"Cel puţin o dată pe lună ne adunam în faţa cooperativei
satului şi ne arătam unii altora bubele, zgaibele, cucuiele. Era un fel de
expoziţie a plăgilor şi fiecare ne prezentam cu materialul îngrijit.
Când ne lua cu mâncărimi aveam mare grijă să scărpinăm doar
periferiile zgaibei, să nu cumva să ne prindă expoziţia lunară fără marfă. Îţi
trebuia şi memorie bună pentru că pe lângă expunerea bubei trebuia făcută şi
prezentarea ei, povestea ei şi nu puteai încurca povestea vânătăii de la gamba
dreaptă cu istoria cucuiului din colţul frunţii. Şi fiecare aveam grijă să ne
păstrăm un as în mânecă. Începeam cu banalele unghii învineţite sub devierile
ciocanului şi sfârşeam cu impacturi aproape mortale cum a fost impresionanta,
extraordinara, irepetabila oprire cu sania a unui prieten (dormi liniştit nu-ţi
divulg numele) direct în vaca ce păşea rumegând liniştită către casă. De atunci
păşea tot rumegând dar neliniştită pe trotuar. S-a civilizat pe loc,
instantaneu şi mai mult ca sigur că o asemenea lovitură crâncenă ar fi benefică
şi în civilizarea cirezilor de boi din ziua de azi .Ochi şi urechi eram toţi,
cercetam plaga, ne miram, pe atunci încă se mai mirau oamenii şi apropo mirare,
aveam şi o vorbă în folclorul satului „Miră-să lumea să se mire!“.
Azi nimic nu ne mai miră,până şi ştirile de la ora 5 au
devenit desene animate. Puţini sunt cei care se mai miră la o pasă cu călcâiul.
Puţini ochi mai tresaltă când trec pe lângă cimitirele în care putrezesc atâţia
ochi albaştri şi căprui şi verzi ce au înfulecat odată din poftele nocive ale
lumii. În ce hal am ajuns, nici mântuirea nu ne mai miră... de parcă Cristos ar
fi avut de achitat datorii ca majoritatea românilor ce au dat buzna în băncile
lumii să le arate nemţilor, americanilor că ei ştiu semna frumos.
Când isprăveam cu prezentarea bubelor, alegeam pe cel care
trebuia să fie pentru o lună Regele Zgaibă după care acopeream din nou marfa cu
hainele de pe noi şi plecam apoi spre casă parcă eliberaţi şi uşori şi fără
dureri ca babele ce ies duminica de la spovedanie sau ca Iov după monologul
Domnului.
Pe prispa depozitului celest ne-om aduna în preajma Domnului
şi vom expune de sub cămăşile de bumbac, rănile sufletului: „Uite!... Doamne,
cicatricea asta ce o am sub aripă mi-au făcut-o fraţii când m-au bătut cu ranga
neiubirii, tânăr fiind, şi m-au aruncat în puţul sec al nopţii fără vise.”
„Doamne... mă dor genunchii inimii din cauza rarelor clipe
când au sărutat ţărâna pocăinţei.”
După şedinţă vom fi poftiţi să ne depunem cămăşile de bumbac
la depozit, în schimbul lor vom primi cămăşile veşniciei ce vor tămădui toate
bubele şi zgaibele cu miros de
pământ. Cămaşa albă a veşniciei va avea miros de har proaspăt pentru ca nu
cumva să ne luăm şi pe acolo cu programele şi să uităm că doar harul ne-a cărat
în spate când pământul se mistuia sub ispite.
De ce har proaspăt?... Vor expira salamurile şi pateurile,
vor expira frezele cu fixativ pentru că la 50 de ani fixativ poţi să ai,nu şi
material în care să-l pui... vor expira toate.
Harul niciodată nu expiră, e proaspăt mereu ca dimineţile cu
multiple învieri. E păstrat în cisternele incomensurabile ale cerului deşi noi
avem tendinţa să-l înghesuim în conserve şi să-l dăm la rude... atât.
E ora ...
Va expira şi ceasul!"
Amintirile astea asa ... diferite le-am primit pe e-mail de la un om cu un extraordinar talent oratoric si nu numai. Le-a trimis semnate ANONIM. Sper ca intr-o zi va vrea sa isi divulge identitatea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu