Cumva am reușit să ajung la un magazin ca să-mi iau papuci noi. Dar am realizat că voiam să împing limitele miracolului meu mai mult decât trebuia.

Am simțit pe propria bunătatea și purtarea de grijă a Domnului. Am văzut credincioșia Lui manifestată în cele mai mici detalii. A trimis corbii să aducă alimente și mâncare, a trimis tot ce era necesar, cum era necesar, când era necesar.

Ce continui să fac? Continui să caut Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. De restul are El grijă.

Sună nebunește!

Știu!

Dar El este Credincios, și aleg să-L cred pe Cuvânt!