duminică, 25 februarie 2024

Hineni și la doi ani de război

Sufăr de scenarită cronică. Cu orice idee pot face scenarii.

Un cuvânt din Scriptură mă tot urmărește, nu-mi dă pace, și se luptă cu cele mai fanteziste scenarii ale mele. Cuvântul acesta este HINENI – Sunt aici, trimite-mă!

Dar unde să mă duc? Ce să fac?

Pentru oricine care aude că vrei să faci ceva nou, sună nebunește. Cum să vrei să faci ceva care iese, sau te scoate din sfera/zona de confort.

Nu-mi plac surprizele. Dar îmi place să le plănuiesc pentru alții. Nu reacționez bine, indiferent dacă sunt bune sau nu. Parcă mi se blochează sistemul în mine și nu mă pot bucura... De aceea, L-am rugat pe Domnul să mă anunțe cumva dinainte când se întâmplă ceva, cumva să știu când trebuie să mă pregătesc pentru nou. I-am spus că El m-a făcut așa cum sunt, așa că El trebuie să înștiinteze când trebuie să mut gardurile zonelor mele de confort. Și El a ascultat rugăciunea asta ciudată a mea.

Cu doi ani în urmă, cam la ceasul acesta de seară, ajungeam în vamă, la Siret. Făceam asta pentru că am știut, în 24 februarie 2022 ce trebuia să fac. Să ajut oameni necunoscuți așa cum știu, așa cum pot, cu ceea ce pot.

Am plecat din Iași împreună cu Carmen și Cătălin Profiri, nepotul meu și soția lui. Nu știam pe nimeni în Ucraina. Nu ne chemase nimeni în vamă, dar mii de oameni înspăimânțați și blocați emoțional stăteau în vămile noastre.

Am fost sunată pe drum de o cunoștință care m-a întrebat, cum cred eu că vom comunica noi cu refugiații. Știu cumva rusă sau ucraineană? Știu pe cineva care să-mi traducă și să-mi dea oameni în vamă?

Nu știu rusă. Nu știu ucraineană. Nu știam pe nimeni în vamă. Nu știam pe nimeni care știa ucraineană.

I-am răspuns că NU pot să fac altceva decât să mă rog.

Am plecat în vamă pentru că știusem că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. Am plecat spre Siret pentru că spusesem HINENI. Așa că Domnul va purta de grijă. Mă simțeam ca Avraam pe drumul spre Muntele Moria.

Conversația s-a încheiat, și am realizat că eram trei nebuni mânați de dorința de a ajuta, neavând nici o ideea ce să facem. Așa că am început să facem ce știam, ne-am rugat și am cerut Domnului să ne dea El oamenii cu care să venim în contact, să ni-i aducă El. Până la urmă El ne trimisese acolo, nu?

Sunt sunată iar. Mi se dă un nume și un număr de contact. Acea persoană deja știa că noi vom ajunge în vamă, trebuia să ne pregătească refugiați.

Am ajuns la Siret. Era deja întuneric. O mulțime de voluntari cu ceai, cafea, sandwich-iuri, pături și alte lucruri așteptau refugiații. Era o mare de oameni acolo. Cum să-ți găsești persoana de legătură? Unde să ne ducem? Cum și ce vom face?

Bătea un vânt cum numai în vămi poate bate.

Am sunat și ni s-a spus unde să mergem, refugiații noștri erau pregătiți să meargă cu noi.

Perioada următoare am învățat câteva cuvinte în ucrainește, cuvinte pe care nu le pronunț bine nici acum. Am făcut rost de hartă ca să vedem care și de pe unde vine. Am vorbit cu mâinile, cu mimica feței, cu inima, cu toată ființa.

Am rostit HINENI neștiind în ce ne va implica Domnul. De atunci, tot vedem și suntem parte la minunile Domnului cu noi, pentru noi, cu cei de lângă noi, cu cei pe care îi slujim.

Mai mult decât atât, ne-am trezit că Domnul ne leagă inima de cei cu care colaborăm constant.

Cu doi ani în urmă, nu visam că voi avea prieteni în Ucraina, că voi petrece multe ore în vămile noastre, că voi experimenta atâtea minuni, că neuronul meu lingvistic va face exerciții de întindere și va mai învăța câteva cuvinte, că gusturile mele vor savura și preparate locale ucrainești. Nu am crezut că funiile inimii mele se mai pot lărgi, lăți, adânci.

