miercuri, 18 mai 2022

de ce e nevoie? de o pliere pe planurile și gândurile Lui!

 “Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre.” Isaia 55:8-9

Îmi place să am planuri, să știu cât de cât cam ce se întâmplă cu mine, unde voi merge și ce voi face. Numai că gândurile și planurile mele, când lucrez cu oamenii, nu devin realitate de cele mai multe ori.
Acum vreo trei săptămâni, fără să plănuiesc, am fost de față la o despărțire dureroasă. O doamnă pe la 30 de ani, refugiată de la vecini, a primit mesaj să se întoarcă în țară ca să își facă datoria. Ajunsese aici cu mama, tata și o soră. Lăsase în țara ei soț și frate care să lupte pe front.
A fost o scenă dureroasă. Efectiv nu am putut privi fața părinților luându-și rămas bun de la fiica lor pentru a-și servi țara.
După o zi și ceva a ajuns în țară, în orașul unde a fost repartizată. Pentru că e criză de combustibil, a plecat cu trenul. La 30 de minute după ce a plecat din gară, aceasta a fost bombardată! Ea este în viață!
Duminică, am fost martoră la o altă despărțire. O femeie de vârsta mea își lua rămas bun și ea de la mama, tata și o soră cu nevoi speciale. Femeia aceasta este la noi în țară încă din primele zile de război, înainte de a se da interdicțiile în țara lor. A venit cu soțul și cu cei patru copii ai lor.
Nu era în planul nostru să ajungem într-un sat, în mijlocul lui nicăieri, să vedem o altă scenă sfâșietoare.
Femeia a revenit acasă ca să mai ia haine copiilor. Anotimpurile s-au schimbat, nu au haine de vară, nu au bani să cumpere altele noi. Singura soluție găsită de familia lor a fost ca ea să bată drumul înapoi până “acasă” ca să ia ceea ce le mai trebuie și să se întoarcă “acasă”.
Au plecat în grabă, au lăsat animalele la părinții ei desi locuiau cu socrii. Părinții au terminat proviziile pentru animale. Ce să facă cu acestea? Ce să facă cu proviziile lor din beci?
Am întâlnit o femeie cu extrem de mult bun simț! O femeie care și-a făcut studiile universitare în România și căreia nu îi este rușine ca acum să sape și să-și pună cartofi și legume în grădină.
Revenise “acasă” ca să pună cartofi în pământ pentru cine va trăi să îi scoată și mănânce. A lăsat în urmă o curte cu păsări iar acum se întorcea “acasă” cu păsările puse în borcan.
Unul dintre copii nu se poate încă obișnui cu mâncărurile noastre, așa că bunica i-a cumpărat ceea ce știa că îi place nepotului.
Nu cred că am văzut până acum o femeie atât de frântă emoțional. Plângea mai tot timpul. Am ascultat-o, am lăsat-o să plângă, am încurajat-o și încet, încet s-a mai relaxat.
Am intrebat-o ce a fost și ce este greu acum după ce au luat viața de la zero.
În România, cineva le-a dat un etaj din casa lor. Sunt extrem de mulțumitori. Dar după ce s-au mutat, ca să întrețină curățenia au vrut să dea cu mătura sau cu aspiratorul. De unde să ia mătură sau aspirator? Nu aveau! Ar fi vrut să cumpere dar nu aveau bani.
Altcineva cu inima mare și cu ochi care văd nevoile, s-a dus să le ducă un aspirator.
De ce e nevoie în vremuri ca acestea?
E nevoie de ochi care să vadă nevoile nespuse, de inimi mari care vor să împartă ceea ce au cu cei în nevoie, de urechi care să audă cuvintele nerostite și de mâini care să împartă fără să umilească.
Învăț să-L las pe Domnul să-mi deschidă urechile ca să aud ce nu mi se spune, să-mi vindece ochii de ideile preconcepute și să văd nevoile, să-mi ajute inima să simtă durerea și să aduc puțină alinare.
Învăț să mă pliez pe gândurile și planurile Lui!

povestesc minuni

“Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta, și copiii voștri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma!” (Ioel.1:3)

Îmi place să citesc povești adevărate, îmi place să stau la povești, îmi place să aud poveștile altora. Dacă poveștile nu ar circula, am fi mai săraci și uneori cred că sunt mai săracă pentru că nu mi-am făcut timp să ascult sau să citesc mai multe povești.

Un grup mai mare de musafiri de la vecinii noștri a stat mai bine de o săptămână pe meleagurile noastre. Unii dintre ei cântau bine la instrumente. Numai că au putut lua cu ei doar o chitară când au plecat de acasă. Restul a rămas cuceritorilor!

Fata care cânta la vioară, în ziua când a împlinit 18 ani a trecut vama înspre România. Nu a mai fost loc și de vioara ei în mașină încărcată cu bagaje. Iar acest fapt i-a frânt inima.

Cineva i-a auzit povestea și i-a făcut cadou o vioară! Acum, și-a putut relua repetițiile și studiul la vioară!

Grupul a plecat în cealaltă parte a țării însă acolo unde sunt cazați aveau nevoie de un pian sau de o pianină. S-au rugat, au întrebat în stângă și în dreapta, și au așteptat ca Dumnezeu să mute munții și să le dea instrumentul de care aveau nevoie.

Unul dintre frații mei aude de nevoia lor și decide împreună cu soția lui să le trimită pianina lor.

Mai bine de o săptămână au căutat o mașină care să meargă spre vest, care să fie disponibilă să ducă o pianină. Ca un făcut, nimeni nu avea drum spre vest.

Între timp, sunt solicitați să cazeze o altă familie de vecini. Aceștia ajung acasă la ei, deschid ușa, văd pianina și fețele încep să li se schimbe. Între ei au vorbit ceva și au făcut semne spre pianină. Bariera lingvistică nu i-a ajutat pe ai mei să înțeleagă despre ce vorbeau.

Numai că s-au așezat la povești și au aflat că băiețelul familiei venite la ei avea un examen la școală și trebuia să se înregistreze cântând la pian/pianină o bucată muzicală. Acea înregistrare îi era necesară ca să încheie anul școlar și să nu rămână cu restanțe.

Familia musafiră le povestește alor mei că tot drumul, de când au plecat de acasă de la ei, până au intrat în casa fratelui meu s-au rugat să găsească o casă în care să existe un pian sau o pianină. Și Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea!

Fratele meu era frustrat că nu a găsit mai bine de o săptămână o mașină care să ducă pianina în cealaltă parte de țară iar familia care a venit la ei se ruga să găsească o pianină în casa în care urmau să fie cazați.

Uneori întârzierile și frustrările noastre sunt parte din răspunsurile la rugăciunile altora.

duminică, 8 mai 2022

conexiuni lingvistice

 Astăzi, neuronul meu lingvist a făcut o conexiune!

În toată perioada copilăriei și adolescenței mele, părinții au avut animale. Adica aveau vacă, oi, porci, dar și păsări. Aveam pisici și căței însă aceste animale stăteau afără și păzeau casa!
Vacile noastre nu au vut niciodată nume care se foloseau și la oameni. Sau... poate am avut și eu nu-mi amintesc. Știu că unei vaci i-am schimbat numele pentru că o chema Florica și noi știam câteva femei cu acest nume. Părinții au insistat să îi schimbăm numele. Iar vaca… nu a reacționat decât după o vreme!
Goldana era numele nostru preferat pentru vaci.
Când părinții mei mergeau să le mulgă și acestea se agitau, ferm le spuneau “Ceas Goldana!”. Și ca un făcut, animalul de liniștea.
Am crescut cu expresia asta. Nu m-am gândit niciodată să înțeleg ce ar însemna. Am crezut că părinții mei au un limbaj special cu animalele, că “ceas” era o formulă magică care calma vacile.
Numai că de când suntem vizitați de vecinii noaștri, anumite cuvinte se tot repetă. Unul dintre acestea este „ceas”.
Mi-am întrebat prietenii ucrainieni ce înseamnă cuvântul “ceas”. Mi s-a spus că poate însemna ceas însă poate însemna și stai, stop.
Normal că am sunat-o pe mama să o întreb dacă știe ce înseamnă cuvântul “ceas”. A spus că nu știe. Așa spuneau părinții ei, așa spunea și ea. Bănuiesc că și ea observase că vacile reacționează la această formulă. Bunicii cred că învățaseră acest cuvânt de la soldații ruși din timpul celui de al doilea război mondial.
Și uite așa descopăr că părinții mei foloseau un cuvânt rusesc într-o formulă pe care eu o credeam magică!