duminică, 19 septembrie 2021

misiunea bunicului

Mult după ce bunicul a plecat ACASĂ, eram la o nuntă și aud un nume rostit, era numele de familie al unui bătrân, bunicul mirelui. Îl întreb pe cel mai mare dintre frații mei dacă și pentru el rezonează acest nume și îmi spune că parcă e ceva legat de bunicul Armașu.

Mi-am făcut curaj și am mers la bătrân alegându-mi cu grijă cuvintele. I-am spus că știu acest nume de la bunicul meu și aș vrea să știu dacă s-au cunoscut sau e doar o coincidență de nume. Când am menționat numele bunicului, bătrânul s-a apucat de plâns și a început să mă pupe, să îmi pupe mâinile.

Eram șocată! Deja mi-era jenă! Unii se întorceau spre noi și erau curioși de scenă!

Ce am făcut?

Bătrânul s-a liniștit și mi-a povestit că bunicul Armașu în călătoriile lui prin sate, pe la membrii adunărilor ducea alimente și bani celor în nevoie. Asta o știam pentru că mama mereu mă trimite cu câte ceva la bunicul. Ceea ce nu știam era impactul acestora asupra celor care le primeau.

Și-a amintit că a ajuns la ei într-o toamnă târzie și rece. Adusese alimente și bani dar ei nu aveau lemne. Pe vremea comunismului până și acestea erau raționalizate! Bunicul le-a ascultat durerea și a revenit peste câteva zile cu cateva cupoane de lemne pentru cei care ar fi murit înghețați în casele lor.

De unde a făcut rost de cupoane? Asta e o altă poveste!

Bunicul avea un nepot tare drag sufletului său. Acesta lucra la Securitate dar îi făcea rost bunicului de cupoane de lemne sau de relații cu pădurarii sau brigadierii din zona Moldovei dar și de tichete pentru butelii.

S-a potolit din călătorii cred că după ce a împlinit 86-87 de ani! Până atunci, rare erau săptămânile în care el să nu plece cu sacii încărcați spre diferite destinații. Tata mergea la el, încărcau alimentele în remorcă, îl ducea la gară și așa lăsau binecuvântările primite să meargă mai departe, să aducă speranță!

A croit pentru noi, urmașii lui cărări drepte, cărări pe care să călcăm cu încredere.

 

duminică, 12 septembrie 2021

amintiri ...

Începe școala și de câteva zile o amintire care mi-a influențat viața nu-mi dă pace.

Eram în clasa a IV-a și ne pregăteam intens de examenul de admitere în clasa a V-a. Mă rog, era mai mult un test decât un examen. Această testare se dădea în oraș și cu ocazia aceasta a trebuit să se organizeze un soi de excursie. În plan era ca după examen să mergem la cofetărie, să urcăm la statuia de la Podul Înalt și de acolo, puteam să ne cumpărăm Brifcor (ceva ce semăna cu Coca Cola). Visam să savurez o prăjitură. Aveam banii strânși deja! Aștepam ca altceva acea zi de duminică.

Sâmbătă după amiază, am fost trimisă cu ceva la bunicii Armașu. În drum spre ei, m-am întâlnit cu o colegă de clasă care umbla fără nici un scop pe drum. Se vedea că mergea fără interes.

Ne salutăm, mă întreabă unde merg, îi răspund. O întreb același lucru și îmi spune că și-a pierdut cureaua de pionier și până nu o găsește nu se poate întoarce acasă.

Fac ochii mari și o întreb de ce nu se poate întoarce acasă. Îmi explică că a pierdut cureaua, acasă nu era. Așa că ... umbla pe drum.

Noi tocmai primisem pachet de la mătușa mea care îmi trimisese mie câteva curele de pionier. I-am spus că îi pot da eu o curea de pionier. Aveam mai multe.

M-a întrebat ce vor spune părinții mei dar am liniștit-o repede. I-am spus să mă însoțească până la casa bunicilor, să mă aștepte în drum și apoi mergem acasă ca să îi dau o curea de pionier.

