Hineni și la doi ani de război

Sufăr de scenarită cronică. Cu orice idee pot face scenarii.

Un cuvânt din Scriptură mă tot urmărește, nu-mi dă pace, și se luptă cu cele mai fanteziste scenarii ale mele. Cuvântul acesta este HINENI – Sunt aici, trimite-mă!

Dar unde să mă duc? Ce să fac?

Pentru oricine care aude că vrei să faci ceva nou, sună nebunește. Cum să vrei să faci ceva care iese, sau te scoate din sfera/zona de confort.

Nu-mi plac surprizele. Dar îmi place să le plănuiesc pentru alții. Nu reacționez bine, indiferent dacă sunt bune sau nu. Parcă mi se blochează sistemul în mine și nu mă pot bucura... De aceea, L-am rugat pe Domnul să mă anunțe cumva dinainte când se întâmplă ceva, cumva să știu când trebuie să mă pregătesc pentru nou. I-am spus că El m-a făcut așa cum sunt, așa că El trebuie să înștiinteze când trebuie să mut gardurile zonelor mele de confort. Și El a ascultat rugăciunea asta ciudată a mea.

Cu doi ani în urmă, cam la ceasul acesta de seară, ajungeam în vamă, la Siret. Făceam asta pentru că am știut, în 24 februarie 2022 ce trebuia să fac. Să ajut oameni necunoscuți așa cum știu, așa cum pot, cu ceea ce pot.

Am plecat din Iași împreună cu Carmen și Cătălin Profiri, nepotul meu și soția lui. Nu știam pe nimeni în Ucraina. Nu ne chemase nimeni în vamă, dar mii de oameni înspăimânțați și blocați emoțional stăteau în vămile noastre.

Am fost sunată pe drum de o cunoștință care m-a întrebat, cum cred eu că vom comunica noi cu refugiații. Știu cumva rusă sau ucraineană? Știu pe cineva care să-mi traducă și să-mi dea oameni în vamă?

Nu știu rusă. Nu știu ucraineană. Nu știam pe nimeni în vamă. Nu știam pe nimeni care știa ucraineană.

I-am răspuns că NU pot să fac altceva decât să mă rog.

Am plecat în vamă pentru că știusem că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. Am plecat spre Siret pentru că spusesem HINENI. Așa că Domnul va purta de grijă. Mă simțeam ca Avraam pe drumul spre Muntele Moria.

Conversația s-a încheiat, și am realizat că eram trei nebuni mânați de dorința de a ajuta, neavând nici o ideea ce să facem. Așa că am început să facem ce știam, ne-am rugat și am cerut Domnului să ne dea El oamenii cu care să venim în contact, să ni-i aducă El. Până la urmă El ne trimisese acolo, nu?

Sunt sunată iar. Mi se dă un nume și un număr de contact. Acea persoană deja știa că noi vom ajunge în vamă, trebuia să ne pregătească refugiați.

Am ajuns la Siret. Era deja întuneric. O mulțime de voluntari cu ceai, cafea, sandwich-iuri, pături și alte lucruri așteptau refugiații. Era o mare de oameni acolo. Cum să-ți găsești persoana de legătură? Unde să ne ducem? Cum și ce vom face?

Bătea un vânt cum numai în vămi poate bate.

Am sunat și ni s-a spus unde să mergem, refugiații noștri erau pregătiți să meargă cu noi.

Perioada următoare am învățat câteva cuvinte în ucrainește, cuvinte pe care nu le pronunț bine nici acum. Am făcut rost de hartă ca să vedem care și de pe unde vine. Am vorbit cu mâinile, cu mimica feței, cu inima, cu toată ființa.

Am rostit HINENI neștiind în ce ne va implica Domnul. De atunci, tot vedem și suntem parte la minunile Domnului cu noi, pentru noi, cu cei de lângă noi, cu cei pe care îi slujim.

Mai mult decât atât, ne-am trezit că Domnul ne leagă inima de cei cu care colaborăm constant.

Cu doi ani în urmă, nu visam că voi avea prieteni în Ucraina, că voi petrece multe ore în vămile noastre, că voi experimenta atâtea minuni, că neuronul meu lingvistic va face exerciții de întindere și va mai învăța câteva cuvinte, că gusturile mele vor savura și preparate locale ucrainești. Nu am crezut că funiile inimii mele se mai pot lărgi, lăți, adânci.

După doi ani, continui să spun HINENI pentru că îmi place să mă dau pe Mâna Domnului, pentru că viața cu El este uneori o aventură cu senzații tari, pentru că Îl pot vedea la lucru și asta-mi întărește credința.