După doi ani, continui să spun HINENI pentru că îmi place să mă dau pe Mâna Domnului, pentru că viața cu El este uneori o aventură cu senzații tari, pentru că Îl pot vedea la lucru și asta-mi întărește credința.

vineri, 16 februarie 2024

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Carmen Pele (Bulugu)

Sunt o femeie binecuvântată.

Dumnezeu a ales să mă binecuvânte cu oameni bandaje de dragoste de când mă știu. În anii tulburi ai adolescenței, mi-a făcut cadou un bandaj liniștit, timid, supus, dornic să stea cu mine la povești, mare amatoare de surprize. Numele ei era Carmen. Învăț să vorbesc despre dânsa la trecut.

Am învățaț la același liceu, dar ne știam de la biserică. Rar eram una fără alta... Eu eram cu ideile crețe, Carmen mă urma, și ne distram de minune. Anii de liceu s-au terminat, ea a plecat la București, eu am plecat la Iași, iar viața și-a urmat cursul. Ni s-au despărțit drumurile însă nu ne-am pierdut din vedere una pe cealaltă.

În septembrie 2021, am primit un mesaj care m-a provocat să-mi reevaluez ideile de viață. Carmen primise un diagnostic care m-a trezit la o altă realitate. Să vorbesc cu ea? Ce să îi spun? Nu știu. De regulă, am cuvintele la mine. Acum, ce să vorbesc cu ea?

Îi trimiteam mesaje prin altă prietenă. Era parcă mai ușor. Până când într-o zi, prietena asta comună mi-a spus că are un mesaj de la Carmen. Dacă am ceva să îi spun, să i-o spun personal. Și să o sun căci trebuie să vorbim.

Mi-a înghețat mintea. Era într-o sâmbătă, am dat telefonul pe speaker și am zis că dacă gătesc și vorbesc, nu o să am emoții așa mari.

După primul “Salut”, am realizat că timpul cât nu am vorbit s-a dizolvat. Parcă eram aceleași copile dornice să exploreze lumea. Acum însă altfel.

Ea era ba în spital, ba acasă, dar orele petrecute la telefon treceau fără să ne dăm seama. Am povestit, am plănuit, am râs, ne-am rugat, am disperat, am pus întrebări incomode, am răspuns întrebărilor ei, am fost lăsată să intru în lumea ei, a celor care au verdictul scris deasupra capului... Am mers de mână” în această perioadă, deși la mii de kilometri distanță. Așa am mulțumit și mulțumesc Domnului pentru tehnologie, pentru că ne-am putut vedea, auzi, am putut ști una de alta...

După sfânta Parascheva, anul trecut, în 2023, mi-a scris că trebuie să vorbim. Când îmi scria așa, mă panicam. Ce s-a întâmplat? O sun și imediat începe să mă chestioneze dacă am fost pe esplanadă la târg, m-a pus să îi trimit fotografii cu ceea am probat, să îi spun ce am văzut, ce m-a distrat, ce am degustat de acolo.

I-am spus că mă simt prost să îi povestesc despre toate acestea. Sunt nimicuri care pe mine mă bucură, dar de care ea nu mai are parte. Mi-a spus că vrea să știe tot, vrea să fie implicată în bucuriile mele de zi cu zi.

Atâta îmi trebuia să nu îi povestesc despre drumurile mele în Ucraina, se ruga pentru mine și pentru noi care mergem acolo. Voia să știe noutățile din viața mea. Voia să fie prietena mea.

Când nu a mai putut vorbi decât șoptit, mi-a scris să o sun cu video. Voia să mă vadă! Am încercat să zâmbesc, m-am rugat și am lăcrimat discret, am făcut-o să zâmbească puțin. Voia să îi scriu des, să îi trimit mesaje. Mi-a spus că nu are putere să răspundă în fiecare zi însă citește tot ce primește. I-am scris zilnic.

Era deja în clinica de paliație când mi-a scris că vine în România, vrea să ne vedem. După asta trebuia să merg eu la ea, să vedem împreună Parisul. Visam să mâncăm un croissant pe lângă Turnul Eiffel.

Carmen a luptat pentru viață cu fiecare nucleon al celulelor ei. A devenit vegană, a uimit medicii din Franța cu voința ei de a învăța să-și folosească proteza după ce piciorul ei a fost amputat. A mâncat și a băut doar după regimul strict indicat de medicii cu care s-a consultat.

A crezut cu fiecare fibră a ei că Dumnezeu poate face o minune și o vindecă de cancer. Dumnezeu a ales altfel pentru ea. A vindecat sufletul ei altfel.