În drum spre casă, mă întreabă ce voi păți dacă nu iau examenul.

Ah! Examenul era ceva important. Eu visam prăjitura și ea se frământa cu examenul.

I-am spus că nu îmi fac griji. Abia aștept să terminăm examenul ca să mergem la cofetărie, să mâncăm prăjituri, să bem Brifcor sau ce suc găsim.

Fața ei nu era așa încântată așa că am întrebat-o ce va păți ea dacă nu va lua examenul.

“Dacă nu iau examenul, nu mai am ce căuta acasă!

Și unde ai să te duci? Unde ai să dormi?

A ridicat din umeri și mergea alături de mine târșâindu-și picioarele. Nu știu ce am mai sporovăit noi în drum spre casă însă eu eram șocată de-a binelea.

Ajungem acasă, o rog să mă aștepte, îi dau cureaua, îmi mulțumește și pleacă.

Mama și tata m-au văzut că am intrat în casă și am dat ceva și m-au întrebat cine era și ce am dat. Le-am povestit și ei au muțit.

Ne-am așezat la masă, tata s-a rugat ca de obicei pentru mâncare și pe când mâncam îmi spune “oricare ar fi rezultatul examenului de mâine, tu să vii acasă. Mai învățăm, mai vorbim cu domnul învățător să te pregătească dar să vii acasă! Este doar un examen! Nu e un capăt de lume! Nu e nici o problemă dacă nu îl vei lua. Abia așteptăm să te întorci acasă ca să ne povestești cum a fost la examen însă ai grijă cu câtă lăcomie vei mânca prăjitura și vei bea sucul.

La drept vorbind, părinții mei erau mai îngrijorați de efectul prăjiturii și al sucului asupra decât de examen. Știau că voi lua examenul!

Duminică dimineață m-au dus amândoi la autobuz, m-au predat domnului învățător și mi-au reamintit că mă așteaptă acasă.

A trecut examenul, mi-am savurat dulciurile și … peste câte zile au venit rezultatele. Luase examenul doar patru copii din clasă! Colega mea nu luase note de trecere iar eu am înmărmurit!

Ce va face? Unde se va duce? Unde va dormi? Cine o va crește?

Normal că mi-am bombardat părinții cu toate întrebările care îmi treceau prin cap. Ei mi-au spus să mă liniștesc că nu se va întâmpla nimic grav, că nici un părinte nu își alungă copiii de acasă.

În dimineața următoare, am zburat spre școală! Voaim să vorbesc cu colega mea, să o întreb unde a dormit, ce a făcut.

Timid mi-a spus că părinții ei nu i-au făcut nimic, i-au spus că e doar un examen, că oricum domnul învățător va face pregătire cu elevii pentru următorul examen.

Fără ca mama să știe, am azut-o povestindu-i unei cunoștințe cât de mult m-a afectat povestea colegei mele. După ce m-au dus pe mine la autobuz, părinții mei au mers la părinții colegei ca să vorbească cu ei despre posibilitatea unui eșec și despre cum afectează vorbele spuse la nervi, mânie și supărare.

De atunci mi-a rămas întipărit în minte “orice ar fi, orice s-ar întâmpla, vii acasă și împreună găsim o soluție!


miercuri, 8 septembrie 2021

amintiri cu sfinți - ediție proprie - nea Ion si tanti Maricica

Nea Ion a fost fratele mai mare al tatei. Era un om blând, liniștit, inteligent, harnic și gospodar, credincios și inimos.

În urma unui accident, primește de la medicii specialiști un certificat cu gradul I de invaliditate însă nu își plânge de milă, nu lasă durerea și dezamăgirea să îi acrească și amărască viața. Era adult, la casa lui, căsătorit cu tanti Maricica.

