prima zi de Pesach

Aseară, am mâncat azimi, miel și ierburi amare. Părinții au stat cu ochii pe noi ca nu cumva să uităm interdicția. N-am văzut luna, nu am putut alerga prin jurul casei cum făceam până seara târziu. Când era să adormim un sunet sinitru a rupt tăcerea nopții. Am realizat că cineva răcnea, urla, țipa și plângea în acelasși timp.

Ne-am amintit de ceea ce a spus Moise și de faptul că îngerul morții trecea pe la case, și verifica dacă sângele mielului era pe tocul ușii sau nu.

Ce bine că am ascultat și am stat în casă!

Ce bine că părinții noștri au fost stricți și nu ne-au lăsat să ne manifestăm curiozitatea cutreierând străzile Gosenului!

Până s-a făcut ziuă, întunericul de afară a fost acoperit de strigăte disperate. Fiecare casă avea câte un mort, cel puțin. Ți se făcea pielea de găină și simțeai cum ți se ridică părul de pe cap!

Am fi vrut să îi punem întrebări lui Moise însă ni se interzisese să ieșim din casă!

Grea noapte!

S-a luminat și imediat ce am început să ieșim din case, vecinii noștri egipteni au venit la noi. Cât de frumos și ferm au putut, ne-au rugat să plecăm! Moise ne instruise să cerem lucruri de aur și argint, haine și vase prețioase, iar noi ... am cerut. Ne dădeau și fără să cerem! Numai să plecăm!

Erau îngroziți de Dumnezeul nostru!

Faraon i-a chemat pe Moise și Aaron și le-a cerut să ne strângă pe toți, să ne luam toate turmele și lucrurile și să plecăm cât mai repede. Să plecăm și să îl binecuvântăm!

Nu am avut timp să facem mâncare pentru drum. Aluatul nu l-am copt. E în vasele acoperite.

Dar acum trebuie să plecăm!

Ni se cere să plecăm!

Da, mi-au spus părinții că Iacov și copiii lui au venit aici acum 430 de ani. Aici a fost casa noastră. Aici ne-am bucurat, am râs, am plâns, ne-am îngropat morții.

Văd că Moise a luat oasele lui Iosif!

Asta înseamnă că plecăm de aici ... de tot!

Asta înseamnă că ceea ce ne-au povestit părinții noștri despe legământul lui Dumnezeu cu Avraam, Isaac și Iacov este adevărat! Asta înseamnă că Dumnezeului nostru chiar îi pasă de noi, că ne scoate din Egipt și ne duce în Canaan, locul de unde au venit Iacov și copiii lui.

Părinții ne spun că suntem liberi!

Dar ce înseamnă acest lucru?

Nu o să mai facem cărămizi? Nu o să mai căutăm paie? Nu o să ne mai înmulțim colecția de cicatrice de la biciurile supravegheatorilor? Nu o să ne mai umilească nimeni?

Adică ne vom plimba pe unde vrem fără să ne trezim bătuți și biciuiți, umiliți și uciși printre cărămizi?

Oh! În toată vâltoarea asta a evenimentelor să nu uit să stau lângă ai mei, să nu mă pierd de ei.

Mă întorc să văd casa unde m-am născut! Nu o pot zări din cauza vecinilor noștri care s-au strâns să ne îndemne să plecăm, să ne vedem de drum.

Ne roagă să plecăm pentru că vor să trăiască!

Și noi plecăm pentru că vrem să trăim!

 

Peste 2000 de ani, în prima zi de Pesach-Paște, în Iersualim este liniște, O liniște ciudată. O patrulă a tecut de dimineață spre ieșirea de lângă locul Căpățânii. S-a dus la mormântul lui Iosif din Arimateea. Am auzit că conducătorii noștri au cerut lui Pilat să pună oșteni să păzească mormântului lui Rabi Yeshua.

Ce se întâmplă cu ai noștri? Nici măcar de Pesach nu au pace? Nu pot sărbători de frica unui mort?

Nici măcar mort nu Îl lasă în pace?

în Gosen și în Iersualim de 14 nissan

Cum este în 14 nissan?

