un majorat... cu hotărâri

 În urmă cu câteva zile, am “împlinit” un majorat! Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”

Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.

Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.

Cum am reacţionat când am primit vestea?

Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!

De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină, şi ei trăiesc.

Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?

Nu.

Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.

Dacă mai doare?

Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum ne implicăm, şi ar povesti despre noi.

Cum au trecut aceşti ani?

Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi, multe lacrimi …

Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?

Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este Dumnezeu!

Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…

Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi bucură cu mine şi pentru mine!

Da, au trecut optsprezece ani! E mult!

Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat inima.

Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu am rămas orfană!