Pentru că îi mergea mintea, scria frumos, era ordonat și de încredere, una dintre ingenerele de la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole) îl ia ca ajutor al ei ca să se ocupe de actele pe care trebuia să le facă dânsa. Și, de acolo a ieșit la pensie.

Nea Ion avea casa lângă casa bunicilor. Dacă mergeam la bunicii Armașu, treceam pe la poarta lor. Dacă mă duceam la bunicul Profiri, vedeam din curte casa lui.

Deși era mult mai mare decât tata, avea un fel al lui de a fi că nu intimida, nu simțeai că vrei să fugi din prezența lui. Împreună cu tanti Maricica formau un cuplu zâmbitor, primitor, ospitalier. Nu am primit niciodată un cadou cu care să plec de la ei. Dar, ei aveau un alt fel de a te trata. Te invitau la ei acasă, la masă.

Ajungeam la adunare și ca să-mi găsesc un loc, treceam pe lângă tanti Maricica. Cum mă vedea, îmi spunea că sunt invitată acasă la ei. Era vremea comunismului și nu aveai de unde să mănânci carne ca să te saturi. Carnea era doar de gust iar legumele erau baza. Dar nu și în casa lor.

Imediat apărea mămăliga, masa era așezată cu tot ce trebuia de dimineață, castronul cu carne trona în mijlocul mesei și puteai mânca cât îți poftea inima că oricum mai rămânea carne în castron. Indiferent de vreme, la ei acasă mâncai carne de porc și cârnaț sau friptură de pui, nu cred ca am văzut vreodată vreo garnitură la friptură.

Tanti Maricica făcea cozonac și plăcinte tare bune. Bunătăți pe care le împărțea cu mare drag.

Erau oameni discreți și abia acum realizez ce influență au avut asupra mea.

La Cincizecime sau la duminica mare, la noi la adunare se făcea masă și toți cei prezenți mâncau ceea ce se pregătea. Meniul era fix. Borș de pasăre, caș, roșii și castraveți, pâine și cozonac. Fiecare familie membră a adunării trebuia să aducă o oală cu borș în care se puneau doar porțiile de musafiri. Spatele, gâtul, labele le mâncam acasă. Se făcea cozonac ... era o întrecere între gospodine. Știam de la cine era mai bun, cui i-a crescut cozonacul mai bine!

Nea Ion și tanti Maricica ar fi putut să stea în adunare bine mersi. Nu aveau copii, nu trebuiau să muncească pentru alții. Puteau fi comozi. Dar ei doi primeau mâncarea, o organizau, tăiau și feliau, porționau și supravegheau ca să ajungă la toți cei prezenți. De multe ori, ceea ce rămăsese acasă trebuia să ajungă la adunare pentru că ... mai trebuia. Mama sau tata ieșeau discret din adunare, discutau cu nea Ion și apoi plecau să mai aducă de acasă ce mai aveam pregătit. Să nu plece nimeni flămând!

Ani la rând i-am observat pe cei doi, când am fost în stare să ajut, am fost acolo printre ei, am pus pâine sau cozonac în coșuri, am șters tacâmuri, am făcut ce mi s-a spus să fac. Și eu, puteam să plec să mă joc cu alți copii însă eram atrasă de slujirea celor din spatele cortinei, îmi plăcea modul în care se slujea fără multe vorbe.

Când aveam 16-17 ani, nea Ion își revenea după ceva boală la acea sărbătoare așa că l-am rugat să mă lase pe mine și pe Didi (Adinel Mircea), un băiat care la fel ca mine înmagazinase totul, să organizăm mâncarea și servirea. Nu ne-a repezit, nu ne-a spus că suntem doar niște copii fără minte. A zâmbit, a tăcut, s-a consultat cu tata și s-a conformat. I-am invitat pe cei doi să se așeze pe scaun, acolo lângă noi și să ne observe. Aveam nevoie de supravegherea lor!