Nu-mi place când Moise convoacă poporul. Asta înseamnă că tata și bunicul merg la întâlnire, iar noi trebuie să facem și treaba lor de pe lângă casă. Azi, tata și bunicul sunt acasă, și am făcut treabă cât nu mi-am putut închipui. Mama a avut pentru noi porția ei de treabă, apoi ne-a tot stresat să ne spălăm, să ne schimbăm în hainele alea bune, să ne verificăm unghiile, să pieptănăm părul cum trebuie. Cică e o sărbătoare nouă. Păi dacă e sărbătoare, trebuie să muncim atâta?

Moise e vinovat că a pus atâta foiala și treabă pe noi...

Mama, împreună cu bunica, și cu surorile mele au făcut casa ca nouă, au frământat un fel de pâine nouă. Ieri, ne-au îndopat cu pâinea care mai era prin casă

Mielul a fost strigat, și eu l-am dus la tata. A luat cuțitul și l-a înjunghiat. Știam că asta se va întâmpla, dar între timp ni s-a lipit inima și mai mult de acest miel. Am strâns plângând sângele mielului într-un vas.

Acum am fost chemați cu toții afară, și ni s-a explicat că noaptea asta care vine va fi una altfel. Nimeni nu va avea voie să iasă afară din casă. Cine va ieși din casă, va muri. Îngerul morții va trece prin Egipt și va ucide pe toți întâii născuți ai celor care nu au casa însemnată cu sânge. Apoi, tata a luat un smoc de iarbă, l-a legat și a înmuiat smocul în sânge, apoi a uns tocul ușii în stânga și dreapta, și sus. A făcut semnele late, ca să fie vizibilă însemnarea. Apoi ne-a reamintit că nu avem voie să ieșim din casă.

Începem să pregătim carnea. Încă mai sunt detalii de pus la punct.

 

Peste 2000 de ani, în Ierusalim, seara trecută a fost una diferită. Totul fusese pus la punct de Rabi, noi am găsit masa pusă, pâinea și vinul erau acolo, vasele cu mâncare, ierburile amare erau pe masă. A fost o masă de Paște diferită. Luam această masă cu Rabi Yeshua. Ne-a spus că și-a dorit mult să mănânce această masă de Paște cu noi.

În timpul mesei a fost un schimb de cuvinte între noi și El, tocmai ne spusese că unul dintre noi Îl va vinde. Cum să Îl vândă? Cui i-ar trece așa ceva prin cap? De ce să o facă? Apoi a întins o bucată de pâine în vas, și i-a întins lui Iuda. Imediat după ce a înghițit bucata de pâine, Iuda s-a ridicat și a plecat. Am crezut că a plecat să achite proprietarului chiria și cheltuielile pentru masă.

Am plecat apoi înspre Gradina Ghețimani în răcoarea serii. Lucrurile s-au precipitat. Am mai și adormit cât Rabi S-a rugat, dar apoi a venit o ceată de oameni împreună cu ostașii, Iuda era cu ei, Îl voiau pe Yeshua.

Era noapte! Abia mă trezisem. Petru a scos sabia, a tăiat urechea slujitorului Marelui Preot. Bine că Rabi i-a pus-o la loc, și i-a spus lui Petru să nu mai scoată sabia.

Mi s-a făcut o teamă teribilă văzându-i pe ostași. Oamenii strigau ba una, ba alta. M-am retras după măslini. Luna era mândră pe cer, prea luminoasă pentru acest eveniment. Mi-a fost tare frică!

Ceata aceea L-a luat pe Yeshua cu ei, iar eu am încercat să îi urmăresc de la distanță. Din umbră am văzut că L-au dus pe Rabi la Ana, la Caiafa, apoi la Pilat. Toți liderii noștri religioși au fost în mare forfotă toată noaptea. Umblau tare grăbiți prin cetate.

Dimineață, L-a revăzut pe Rabi. Fusese bătut zdravăn, avea cămașa ruptă, era plin de sânge, dar Fața Lui era plină de pace.

Mulțimea fusese convocată și instigată să îi ceară moartea lui Yeshua, și așa a făcut.

Erau atâtea de făcut, de pregătit pentru Paște, iar oamenii se înghesuiau să vadă spectacolul pus în scenă de conducătorii noștri. Și toate acestea acum, înainte de Paște. Într-un ritm alert, trei cruci au apărut. Vom asista astăzi la o crucificare. Chiar nu s-a găsit o altă zi? Aud că Rabi Yeshua va fi crucificat. I-au găsit și o vină după ce multe perechi de martori au tot venit cu tot felul de mărturii.

