Povestea unui piciorus

"La doi ani de când m-am mutat în California, o tânără fragile a intrat la mine în cabinet. Era însărcinată. Aștepta primul ei copil. Din punct de vedere emotional, tânăra avea o situație mai dificilă, deși venea dintr-o familie bună. Am încercat să o încurajez cât mai mult și pe măsură ce timpul trecea mi-am dat seama că făcea mari eforturi pentru a-și tine emoțiile sub control și pentru a fi cât mai calmă și echilibrată.

Cu o lună înainte de naștere, la unul dintre examenele de rutină, am descoperit că bebelușul se afla într-o prezentație pelvină. De obicei, prezentația considerată normală este cea craniană. Capul bebelușului se află în partea inferioară a uterului cu luni înainte de naștere nu pentru că e mai greu și se afundă în lichidul amiotic, ci pentru simplul fapt că încape mai bine și poziția e mai confortabilă. Deși se crede că întoarcerea copiilor în lunile a șaptea sau a opta este una spontană, așa ceva nu reprezintă regula generală. Copiii aflați într-o prezentație pelvină în ultima luna de sarcină adesea își schimbă poziția și sunt gată să fie aduși pe lume, și deci doar unul în 25 de copii este născut în prezentație pelvină.

Această statistică e una fericită, căci procentajul mortalității copiilor născuți în prezentație pelvină este considerabil mai mare din pricina dificultății travaliului și a nevoii imperative de a-I scoate capul cât mai repede după ce corpul este împins afară. În acel moment cordonul ombilical este blocat între căpușorul tare al micuțului bebeluș și pelvisul osos al mamei. Astfel, din lipsa de oxygen, bebelușul moare în câteva minute. Toată lumea din sala de nașteri e încordată și tensionată, mai puțin mama, care, în astfel de situații, este anesteziată și adormită.

Cazul de care vorbeam era unul cu o prezentație pelvină completă – piciorușele bebelușului erau complet sub el. Lucrul cel mai dificil pentru doctorul care asistă o astfel de naștere este să își țină mâinile deoparte până când forțele naturale de împingere dilate structurile materne ferme ce întârzie nașterea. Am așteptat cât de răbdâtor am putut, trimițând din când în când mesaje familiei aflate în sala de așteptare.

În cele din urmă, momentul nașterii a venit, iar eu a tras cu grijă un picioruș micuț. Îl căutam și pe celălalt, dar pentru un motiv pe care nu îl puteam înțelege, celălalt picioruș nu cobora împreună cu primul. Am tras din nou, cu prudență, dar cu o forță ușoară, în timp ce asistenta medicală punea puțina presiune pe abdomen, iar corpul bebelușului a coborât îndeajuns ca să văd că era o fetiță – și apoi, spre consternarea mea – am observat că cel de-al doilea picioruș nu avea să fie niciodată lângă primul. Întregul picior, de la coapsă până la genunchi lipsea, iar micuța fetiță urma să sufere acest defect curios, defect pe care nu îl mai văzusem niciodată și nici nu l-a mai văzut vreodată.

A urmat cea mai grea bătălie pe care am dus-o vreodată cu mine însumi. Știam că vestea va avea un effect devastator asupra tinerei mame, care deja avea probleme emoționale. Știam că familia ei va încerca imposibilul pentru a avea grijă de copilaș și pentru a o duce la cei ami buni doctori în căutarea unei raze de speranță.

Dar, cel mai greu îmi era să privesc în viitor și să o văd pe micuța fetiță stând singură, în timp ce celelalte fete de vârsta ei aveau să râdă și să se joace și să alerge – și atunci am realizat că era ceva ce puteam face pentru a scuti această imensă suferință, era ceva ce îmi stătea în putere și puteam face.

Unul din 10 copii aflați într-o prezentație anormală moare pentru că nu este născut îndeajuns de repede iar acum… – eu nu trebuia să mă grăbesc! Îmi puteam încetini mâna, puteam trage de timp câteva minute. Nu ar fi fost o naștere ușoară, oricum… nimeni din lume n-ar fi aflat. Tânăra mamică, după șocul durerii, ar fi privit în urmă cu bucurie că a pierdut un bebeluș cu un defect atât de trist. Într-un an, doi, ar încerca să rămână din nou însărcinată și momentele tragice nu s-ar mai repeta.

„Nu le provoca atât de multă suferință,” îmi spunea o voce în mine. „Copilașul nu a respirat vreodată, și nici nu trebuie să îl lași să respire. Oricum, s-ar putea să nu o scoți la timp! Nu te grăbi! Nu fi atât de naiv încât să aduci pe lume o așa povară! Ei, și dacă o să ai câteva mustrări de conștiință, oricum ți-ar fi mai ușor ție decât lor! O să te simți și mai mustrat dacă aduci bebelușul pe lume la timp!”

I-am cerut asistentei să-mi dea prosopul steril care e întotdeauna pregătit pentru o naștere dificilă, pentru a înfășura corpul bebelușului ca stimularea produsă de aerul rece din lumea de afară să nu inducă o expansiune bruscă a pieptului copilului, cauzând astfel aspirarea lichidului sau mucusului aducător de moarte. De data aceasta, însă, prosopul era menit să ascundă de asistente ceea ce doar ochii mei puteau vedea. Atingând piciorușul nenorocit, m-am simțit cutremurat de fiorul suferinței ce urma să marcheze întreagul viitor al copilului. Gata, am luat decizia.

M-am uitat la ceas. Trei dintre cele șapte, opt minute alocate nașterii trecuseră. Toții ochii din sala de nașteri erau asupra mea și puteam simți tensiunea nerăbdării de a face imediat ceea ce trebuia făcut, în ciuda bătăliei ce se dădea în sufletul meu. Speram din toată inima ca nimeni să nu observe tensiunea și propriul meu chin în acel moment. Asistentele mă văzuseră asistând cu succes zeci de nașteri complicate, așa cum m-au văzut și atunci când am eșuat. Acum urmau să mă vadă eșuând din nou. Pentru prima dată în cariera mea medicală, mă lepădam în mod intenționat de ceea ce era corect și moral în favoarea a ceea ce simțeam că trebuie făcut.

Mi-am pus mâna sub prosop pentru a simți pulsatile inimioarei plăpânde. Încă două, trei minute ar fi fost îndeajunse. Pentru a da impresia că fac ceva, am tras copilașul puțin mai jos, pentru a scoate mânuțele, acesta fiind următorul pas firesc. În timp ce făceam acest lucru, piciorușul sănătos de culoare rozie a țâșnit deasupra prosopului protector și mi-a împins cu putere mână, acea mână în care fusese încredințată siguranța mamei și a noului bebeluș. Dintr-o dată am simțit o mișcare bruscă a corpului bebelușului, o mișcare plină de puterea vieții! Era prea mult! Nu puteam face ceea ce îmi propusesem! Am continuat să ajut nașterea bebelușului cu un singur picioruș. În următoarea zi am vorbit cu familia și, cu o ezitare în voce, am vorbit și cu mama copilului.

Toate previziunile mele s-au adeverit. Tânăra mamă a fost spitalizată pentru câteva luni bune. Am avut ocazia să o întâlnesc de vreo două ori. Era ca o umbră a ceea ce fusese înainte de naștere. Mai târziu am auzit de toate demersurile pe care și ea și familia le-au făcut pentru o proteză. Călătoriseră pe la cei mai buni medici ortopezi, în Rochester, Minnisota. În Chicago și Boston. La un moment dat le-am pierdut urma și nu am mai știut nimic de ei.

De-a lungul anilor m-am învinovățit amarnic pentru că nu am avut puterea de a-i scuti de așa suferință.

În toți acești ani, la spitalul nostru a devenit o tradiție de Crăciun să organizăm o petrecere fastuoasă pentru angajați, asistente și doctori. Întotdeauna avem un pom de Crăciun frumos decorat și o scenă frumos împodobită. Asistentele sunt cele care de obicei se ocupă de organizarea sărbătorii. În timpul anului avem atât de multe sarcini, atât de multe documente și ne confruntăm cu realitățile crude ale vieții, dar, o data pe an, punem deoparte această seară pentru a ne reaminti de dimensiunea emoțională și spirituală a vieții. Această seară seamănă cu un serviciu divin imresionant, an de an rededicându-ne și reînnoindu-ne legământul față de profesia aleasă pentru încă un an.

Anul acesta programul a fost oarecum diferit. Pomul de Crăciun a fost suflat în argintiu, astfel conferindu-I un aspect feeric. Decorul era unul mai simplu decât în alți ani, dar toți doctorii din spital erau prezenți. Primele rânduri erau rezervate pentru asistenele medicale, care au avut o intrare deosebită, fiecare dintre ele purtându-și cu mândrie uniforma albă, imaculată.