Ani la rând văsuzem ce și cum făceau. Acum, se uitau la noi și nu pot uita satisfacția de pe fețele lor. Se investiseră fără un cuvânt în viețile noastre și acum erau mândri de noi, de modul în care și-au trăit viața. Fără să vrem sau știm, am învățat de la ei să privim dacă toți de lângă noi au ceea ce le trebuie, dacă s-au săturat, dacă a ajuns pentru toți. Am învățat să numărăm oamenii, să împărțim mâncarea în așa fel încăt ... să nu plece nimeni flămând! Asta era deviza lor! Asta devenise și deviza noastră!

Și, tare mulți au mai trecut prin acea sală din spatele adunării!

Am fost binecuvântată cu nea Ion și tanti Maricica. Oameni normali care au decis să se investească în ceilați așa cum au știut ei. Oameni care au decis să Îl lase pe Dumnezeu să îi foloseasca pentru a fi un exemplu pentru cei de lângă ei.

vineri, 3 septembrie 2021

amintiri cu sfinți - ediție proprie - bunicul T

Astăzi, 3 septembrie, e despre bunicul T sau bunicul Armașu. T îi spunea bunica pe diferite intonații și din acestea știam dacă bunicul a intrat în belea sau era de bine.

A fost penultimul copil al familiei Armașu, născut din părinți maturi. Mama lui avea 46 de ani când l-a născut iar unii dintre nepoții lui erau mai mari ca el. Această trăsătură a familiei văd că se moștenește oarecum în ramurile familiei.

Bunicul a fost născut în anul 1902 și primul război mondial aduce pierderi mari în viața familiei lui. Unul dintre frații lui moare iar un altul rămâne infirm, imediat văduv și cu copii. Fratele decedat era cu puțin mai mare decât bunicul, erau prieteni buni ...

Aventurier, visător, iubitor de carte, de călătorie și muzică, muncitor, tânăr și neliniștit a plecat la Moreni ca să își facă un rost în viață. S-a angajat acolo. Nu a cheltuit și tocat banii ci i-a trimis acasă ca să își cumpere pământ și să își facă o casă conștient că munca pământului nu era punctul lui forte.

Al doilea război mondial a adus la pachet închideri de bănci și pierderi financiare pentru mulți români. Așa și-a pierdut bunicul economiile. Nu a avut încotro și s-a retras la casa din sat cu bunica și cele două fete. Între timp mai suferise o pierdere, un băiat i-a decedat la naștere.

În război este angajat ca administrator. Și-a dorit să facă altceva decât să omoare oameni. În ultimul tren cu soldați prizonieri care mergea spre Siberia, se prinde că ceva nu e în ordine și sare din tren devenind dezertor. Ajunge acasă, îi spune bunicii ce a făcut și apoi pleacă și stă fugar câteva luni bune ca să nu fie arestat și trimis spre zările înghețate ale Siberiei.

După ce lucrurile se liniștesc, revine acasă și intră în politică. Îi mergea mintea, era vrednic de încredere și ajunge primar pe vremea acelei cumplite foamete de după război. Salvează mulți oameni de la moartea prin înfometare.

Dar se pare că suferinței îi plăcea de el și într-un context extrem de dureros, moartea își întinde aripile și peste cea mai mare dintre fete. Era pe vremea când ideile comuniste erau în floare iar el cocheta cu ele.

Atunci, în mijlocul acelei cumplite dureri, a fost sfătuit să apeleze la Dumnezeu dacă vrea să își scape fata! Dumnezeu era singura salvare!

Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurirle încât cei de la Securitate l-au trimis să îi spioneze pe cei de la creștini după evanghelie. Aceștia voiau să afle dacă acolo se fac comploturi împotriva statului. Bunicul habar nu avea că unii dintre oamenii din sat, membri ai adunării știau să citească și să explice Cuvântul atâta de frumos, de simplu, pe înțelesul tuturor. Raporta securității ce auzise acolo dar detaliile cu conținut religios nu erau în raza lor de interes. Voiau să știe de comploturi iar bunicul nu auzise, simțise sau văzuse așa ceva. Securitatea a devenit nemulțumită de serviciile bunicului.