Credeam că El este Mesia Cel Așteptat! Tot ce-am crezut este acum pus la îndoială.

E deja spre seară. Rabi Yeshua este deja îngropat. A trebuit ca totul să se facă pe repede înainte. A murit repede, mai repede decât ne-am așteptat, decât era normal. Imediat ce a murit, a fost un mare cutremur și apoi s-a făcut întuneric. Era un întuneric de nu vedeai nimic în fața ochilor. A durat trei ore. Am bâjbâit înfricoșat drumul spre casă.

Iosif din Arimatea a avut grijă ca Rabi Yeshua să fie îngropat în mormântul lui.

Am urmărit de departe tot ceea ce s-a întâmplat. Sunt încă în stare de șoc.

Acum sunt acasă, mi-am schimbat hainele și mă pregătesc de sărbătoare. Nu-mi arde de nici o sărbătoare.

Tot ce credeam, tot ce mi se părea că înțeleg mi s-a dat peste cap... 

13 nissan - o sărbătoare și două timpuri

Suntem în 13 nissan conform calendarului evreiesc.

În data de nouă ale lunii nissan, vă scriam ce ne-a spus Moise să facem. Mielul este în casă, a devenit animalul de companie al tuturor. La început părea debusolat, nu înțelegea cum dintr-odată avea voie în casă. Am muncit puțin să îl învăț că nu-și poate face nevoile oriunde – greu se mai lasă învățat.

Împreună cu mama a trebuit să facem curat în toată casa. Ne-a pus să căutăm firimituri sau bucăți de pâine scăpate din neatenție prin casă. Ce, credeți că s-a mulțumit spunându-i că am găsit câteva? De unde? Am scotocit fiecare colțișor din casă. Păsările din curte au fost foarte încântate de munca noastră. Firimiturile parcă răsăreau de unde nu te așteptai.

Ca niciodată, mama și tata ne-au pus să udăm în grădina de zarzavaturi, pătrunjelul și ierburile cu gust amar au căpătat dintr-odată o atenție specială. Am întrebat, ce fel de mâncăruri vom mai mânca? Ni se va schimba toată dieta? Uneori nu-mi prea place de Moise ăsta...

La o distanță de aproape 2000 de ani, în 13 nissan, în Ierusalim, ucenicii și Yeshua – Isus Christos se pregătesc de Paște. Pregătirea unei mese de Paște nu este o treabă ușoară pentru o gospodină, sunt multe de făcut, de frământat, de gătit legumele, de spălat ierburile, de făcut curat, de avut grijă să nu apară nimeni îmbrăcat ca prin curte și nespălat.

Tatăl, capul familiei, este cel care se asigură că mielul este cumpărat, fără răni și cicatrici, fără bube sau mai știu eu ce defect. El trebui să știe dacă mielul este suficient de mare pentru casa lui. Dacă mielul este prea mare trebuie să își cheme vecinii sau neamurile la masă. Mielul trebuie mâncat tot la acea masă. Ce rămâne după această cină, mâine va fi ars în foc. La această sărbătoare nu stă nimeni degeaba. Copii își ajută părinții, și așa cum li s-a spus, li se va răspunde în timpul mesei la toate întrebările lor curioase legate de Paște.

Vreau să încerc să mă pun în pielea unuia dintre ucenicii cu spirit organizatoric.

Rabi, unde să îți pregătim Paștele?

Yeshua se uită la noi, ne dă indicații clare. Trebuie să mergem în oraș, pe strada cutare, la casa de după colțul acela, să întrebăm de cutare și să îi spunem că Rabbi ne-a trimis.

Eu nu mai înțeleg nimic. Chiar mă mândream că mi-a venit ideea de a sărbători împreună această masă, și când colo Rabi ne dă toate detaliile. El a pus totul la punct. Nu i-a scăpat nimic.

Am plecat cu Iacov acolo unde ne-a trimis. Pe drum, i-am spus lui Iacov că sunt surprins de faptul că Rabi a pregătit deja totul. Iacov s-a uitat lung la mine și mi-a spus, “cum adica ești surprins? Tu credeai că El vă lăsa totul pe seama ta sau a mea? Cred că glumești, nu?” Am mai discutat între noi despre costurile acestor pregătiri, dar am presupus că Iuda va plăti la final totul. El ține banii, și negociază cheltuielile pe unde mergem.