Cu toții ne-am ridicat în semn de respect pentru ele și ne-am așezat abia când toate asistentele au ajuns la locurile lor. În acel moment, am început să aud acordurile de început ale pianului. Un colind vechi răsuna în urechile tuturor. Pe scenă și-a făcut apariția un cor de 20 de fete, fiecare cu câte o candelă în mână, cântând bine cunoscutele acorduri ale colindului O noapte preasfințită. Totul era întuneric, iar candelele aducea lumina bucuriei. Dintr-o parte a scenei o lumină albastră începea să lumineze întreaga sală. Toate ornamentele prindeau culoare. Sala întreagă părea un câmp de lumină. Pe scenă cortina se ridica încet pentru a înfățișa trei fete îmbrăcate în alb. Cântecul instrumentelor lor s-a alăturat celui deja aflat în fundal, al pianului – o harfă, un violocel și o vioară. Cu toții aveam ochii în lacrimi. Feeria momentului nu te putea face decât să plângi de bucurie. Întotdeauna mi-a plăcut sunetul harfei și din acest motiv am fost fascinate de tânăra care cânta la harfă. Cânta nemaipomenit de bine, de parcă era una cu instrumental. Degetele ei firave alunecau pe corzile harfei ca o mângâiere. Corul se alătură cântecului harfei, iar față fetei era tot mai luminată de bucurie. În acel moment, lumea părea a fi un loc sfânt.

La finalul programului am felicitat-o pe asistenta care a coordonat întregul eveniment. Apoi, parcă de nicăieri am observat cum o doamnă pe care nu o cunoșteam venea grăbită înspre mine. Venea cu brațele deschise înspre mine. „Ați văzut-o!” îmi spuse ea. „Sigur ați recunoscut-o! Fiica mea e cea care a cântat la harfă! Am văzut că vă uitați la ea! Nu vă amintiți? Acum mulți ani în urmă? E fetița care s-a născut cu un singur picioruș. Am încercat tot ce era posibil și acum poartă proteză – dar uitându-te la ea nu îți dai seama, nu-I așa? Merge, înoată, poate chiar să și danseze. Dar, cel mai important – în toți acești ani cât nu a putut face toate aceste lucruri, a învățat să își folosească mâinile într-un mod uimitor. Cu siguranță va deveni una dintre cele mai cunoscute cântărețe la harfă din întreaga lume. Are 17 ani și anul acesta își începe studiile universitare. Ea este viața mea, iar acum e atât de fericită! Iat-o că vine!” În timp ce vorbeam, această frumusețe de fată se apropia încet de noi. Ochii îi luminau de bucurie. Acum se afla lângă mine.

„Acesta este primul tău doctor, draga mea – doctorul nostru,” a spus mama. Vocea îi tremura de emoție. În acel moment am revăzut în mintea mea momentul când i-am dat vestea nenorocită a copilașului imperfect. Puteam vedea, în mintea mea, toții anii de chin și durere. „El a fost primul care mi-a spus despre tine. El te-a adus la mine!”

Fără să mă gândesc, am cuprins-o pe fată în brațe, rememorând ceasul acela greu al nașterii de acum 17 ani. Retrăiam acele momente teribil de grele când viața ei se afla în mâinile mele… momentele când decideam să îi iau viața. Apoi, m-am uitat la ea cu atenție. „N-ai să știi niciodată, draga mea, și nimeni din lumea aceasta nu va ști ce înseamnă pentru mine ceste momente. Te rog, întoarce-te la harfa ta și te rog, fă-mi onoarea de a asculta încă o data acordurile înălțătorului colind O noapte preasfințită. Simt în inima mea o povară pe care nimeni altcineva nu a văzut-o, o povară pe care doar tu o poți îndepărta.”

Mama fetei a rămas lângă mine în timp ce degetele fetei alunecau lin pe corzile harfei. Poate că știa ce se petrecea acum în mintea mea. Pe măsură ce cântecul se apropia de sfârșit, mi-am găsit și eu liniștea și confortul de care avusesem atât de multă nevoie. "

Multumesc Rebeca Lucaci pentru traducere. (http://www.heartnsouls.com/stories/e/s442.shtml)