Numai că bunicului începe să îi placă la adunare. Securitatea simte asta și este pus să aleagă între politică și Dumnezeu. Alege să rămână de partea cui i-a salvat fiica de la moate, de partea Lui Dumnezeu și așa i se sfârșește cariera politică.

Bunicul Armașu nu s-a mulțumit niciodată cu puțin. Îi plăcea să povestească cu oamenii, să cunoască oameni noi. Știa pe mulți dintre membrii adunărilor din zona Moldovei. Și nu doar îi recunoștea facial, le știa problemele, durerile, nevoile.

Despre ceaiul negru Earl Grey, cel cu pliculețe, de la bunicul am aflat. Mi-a dat să gust dar nu mi-a plăcut. Habar nu am cum reușea să facă rost de acel ceai însă mi-l amintesc stând la povești cu o cană de ceai în mână. Ceaiul îi aducea aminte de tinerețe, de Moreni, de viața de la oraș. Savura fiecare strop de lichid din ceaiul lui la fel cum savura timpul petrecut cu oamenii.

Multă vreme au avut în sală, adica camera lungă din spatele casei, un pat. Acolo dormeau săracii care veneau la cerut, cei care erau atâta de urât mirositori, cu purici și păduchi încât bunicul nu avea curaj să îi aducă în casă. Cred că patul acela a fost mai mult ideea bunicii!

Nu mi-l aduc aminte supărat sau trist. Își ducea durerile în spatele unui zâmbet care îi luminau fața. Și nu numai atât, când se întâlnea cu cineva îi radia fața, se bucura de compania oamenilor, le păsa de ei.

Era în vârstă când m-am născut eu și cred că maturitatea își pusese amprenta asupra lui. Este foarte posibil ca alții să îl fi cunoscut altfel, să fi văzut o altă față a lui. Dar eu, nepoata lui, așa l-am cunoscut!

Mi-a influențat viața mai mult decât mi-am imaginat. M-a binecuvântat și a lăsat ca binecuvântările lui să curgă și spre mine. S-a investit în mine, m-a ridicat la nivelul lui deși eram doar un copil. Nu m-a tratat ca pe un semen inferior din cauza vârstei. Eram egala lui, cumva extensia lui în vizitele și plimbările pe la cunoscuți. Fericirea asta a durat până am început școala ... 

marți, 31 august 2021

prima mea Biblie

Am crescut și petrecut foarte mult timp în casa bunicilor materni. Bunicii Armașu au fost cumva a doua pereche de părinți.

Una dintre pasiunile bunicului Armașu era cititul. Era vremea comunismului când eram eu mică și cărțile cu conținut creștin nu se prea găseau. Mult după plecarea lor am înțeles cum făcea el rost de ele.

Dar, nu lua cartea și se apuca să citească din ea oricum. Avea ca un cult al cărților. După ce ajungea cu cartea acasă, se spăla pe mâini. O așeza pe masă după ce era asigurat că aceasta era curată. Lua ziarul și facea coperți cărții pe care o avea de citit.

La ei acasă, am avut parte de prima Biblie în imagini. Am avut voie să pun mâna pe ea abia după ce știam să citesc, adica la finalul clasei I. Ritualul era valabil și pentru mine. Spălat bine pe maini, pe coate, hainele oricum nu aveau voie sa fie pătate și murdare. Trebuia să te așezi în fund pe pat, rezemat de perete sau pernă. Era un sacrilegiu să citești o carte băgat sub pătură sau așezat oricum.

Nu aveai voie să îți plimbi palmele peste scrisul cărții. Nu cumva transpirația palmelor să afecteze conținutul imprimat pe foi.

Dexteritatea de a citi repede am prins-o imediat după ce am trecut prin toate literele alfabetului. Bunicul ardea de nerăbdare să mă întroducă în lumea lui și a cărților.

Undeva prin clasa a doua, era încă toamnă, am realizat că eram singura din familie care nu are o Biblie personală. Voiam și eu una. Mama mi-a spus că nu mă poate ajuta însă cel mai bine ar fi să vorbesc cu bunicul Armașu. Și, am vorbit. El mi-a spus că trebuie să mă mai asculte citind ca să vada dacă chiar pot avea o Biblie, dacă mă calific. Așa mă ambiționa să citesc repede, cursiv și cu intonație.

Securitatea și politica statului ne voia atei iar Bibliile erau interzise. Făceai pușcărie dacă aveau asupra ta o Biblie care nu era însemnată sau aveai mai multe Biblii pentru care nu puteai oferi explicații. Traficul cu Biblii era în floare iar securitatea avea antenele la datorie.

Într-o duminică, eram la masă la bunicul împreună cu mama și tata. Am terminat de mâncat, a trebuit să ne spălăm pe mâini și am fost învitați în casa mare, adica în camera de alături, cea de curat.

Mă gândeam că și-au cumpărat ceva și vor să ne arate. Numai că bunicul a scos dintr-un dulap o Biblie mică, verde. Acolo, în fața bunicii și a părinților, cumva ceremonios, bunicul mi-a dat o Biblie. Era o Biblie în format mic și de cu coperțile verzi. Am primit la pachet și instrucțiunile de folosire dar și atenționarea că voi fi verificată dacă respect cartea primită.

Probabil aveam opt ani cand am primit prima Biblie.

Acum câțiva ani, am întâlnit un saș plecat în Germania. M-a întrebat de unde anume din zona Moldovei sunt. I-am spus satul și m-a întrebat dacă am auzit de Constantin Armașu. I-am spus că el a fost bunicul meu. De la acest om, pe care l-am văzut o dată în viață, am aflat că bunicul Armașu făcuse parte dintr-o rețea care aducea Biblii în România. Partea lui era să le ascundă și să le ducă celor care nu aveau Biblii iar aceștia locuiau în localitățile pe care el le vizita cu devotament.

Dincolo de dragostea de carte, bunicul își riscase viața pentru alții. Credea în puterea Cuvântului. Văzuse ce impact avusese Cuvântul în viața lui, ce transformări a făcut în el și a vrut ca binecuvântările de care a avut el parte să curgă și spre alții.

duminică, 29 august 2021

prețul unei Biblii

 Pe 23 august 2021, s-au împlinit 100 de ani de la tipărirea Bibliei în limba română, tradusă de Dumitru Cornilescu. Sincer, nu am văzut mare tam tam pe rețelele de socializare iar în raza mea de observație nu a ajuns nici un articol despre această aniversare.

Traducerea lui Cornilescu a apărut pentru că o femeie, prințesa Ralu Calimachi, a decis ca în loc să “spargă” banii pe rochii și chestii extravagante, să aibă și să citească Scriptura în limba română. A dorit să aibă o Biblie în limba română. Prințesă născută la Paris, știa limba franceză, putea să citească Scriptura în limba franceză și să își trăiască viața. Era româncă și și-a pus toată averea și pasiunea într-un proiect nebunesc, traducerea Scripturii în limba română.

Astăzi, am acasă mai multe ediții ale Bibliei, mai multe traduceri. Când ajung la câte un cuvânt sau expresie pe care vreau să o aprofundez, deschid laptopul și caut rădăcina cuvântului, merg la lexicon și caut în ebraică înțelesul cuvântului, verific cu mai multe traduceri.

Părinții mei au crescut în familiile pionere ale creștinilor după evanghelie din România. Niciodată nu mi-am pus problema că nu ar fi avut o Scriptură în casă. Niciodată nu m-am întrebat cum au făcut rost de Biblii. Bunicii paterni au trecut la creștini după evanghelie în anul 1922. Ce fel de Biblie foloseau? Nu cred că ajunsese traducerea Cornilescu la ei. Citeau Scriptura în chirilică? Aveau o traducere mai greoaie a Scripturii?

Am întrebat-o pe mama câți ani avea când a avut prima Biblie, cât a plătit pentru ea? Și-a amintit că avea 15-16 ani, terminase școala de croitorie și lucra ca ucenic la o croitoreasă. Împreună cu bunicul Armașu și moș Andrei Lupu au mers undeva, într-un sat, la o biserică formată din cinci membri. Mai specific, erau doar cinci femei.

Acolo, lidera avea o Biblie de vânzare care costa 60 de lei. Bunicul avea la el 30 de lei, moș Andrei i-a împrumutat 30 de lei și așa s-au întors cu Biblia acasă. Era o Biblie în format mic, cu scrisul mic, în limba română, traducerea Cornilescu.

Mama își mai amintește că apoi a muncit cam două luni ca să poată plăti datoria de 30 de lei dar era tare mândră că avea Biblia ei personală și putea citi oricând din ea. Din ce mi-a spus mama, bunicul încă avea Biblia în chirilică când i-a cumpărat ei Biblia în limba română.

O Biblie mai mare a primit de la bunicul Armașu, tatăl ei, înainte de a se căsători. Biblia aceea a fost cumpărată cu un preț destul de mare. Era o raritate ca cineva să aibă de vânzare o Biblie și plăteai un preț dacă voiai să ai Cuvântul acasă.

Cât sunt dispusă să plătesc pentru o Biblie? Și, dacă o achiziționez, ce fac cu ea?

Atunci cum au crezut bunicii și părinții meu Cuvântul dacă nu l-au avut casă, dacă nu l-au citit și pe cant, dacă nu au verificat ceea ce auziseră la adunare/biserică? Au auzit, au crezut, s-au botezat și abia așteptau următoarea ocazie ca să meargă să audă citirea Scripturii și apoi să discute ceea ce tocmai au auzit.

Nu mergeau la adunare/biserică ca să-și lase gândurile pe toate coclaurile. Mergeau ca să audă citirea Scripturii. Ei ascultau, memorau și trăiau ceea ce auziseră. Ei au decis să creadă cuvintele Scripturii pe care tocmai le auziseră! Și nu doar să le creadă, ci să le aplice în fiecare aspect al vieții lor.

Visul lui Ralu Calimachi s-a împlinit! A trebuit să aștepte 30 de ani ca să găsească un traducător abil și dispus să facă această muncă. Visul ei era ca românii să poată citi Scriptura în limba lor, în limba română.

Dacă am acasă o Biblie în limba română este pentru că Dumnezeu a ascultat rugăciunile unei prințese dornice să își cheltuie averea pe un proiect de traducere a Scripturii și de a lăsa binecuvântările primite să meargă mai departe spre cât mai mulți.

sâmbătă, 28 august 2021

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Andrei Lupu

La noi acasă, era interzis să vorbeşti despre oameni cu porecle iar părinţii mei nu discutau niciodată aspectele picante din vieţile cunoscuţilor în faţa noastră. I-am cunoscut pe oameni aşa cum erau, aşa cum i-am perceput eu. Mai târziu, aflam poveştile unora dar povestea nu-mi mai schimba perspectiva asupra lor.

Destul de des, tata mergea în vizită la un bătrân cu care era prieten. Ne anunţa că merge la moş Andrei Lupu iar asta însemna că noi trebuia să ne vedem de treburile zilnice pentru că nu se ştia când se întoarce. Clar că eram curioasă despre ce vorbeau dar ... curiozitatea nu mi-a fost niciodată satisfăcută.

Moş Andrei Lupu a fost printre primii creştini după evanghelie din satul nostru. Anul viitor se împlinesc 100 de ani de când mişcarea evanghelică a prins rădăcini acolo. La acea vreme, Andrei Lupu era un tânăr de 16-18 ani. I-a plăcut să studieze Scriptura şi mergea la toate întâlnirile de studiu biblic de care auzea sau la care putea merge.

Ajunsese bun predicator însă nu unul care să te minuneze cu poveştile lui. Te ajuta şi invita să intri în profunzimile Scripturii. La un moment dat, a “căzut” … ca David. Greşeală care l-a măcinat enorm și pe care el aproape că nu şi-a iertat-o niciodată. Anii au trecut dar el nu s-a mai ridicat să predice de la amvon

Au trecut mulți ani și a început să revină consecvent la adunare/biserică. Tata îl ruga, în programul de după amiază, să ne spună câte un gând. Şi, uneori ne spunea!

Se ridica şi începea să vorbească cald şi încet, parcă sfios. Când începea să explice câte un verset, parcă toată lumea îşi ţinea respiraţia ca să nu piardă nici un cuvânt, nici o inflexiune a glasului sau o intonație! Nu te simţeai inferior când vorbea! Cumva, te făcea parte la profunzimea lui, te îndemna să vrei mai mult, să cunoşti mai mult.

Recent, am primit o filmare cu Mos Andrei. Am savurat fiecare secundă a filmării documentar. Acolo, am înţeles de unde provenea profunzimea lui, de unde ştia atâtea din Cuvânt. Cu mulţi ani în urmă, şi-a amenajat un colţişor de casă cu o măsuţă şi un scaun şi acolo, studia Cuvântul cam 6 ore pe zi.

Greșeala lui nu l-a depărtat de Dumnezeu, de Scriptură. El s-a refugiat în Cuvânt. Acolo, și-a găsit iertarea, eliberarea, restaurarea. Acolo, în fața Lui Dumnezeu.

Oamenii au abilitatea și tenacitatea de a-ți pune pe tapet greșelile. Mai mult de atât, au parcă plăcerea de a-ți aminti și de a te identifica cu păcatul comis. Au satisfacția de a te ține țintuit în trecut.

Dumnezeul Scripturii însă milostiv, îndurător, plin de bunătate și iertător. Dumnezeul Scripturii este Cel care restaurează și dă speranță, mângăiere și viață din belșug!

Andrei Lupu era un om micuţ de statură, adus de spate dar cu un zâmbet larg. Nu te simţeai intimidat în prezenţa lui. Ochii lui trădau o inteligență aparte. De câte ori mă vedea, voia neapărat să vorbească cu mine și să mă încurajaze.

La vremea aceea, habar nu aveam cât de importante erau acele încurajări. Eram doar un copil.

Mult mai târziu am înţeles că eram unul dintre copiii cărora le urmărea creşterea. De asta mă încuraja. Din acest motiv voia să vorbească cu mine câte puţin. Îi plăceau poeziile recitate de mine. M-a întrebat la un moment dat cine îmi alege poeziile iar părinţii mei i-au spus că au renunţat de multă vreme să facă asta. Îmi alegeam singură poeziile şi cuvintele acestora.

Moş Andrei este unul dintre sfinţii cu care Dumnezeu ne-a binecuvântat familia! Prietenia lui strânsă cu tata l-a adus aproape de familia noastră iar influenţa lui asupra tatălui meu a fost foarte mare. Era prietenul cel mai bun al tatălui meu, era mentorul lui, s-a investit în el, se ruga pentru poverile și durerile tatălui meu, l-a iubit și ne-a iubit pe noi, copiii lui!

A fost extrem de afectat când tata a plecat ACASĂ! La scurtă vreme a plecat şi el!

Mă simt binecuvântată că l-am cunoscut, că am avut parte de influenţa lui în viaţa mea, că a fost omul care L-a lăsat pe Dumnezeu să îl ierte și să îl transforme! Mă simt binecuvântată că pot învăța din lecția lui de viață. Dumnezeul căruia el i s-a închinat este Dumnezeul care te ridică, aduce speranță, te iartă, te eliberează, te vindecă și te restaurează!