Stăpânul casei parcă ne aștepta, totul era pregătit. Vasele cu apa pentru spălat erau pline, ștergarele sunt pregătite, masa este gata, doar ceilalți trebuie să apară.

Simt că seara asta va fi altfel. De fapt, fiecare zi cu Yeshua e altfel. Când cred că știu ce va spune, apare ceva nou, spune o vorbă care mă aruncă într-o mare de gânduri, îmi răstoarnă ideile mele înțepenite cu care am crescut, și de care eram mândru. Ne explică Scriptura în așa fel încât parcă nu aș fi citit niciodată din ea. Știe atât de multe de parcă El ar fi scris-o...

Se aude gălăgie pe stradă! Apare Yeshua cu ucenicii.

Gata! Vă las! Vă mai spun mâine ce s-a întâmplat în seara asta.

9 nissan

Conform calendarului evreiesc, suntem în ziua a noua a lunii nissan. Citesc cartea Exod și vreau să văd povestea primul Paște din istoria omenirii prin ochii unii copil.

De când Moise s-a întors în Goshen, îi tot adună pe bătrânii poporului ca să le vorbească ce îi spune Dumnezeul înaintașilor noștri. Am descoperit că Dumnezeul despre care ne spune Moise este real, face minuni, este puternic, a auzit de starea noastră aici, a văzut condițiile în care trăim și îi pasă de noi. De asta l-a trimis pe Moise înapoi aici.

În mod normal, nu am voie să particip la discuțiile adulților, dar m-am furișat pe lângă ceilalți și am ajuns tocmai lângă bunicul care este așezat lângă tata. M-au descoperit uimiți, dar era prea târziu să mă mai trimită singur acasă.

Mare parte dintre familiile noastre, ale celor din Goshen avem câte o turmă de oi, mai mare sau mai mică. Ah, am uitat să vă spun, numai evreii locuiesc în regiunea Goshen, din Egipt. Aici ne creștem animalele, iar egiptenii nu ne plac deloc. Suntem o urâciune pentru ei.

Acum e primăvară, iar eu sunt mândru de turma noastră. Am câțiva miei frumoși care au deja un an. Am am avut mare grijă de ei. Dacă tata ar vinde unul, ar scoate bani buni pe acesta. Tata spune că sunt buni de sămânță, adică ar fi bine să îi lăsăm să facă pui pentru că sunt de soi bun.

La întâlnire s-au terminat de discutat efectele plăgilor, impresiile despre acestea, iar Moise a luat cuvântul. Din cauza defectului lui de vorbire nu se aude nici musca, iar dacă vreo una se încumetă să deranjeze, este “aranjată” cu o mișcare scurtă.

Domnul i-a vorbit lui Moise din nou. Oare ce plagă mai vine? Ni se comunică să ne luăm câte un miel în casă. Mama nu va fi fericită deloc de ideea asta. Ea ține tare mult la curățenie. Nu cred că gospodinele vor fi de acord cu asta... Moise nu știe în ce se bagă!

Mie îmi surâde ideea. Am deja un miel preferat. Este cel care îmi știe glasul, vine după mine, mă urmează în plimbările mele, se cuibărește lângă mine când este foarte cald.

Ce spune acolo Moise? De mâine să îl ținem în casă până pe 14 nissan. Adica din ziua a zecea până pe 14 nissan eu pot sta cu mielul în casă? Pot să îl învăț toate șmecheriile? Va trebui să îl învăț să își facă nevoile afară. Asta ca să nu mă pedepsească mama și surorile mele obsedate de curățenie.

Ce să facem cu mielul în 14 nissan? Să sacrificăm mielul pe care l-am ținut în casă?

Moise nu cred că știe ce spune. Nu poate să îmi ceară asta!

Mă uit la ai mei, tata și bunicul sunt de acord. Vreau să prind privirea tatei, acesta se uită lung la mine, și cred că deja știu ce miel va alege pentru a ne petrece vremea în aceste zile. Este mielul meu...

Cei care nu au miei își vor cumpăra, cei care sunt puțini în familie vor împărți un miel cu o altă familie.

Nu mai aud bine. Mi-i gândul la miel.

De mâine, mielul meu preferat va sta și mai lipit de mine, va dormi cu mine, va mânca mine. Bine, am să-l împart și cu ceilalți... Și asta până pe 14 nissan.

vreau să celebrez ziua femeii

Anul acesta chiar vreau să celebrez ziua femeii. De ce? Pentru că sărbătoarea asta este pentru toate femeile de pe acest pământ. Iar eu sunt femeie. Dumnezeu m-a creat femeie, și eu am rolul meu în această lume. Am un rol unic. La fel ca tine.

Mulțumesc Domnului pentru mama mea, pentru bunicile și străbunicile mele, pentru femeile pe care Dumnezeu le-a așezat în viața mea, pentru prietenele bandaje de dragoste, pentru cele care s-au aplecat și m-au ridicat, pentru cele care au stat cu mine când cerul părea că s-a prăbușit cu mine, pentru cele care au crezut în mine și m-au ajutat să-mi întind aripile, pentru cele care au văzut potențial în mine și m-au încurajat la mai mult.

Mulțumesc Domnului și pentru cele care au avut grijă să mă cizeleze prin atitudine, vorbe și fapte.

Este ziua internațională a femeii. În mai multe țări din lume această sărbătoare coincide cu ziua mamei.

Cele care nu sunt mame se vor simți stinghere, sentimentele lor înghesuite și dosite în ungherele sufletului se vor zvârcoli iar stârnind emoții ce se vor ignorate și îngropate.

Cu siguranță vor fi suficienți care vor rosti apăsat pe cine sărbătoresc ei în această zi. Am experimentat asta și știu ce gust au cuvintele: “Este ziua mamei! Când vei fi mamă, atunci o să fii și tu sărbătorită!”

Am prietene care și-au dorit să aibe copii de când se știu. S-au căsătorit, dar sarcinile au fost pierdute rând pe rând. La altele infertilitatea joacă diverse forme. Și ele sunt femei...

Nu le mai sfătuiți să își ia pisici sau câini. Ele au visat să aibe copii, nu animale de companie. Dacă nu le puneți spune cuvinte de alinare, nu le mai spuneți nimic...

Am prietene care au tânjit să se căsătorească și să aibe copii, dar nu s-au căsătorit. Și ele sunt femei...

Am printre cunoscutele mele femei care și-au pierdut copiii, nu știu ce e în sufletul lor. Iar azi e sărbătoarea mamei...

Cunosc femei care au fost violate, abandonate, abuzate, care au suportat divorțuri amare și dureroase. Este și sărbătoarea lor...

Cunosc femei care au câte un diagnostic scris pe o foaie de hârtie. Un diagnostic care le-a catapultat într-o altă realitate. Este și ziua lor...

Cunosc văduve tinere, iar această zi le stârnește amintirile, dorurile, visele și ideile de viață năruite mai deveme sau mai târziu. Este și ziua lor...

Cunosc văduve care s-au împrietenit cu durerea, pierderea și tristețea. Unele aleg să se bucure de viață, altele fac față vieții cum știu ele. Este și ziua lor...

Bunicile la rândul lor se vor bucura de zâmbetul știrb al nepoților sau strănepoților care vin să le facă urări. Marea lor majoritate mulțumesc Domnului pentru că le-a făcut parte de aceste daruri.

Este ziua femeii! Indiferent de statut, de poziție socială, de avuție, de studii, de religie, de locul nașterii, de etnie, de culoare, de formă și mărime, orice femeie trebuie sărbătorită.

Hineni și la doi ani de război

Sufăr de scenarită cronică. Cu orice idee pot face scenarii.

Un cuvânt din Scriptură mă tot urmărește, nu-mi dă pace, și se luptă cu cele mai fanteziste scenarii ale mele. Cuvântul acesta este HINENI – Sunt aici, trimite-mă!

Dar unde să mă duc? Ce să fac?

Pentru oricine care aude că vrei să faci ceva nou, sună nebunește. Cum să vrei să faci ceva care iese, sau te scoate din sfera/zona de confort.

Nu-mi plac surprizele. Dar îmi place să le plănuiesc pentru alții. Nu reacționez bine, indiferent dacă sunt bune sau nu. Parcă mi se blochează sistemul în mine și nu mă pot bucura... De aceea, L-am rugat pe Domnul să mă anunțe cumva dinainte când se întâmplă ceva, cumva să știu când trebuie să mă pregătesc pentru nou. I-am spus că El m-a făcut așa cum sunt, așa că El trebuie să înștiinteze când trebuie să mut gardurile zonelor mele de confort. Și El a ascultat rugăciunea asta ciudată a mea.

Cu doi ani în urmă, cam la ceasul acesta de seară, ajungeam în vamă, la Siret. Făceam asta pentru că am știut, în 24 februarie 2022 ce trebuia să fac. Să ajut oameni necunoscuți așa cum știu, așa cum pot, cu ceea ce pot.

Am plecat din Iași împreună cu Carmen și Cătălin Profiri, nepotul meu și soția lui. Nu știam pe nimeni în Ucraina. Nu ne chemase nimeni în vamă, dar mii de oameni înspăimânțați și blocați emoțional stăteau în vămile noastre.

Am fost sunată pe drum de o cunoștință care m-a întrebat, cum cred eu că vom comunica noi cu refugiații. Știu cumva rusă sau ucraineană? Știu pe cineva care să-mi traducă și să-mi dea oameni în vamă?

Nu știu rusă. Nu știu ucraineană. Nu știam pe nimeni în vamă. Nu știam pe nimeni care știa ucraineană.

I-am răspuns că NU pot să fac altceva decât să mă rog.

Am plecat în vamă pentru că știusem că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. Am plecat spre Siret pentru că spusesem HINENI. Așa că Domnul va purta de grijă. Mă simțeam ca Avraam pe drumul spre Muntele Moria.

Conversația s-a încheiat, și am realizat că eram trei nebuni mânați de dorința de a ajuta, neavând nici o ideea ce să facem. Așa că am început să facem ce știam, ne-am rugat și am cerut Domnului să ne dea El oamenii cu care să venim în contact, să ni-i aducă El. Până la urmă El ne trimisese acolo, nu?

Sunt sunată iar. Mi se dă un nume și un număr de contact. Acea persoană deja știa că noi vom ajunge în vamă, trebuia să ne pregătească refugiați.

Am ajuns la Siret. Era deja întuneric. O mulțime de voluntari cu ceai, cafea, sandwich-iuri, pături și alte lucruri așteptau refugiații. Era o mare de oameni acolo. Cum să-ți găsești persoana de legătură? Unde să ne ducem? Cum și ce vom face?

Bătea un vânt cum numai în vămi poate bate.

Am sunat și ni s-a spus unde să mergem, refugiații noștri erau pregătiți să meargă cu noi.

Perioada următoare am învățat câteva cuvinte în ucrainește, cuvinte pe care nu le pronunț bine nici acum. Am făcut rost de hartă ca să vedem care și de pe unde vine. Am vorbit cu mâinile, cu mimica feței, cu inima, cu toată ființa.

Am rostit HINENI neștiind în ce ne va implica Domnul. De atunci, tot vedem și suntem parte la minunile Domnului cu noi, pentru noi, cu cei de lângă noi, cu cei pe care îi slujim.

Mai mult decât atât, ne-am trezit că Domnul ne leagă inima de cei cu care colaborăm constant.

Cu doi ani în urmă, nu visam că voi avea prieteni în Ucraina, că voi petrece multe ore în vămile noastre, că voi experimenta atâtea minuni, că neuronul meu lingvistic va face exerciții de întindere și va mai învăța câteva cuvinte, că gusturile mele vor savura și preparate locale ucrainești. Nu am crezut că funiile inimii mele se mai pot lărgi, lăți, adânci.

După doi ani, continui să spun HINENI pentru că îmi place să mă dau pe Mâna Domnului, pentru că viața cu El este uneori o aventură cu senzații tari, pentru că Îl pot vedea la lucru și asta-mi întărește credința.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Carmen Pele (Bulugu)

Sunt o femeie binecuvântată.

Dumnezeu a ales să mă binecuvânte cu oameni bandaje de dragoste de când mă știu. În anii tulburi ai adolescenței, mi-a făcut cadou un bandaj liniștit, timid, supus, dornic să stea cu mine la povești, mare amatoare de surprize. Numele ei era Carmen. Învăț să vorbesc despre dânsa la trecut.

Am învățaț la același liceu, dar ne știam de la biserică. Rar eram una fără alta... Eu eram cu ideile crețe, Carmen mă urma, și ne distram de minune. Anii de liceu s-au terminat, ea a plecat la București, eu am plecat la Iași, iar viața și-a urmat cursul. Ni s-au despărțit drumurile însă nu ne-am pierdut din vedere una pe cealaltă.