Carmen a ales în această perioadă să fie transparentă, să nu se refugieze în durere, în amărăciune. A ales să-și împărtășească suferința și durerea cu noi, să ne lase să fim părtași la ceea ce se întâmplă cu dânsa. A ales să-L lase pe Domnul să-și înalțe Fața Lui peste ea și să-i dea Pacea. Era împăcată cu El, cu noi.

A ales să ne spună cât își dorește cerul!

Este unul dintre bandajele de dragoste și sfinții cu care Domnul a ales să mă binecuvânte.

Ne vom revedea ACASĂ! În mod clar, când voi ajunge și eu ACASĂ, mă va trage din mulțime și mă va lua la chestionat, va vrea detalii despre ce am mai făcut, va vrea să știe ce am simțit, ce am experimentat, cu ce m-a îmbăgațit acea experiență.

Astăzi, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe!

sâmbătă, 27 ianuarie 2024

îmbătrânesc și mă pregătesc de moarte

Astăzi, tata și-ar fi serbat ziua. Ar fi vrut o tavă de prăjituri doar pentru el. Bine, o tavă de plăcintă cu mere/brânză sau varză ar fi fost bună și aia. Ne-ar fi vrut pe toți la masă. S-ar fi desfătat văzându-ne mâncând și ciorovăindu-ne, ne-ar fi tachinat puțin. Apoi, ca totul să fie perfect, ar fi tras un pui de somn în aceeași cameră cu noi, ca să fie și el prezent la discuții. Dormea și patul sub el, însă știa tot ce s-a discutat.

Are acușica nouăsprezece ani de când face plăcinte pentru îngeri, pentru Avraam, Moise, David, pentru părinții și socrii lui, frații și nepoții lui.

Am învățat să trăim fără el.

De atunci, am învățat să mă împrietenesc cu moartea. Am învățat să nu o mai ignor, ea face parte din viață.

Nu știu de ce, dar ne credem imortali. Facem tratamente, mâncăm bio, unii merg la sală ca fie în formă, încercăm să facem tot posibilul să prindem suta, sau două sute dacă se poate.

Îmbătrânesc! Că vreau sau nu timpul trece și peste mine. Gândul morții nu mi se mai pare la ani lumină distanță. Nu vă îngrijorați! Nu am nici o boală, doar o gripă de care vreau să scap acum.

Citesc Scriptura și descopăr că Adam și Eva, Noe, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca, Iacov, Lea, Rahela, cei doisprezece copiii ai lor plus Dina, Iosua, Moise, David, Solomon cu toate nevestele și amantele lui, toți au murit. Deci nu trebuie să-mi ascund capul în nisip și să ignor moartea.

Isus-Yeshua ne-a promis că după viața asta mai există o viață. Nu se termină totul aici. Va fi o continuare.

Cum reacționez când aud că cineva e bolnav? Bine, mai bolnav decât o răceală, sau mai știu eu ce care trece.

Îmi dau eu cu presupusul că cineva e bolnav pentru că a făcut aia sau pe cealaltă? Sau nu a făcut aia sau cealaltă?

Învinovățesc de ceva păcat neștiut, nemărturisit? Pun o altă povara pe umerii celui bolnav sau a familiei acestuia?

Cine dă vindecarea?

Să știți, dar, că Eu sunt Dumnezeu și că nu este alt dumnezeu afară de Mine; Eu dau viața și Eu omor, Eu rănesc și Eu tămaduiesc, și nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Mea. (Deut.32:39)

Încerc să nu mai gândesc moartea și veșnicia în termeni de distanță în ani lumină. Vreau să trăeiesc, să fiu prezentă, să mă bucur de viață, să mă rog, să vorbesc despre ce pregătește Isus pentru mine și pentru cei ce cred în El.

Speranța veșniciei nu este doar pentru cei bătrâni, extrem de bătrâni, sau senili.

Ea este și pentru mine, și pentru tine… cât suntem în viață, cât ne trăim viața!


marți, 16 ianuarie 2024

povești de dărnicie

De multe ori mă gândesc că aș vrea să Îl slujesc pe Domnul cu mai mult. Mă compar cu cei de lângă mine, și îmi spun că nu am cu ce, că nu pot, că nu am abilitățile alea sau pe celelalte. Altfel spus, mă sabotez singură.

Îmi plac poveștile și ascult multe povești din război. Cele mai multe, în perioada aceasta, sunt povești de la vecinii noștri aflați acum în conflict.

La câteva zile după începerea războiului, în Ucraina, un om simplu de la ţară, un om care-L urmează pe Domnul, a început să ofere ceai cald soldaţilor care treceau prin oraş. A început cum a putut, cu ceea ce a avut la îndemână. Încet, încet, încurajaţi de exemplul lui, prietenii şi vecinii vin să îl ajute cu produse. Apoi alți oameni din oraş îşi fac apariţia cu alimente pentru proiectul lui. Recent, oficiali ai oraşului au venit cu portbagajul plin cu mâncare pentru a fi şi ei parte la “fenomen”. La aproape doi ani de la începerea războiului, acest frate conduce un loc în care orice soldat sau voluntar aflat în trecere prin acel oraş, la orice oră din zi sau din noapte, poate mânca gratis.

Pentru noi românii, poate sună ciudat povestea asta, însă acolo în Ucraina, principiul înlocuirii este mult mai clar şi mai practic. Omul pe care îl servesc cu ceai/cafea sau o porţie de mâncare luptă pe front. Eu sunt aici, acasă sau refugiat undeva, pentru că el luptă pe front. Altfel spus omul căruia îi ofer ceva luptă în locul meu. Acest principiu se aplică atât pentru bărbaţilor cât şi femeilor.

O altă poveste este despre o femeie care are 20 de vaci. Tot laptele de la vaci îl dă soldaţilor întorşi de pe front în permisie, celor de pe linia zero. Înainte de război, vindea laptele la piaţă, dar acum neavând piaţă de desfacere pentru că linia frontului este foarte aproape de satul lor, alege să îl dea soldaţilor care luptă în locul ei.

Mă uit la mâinile mele. Mi se pare că nu am nimic? Nici măcar o cană în plus nu am? Nici măcar niște flori de tei, niște mentă, sau alte buruieni bune de ceai? Pe astea le culeg gratuit sau le cumpăr cu câțiva bănuți.

Oare nu cumva mă sabotez cu scuze care mă acuză?

Bine! Știu! Războiul nu e la noi. Cui să dăm? Celor de lângă noi.

O vorbă bună în timp de pace face cât o cană de ceai în timp de război.

Îl rog pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Cel în care mi-am pus încrederea, să nu mă lase doar să aud, să citesc, să știu povești despre oameni care Îi încredințează Lui puținul lor lăsându-L pe El să înmulțeacă, hrănească, mângâie și aline.

Vreau să fiu parte la înmulțiri, dăruindu-mă.

vineri, 12 ianuarie 2024

update la povestea de ieri

Update la povestea de ieri.

Soldatul rus de care vă povesteam s-a întors acasă şi a găsit o mănă de oameni credincioşi care se adunau în diferite case, aşa cum făceau şi cei din România.

Credincioşii din acea localitate au început să se adune în anii 1940-1945. Timp de 40-45 de ani nu li s-a permis să aibă o clădire proprie de biserică. Dar în anul 1984, conducerea statului le aprobă cererea, cu condiţia ca planurile clădirii să fie cele date de către ei. Credincoşii acceptă oferta şi primesc planurile unei clădiri exact ca cele ale unei biserici ortodoxe.

Marea majoritate a bărbaţilor din zonele acum ocupate lucrau şi lucrează în mine. Bărbaţii credincioşi au fost rugaţi să vină să toarne fundaţia şi stâlpii clădirii, să facă doar lucrările grele.

De restul construcţiei, s-au ocupat femeile.

Au finalizat construcţia după zece ani, în anul 1994.

Ca să aibă o clădire a lor proprie au aşteptat 50-54 de ani...

joi, 11 ianuarie 2024

o poveste din două războaie

Ieri, am auzit o poveste. Nepotul meu şi o echipă din Ucraina au ajuns într-un orăşel de pe lângă front. Au dus cadouri copiilor acolo, au pregătit jocuri, cântece şi poveşti pentru copiii şi adulţii prezenţi.

În Al Doilea Război Mondial, după cum ştiţi, vecinii noştri, câtă frunză şi iarbă, ne-au invadat. Tot pe noi ne invadaseră şi nemţii. Ei aveau ideea măreaţă de a ne transforma în grânarul lor.

Nemţii s-au apucat de aruncat bombe, românii s-au adăpostit pe unde au putut, ruşii erau prezenţi peste tot printre români.

Într-o casă de aici, din România ocupată, o femeie credincioasă le face semn soldaţilor ruşi care-i ocupaseră casa, să se aşeze în genunchi şi să se roage. Le arată prin semne ce trebuie să facă. Ea nu ştia limba rusă, ei nu ştiau limba română. Femeia s-a agitat şi le-a gesticulat că doar de Sus vine ajutorul.

De frică, de ruşine, soldaţii se aşează în genunchi şi se roagă.

Unul dintre ei, până atunci, habar nu avea că există Dumnezeu. Dar face o juruinţă acolo pe genunchi. Dacă nu va muri în acel bombardament, va crede în Dumnezeu, Îl va căuta.

Frontul se mută, armata rusă se întoarce acasă. Soldatul despre care vă povestesc era un fumător împătimit. S-a mai gândit el aşa la promisiunea făcută pe genunchi, dar nu prea serios. Când s-a întors din război, descoperă o biserică la ei în orăşel, una ca aceea din România, cea frecventată de femeia care îi pusese să se roage.

Anii trec, el îşi vede de casă, de copii şi de viaţă.

Copii lui îi tot spun de biserică, ar vrea să se ducă să vadă cum e acolo, însă el nu este de acord, nu îi lasă.

După o vreme, pune stăpânire pe el o frică teribilă. Îşi aduce aminte de promisiunea aceea dosită în ungherele gândurilor. Merge la biserică împreună cu nevasta şi decid să Îl urmeze pe Christos. 

Copiii le erau mari deja. 

Unul dintre copiii soldatului, matur şi cu copii, alege să cerceteze credinţa tatălui său, şi apoi Îl urmează pe Cristos. Soţia a fost împotriva acestei decizii. Era o femeie de afaceri prosperă... ideile soţului îi afectau imaginea. 

Timpul trece, copiii le cresc, ajung oameni maturi. Se considerau realizaţi, au o casă mare, frumoasă şi bine amenajată. Dumnezeu ascultă rugăciunile fiului soldatului şi soţia Îl găseşte pe Domnul. Acum, el este pastorul bisericii şi împreună cu soţia slujesc pe Domnul, pe cei care vin în biserica lor, dar şi pe cei din comunitate.

Casa aceea pentru care au muncit atât a devenit acum în vreme de război o povară. E prea mare. Nu au cu ce să o întreţină, cu ce să o încălzească…

Pastorul, când a auzit că echipa care îl vizitează este din România, s-a emoţionat atât de tare, încât nu le-a putut spune povestea familiei lui. Soţia lui însă a putut să spună echipei care i-a vizitat că dacă ei au ajuns să Îl cunoască pe Domnul, este pentru că o femeie, undeva în România, în timpurile grele ale războiului, a avut curajul nebun de a-i pune pe nişte soldaţi care îi ocupaseră casa să se roage.

Ce a făcut sau a schimbat o rugăciune?

Oare în cer câte astfel de poveşti voi auzi?

marți, 9 ianuarie 2024

sunt oaia pierdută a casei lui Israel

De ceva vreme frământ o expresie. “oile pierdute ale casei lui Israel”. Această expresie a devenit o frământare, o misiune, o provocare, o identitate. Cine sunt cei pierduți? Pierduți cine? Ai cui erau mai înainte de a fi pieduți?

Isus-Yeshua spune audienței că Eu nu a venit decât oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24) și se duce prin Samaria, Tir și Sidon. Oamenii de acolo erau rudele evreilor, rude pierdute de ceva timp pe motiv religios. Cei din Samaria și nu numai, erau considerați pierduți, nu mai făceau parte din poporul Lui Dumnezeu. Asta era părearea celor care rămăseseră în Israel.

Dumnezeu însă e de altă părere, are altă idee despre ei. Isus-Yeshua vine și spune că mesajul Lui de mântuire este și pentru ei, pentru cei pe care eu îi cred pierduți, pentru cei de la marginea societății, pentru cei pe care prefer să îi ocolesc pentru că nu-mi dă bine la imagine, pentru cei care nu se cred vrednici să fie iubiți de El, de mine, de ceilalți...

Oriunde aș fi, orice ar crede alții despre mine, Dumnezeu nu a uitat de mine. El are un plan. El vrea să-mi reamintească că a murit pentru păcatele mele, că mă vrea înapoi, că mă iubește așa cum sunt...

Uneori, mă simt ca oaia pierdută a casei lui Israel.

Uneori, mă identific cu cei pierduți de Israel.

Uneori, aleg să reiau legătura cu cei pierduți ai casei lui Israel.

Uneori, mă pierd de mine și am nevoie de un reper, am nevoie de semnele puse pe drum ca semne de aducere aminte.

Lângă acestea Îl găsesc pe El. Mă așteaptă și mă asigură (și re-asigură) că mă iubește, că nu m-a uitat, că nu m-a părăsit, că nu m-a abandonat!

Sunt oaia pierdută! Dar găsită de El, salvată și adusă înapoi la El!

Sunt a Lui așa cum sunt!

Și asta mi-e de ajuns!