În septembrie 2021, am primit un mesaj care m-a provocat să-mi reevaluez ideile de viață. Carmen primise un diagnostic care m-a trezit la o altă realitate. Să vorbesc cu ea? Ce să îi spun? Nu știu. De regulă, am cuvintele la mine. Acum, ce să vorbesc cu ea?

Îi trimiteam mesaje prin altă prietenă. Era parcă mai ușor. Până când într-o zi, prietena asta comună mi-a spus că are un mesaj de la Carmen. Dacă am ceva să îi spun, să i-o spun personal. Și să o sun căci trebuie să vorbim.

Mi-a înghețat mintea. Era într-o sâmbătă, am dat telefonul pe speaker și am zis că dacă gătesc și vorbesc, nu o să am emoții așa mari.

După primul “Salut”, am realizat că timpul cât nu am vorbit s-a dizolvat. Parcă eram aceleași copile dornice să exploreze lumea. Acum însă altfel.

Ea era ba în spital, ba acasă, dar orele petrecute la telefon treceau fără să ne dăm seama. Am povestit, am plănuit, am râs, ne-am rugat, am disperat, am pus întrebări incomode, am răspuns întrebărilor ei, am fost lăsată să intru în lumea ei, a celor care au verdictul scris deasupra capului... Am mers “de mână” în această perioadă, deși la mii de kilometri distanță. Așa am mulțumit și mulțumesc Domnului pentru tehnologie, pentru că ne-am putut vedea, auzi, am putut ști una de alta...

După sfânta Parascheva, anul trecut, în 2023, mi-a scris că trebuie să vorbim. Când îmi scria așa, mă panicam. Ce s-a întâmplat? O sun și imediat începe să mă chestioneze dacă am fost pe esplanadă la târg, m-a pus să îi trimit fotografii cu ceea am probat, să îi spun ce am văzut, ce m-a distrat, ce am degustat de acolo.

I-am spus că mă simt prost să îi povestesc despre toate acestea. Sunt nimicuri care pe mine mă bucură, dar de care ea nu mai are parte. Mi-a spus că vrea să știe tot, vrea să fie implicată în bucuriile mele de zi cu zi.

Atâta îmi trebuia să nu îi povestesc despre drumurile mele în Ucraina, se ruga pentru mine și pentru noi care mergem acolo. Voia să știe noutățile din viața mea. Voia să fie prietena mea.

Când nu a mai putut vorbi decât șoptit, mi-a scris să o sun cu video. Voia să mă vadă! Am încercat să zâmbesc, m-am rugat și am lăcrimat discret, am făcut-o să zâmbească puțin. Voia să îi scriu des, să îi trimit mesaje. Mi-a spus că nu are putere să răspundă în fiecare zi însă citește tot ce primește. I-am scris zilnic.

Era deja în clinica de paliație când mi-a scris că vine în România, vrea să ne vedem. După asta trebuia să merg eu la ea, să vedem împreună Parisul. Visam să mâncăm un croissant pe lângă Turnul Eiffel.

Carmen a luptat pentru viață cu fiecare nucleon al celulelor ei. A devenit vegană, a uimit medicii din Franța cu voința ei de a învăța să-și folosească proteza după ce piciorul ei a fost amputat. A mâncat și a băut doar după regimul strict indicat de medicii cu care s-a consultat.

A crezut cu fiecare fibră a ei că Dumnezeu poate face o minune și o vindecă de cancer. Dumnezeu a ales altfel pentru ea. A vindecat sufletul ei altfel.

Carmen a ales în această perioadă să fie transparentă, să nu se refugieze în durere, în amărăciune. A ales să-și împărtășească suferința și durerea cu noi, să ne lase să fim părtași la ceea ce se întâmplă cu dânsa. A ales să-L lase pe Domnul să-și înalțe Fața Lui peste ea și să-i dea Pacea. Era împăcată cu El, cu noi.

A ales să ne spună cât își dorește cerul!

Este unul dintre bandajele de dragoste și sfinții cu care Domnul a ales să mă binecuvânte.

Ne vom revedea ACASĂ! În mod clar, când voi ajunge și eu ACASĂ, mă va trage din mulțime și mă va lua la chestionat, va vrea detalii despre ce am mai făcut, va vrea să știe ce am simțit, ce am experimentat, cu ce m-a îmbăgațit acea experiență.

Astăzi, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe!