Imi amintesc de vestitul serial Dallas ce a "inseninat" vietile romanilor timp de trei ani. Apoi Baywatch a adus senzualitatea la ore de audienta maxima si apoi avertizarile cu filme pentru copii, peste 12 ani si tot asa. Pentru ca nu fusesera decat doua ore de program tv inainte de 89, acum toti stateau ca inecatii si inghiteau orice. Am crezut ca in Europa si America crestinii sunt ca cei din filme. Mama mia ce fain traiesc aia. Nu asa inchisi si ingusti ca noi. Aia au vederi liberale, uite la ei cum se imbraca, cum traiesc ... Nu eram de acord cu viata imorala a "crestinilor" din filme ce isi traiau viata invadata de violenta, pornografie, sexualitate, horror dar cumva credeam ca ei le imbina si daca tot aratau asa de bine inseamna ca chiar era bine.
In acest timp ai mei ma bateau la cap sa nu imi iau de exemplu actritele alea ce arata bine, sa incerc sa aflu despre viata lor, despre cum traiesc, ce cred. Pai nu-s crestini? Nu asa spun? Ce valori frate sa cauti cand toate aratau bine? Sa traiesc dupa standarde, valori? Sa fiu OM si nu orice altceva. Mama si tata sunteti demodati! Ce nu pricepeti? Nu mai suntem "pe vremea" voastra. Acum sunt alte vremuri, alte idei, alte concepte, acum lucrurile se pot amesteca. Ce argumente sa caute mintea mea de copil ca sa demonstrez ca am dreptate? Oricum ... tot ei erau cei care faceau legea.
Ce faini sunt parintii altora de varsta mea ... imi plangeam de mila. Ii lasa acasa sa vizioneze ORICE, ORICAND. Ai mei parca au ochelari de cal, nu sunt deschisi la nou deloc. "Cand o sa iti fie X si Y parinti atunci ai sa te uiti la orice si oricand si-ai sa faci ce te taie pe tine capul. Pana una alta, faci ce iti spunem noi si noi credem ca a nu te lasa sa vezi tot si a iti impune niste reguli clare e spre binele tau." Dar, aia sunt parinti moderni nu ca voi, mai rabufneam eu .... Mi-au zis ca o sa ma trateze cu o modernitate de n-o sa ma vad bine.
In timp ce prietenii de seama mea dormeau acasa, obositi fiind din cauza orelor tarzii la care se culcau, eu eram la biserica, la orele de tineret, la studiu sau ajutandu-l pe tata sa isi faca predica. Imi tot punea pe tava ca el nu mai vede asa bine cu ochelarii si sa ii citesc eu versetele si apoi trimiterile. Ehaaa ce ravna aveam ... cred ca il enervam de numa insa nu se lasa. Se facea ca nu vede si astepta pana ma apucam de citit. Apoi ma intreba cam ce cred eu, cam ce idee e acolo ... si concordanta ce zice? Si, fara sa stiu cand, ma simteam prinsa in ceea ce studiam cu tata. Dezbateam ideile, incercam sa le gasim corespondenta in contemporan. In acelasi timp, gaseam raspuns la intrebarile mele, la unele din intrebarile pe care nici nu indrazneam sa le gandesc.
Prietenii mei dadeau din ce in ce mai rar pe la biserica si apoi n-au mai venit deloc iar viata lor pe care oricat ar fi ascuns-o tot se afla, nu era una care sa le faca onoare. Abia atunci am realizat ca legile parintilor mei erau bune, ca voiau sa faca Om din mine, nu altceva. Ma distreaza sa ii aud pe unii din acei prieteni spunandu-mi cum imi vedeau parintii: tirani, legalisti, demodati iar eu eram o victima ciudata .... pentru ca ma complaceam in viata asta. Numai ca ce nu stiau ei, e faptul ca gardurile si legile impuse de parinti mi-au fost salvatoare, m-au ajutat sa nu Il uit pe Dumnezeu, sa vad valoarea in oameni, sa nu mi se ridice nasul si sa fac diferente intre oameni.
Daca la inceput Dumnezeu era un nume, apoi un strain ce impunea reguli drastice aveam sa aflu ca El vrea sa aibe o relatie personala cu mine. Ma infricosa ideea ca El e langa mine mereu, oriunde as fi sau as face ... nu Il voiam langa mine oricand si oriunde ... imi era teribil de frica de El. Asteptam sa cada sabia sa imi taie capul si .... ea nu mi-l taia. Ciudat. De ce nu mi-l taie? De ce ma lasa sa gresesc? De ce ma lasa sa pun atatea intrebari? De ce nu imi da toate raspunsurile ca sa scape de mine? De ce nu pot sa Il vad, pipai, auzi, simti? Ca as muri? Pai ... ar fi si asta o idee. Il vad si mor. Dar, daca mor am sa ma duc in rai sau in iad? Hm, buna intrebare. Ce sa fac ca sa ma duc in iad? Nimic. Suna periculos de bine, nu? Dar in rai? Set de reguli, amendamente si o sa mi se lungeasca fata ca in icoanele cu sfinti? Nu! Ca sa ajung in rai trebuie sa Il cunosc pe Isus. Atat? Pai fac cunostinta cu El si pot spune ca ne cunoastem, nu? Nu prea merge asa ca una e sa zici ca il stiu pe X si alta e sa spun ca il cunosc. Tot asa e si cu Isus. Sa Il cunosc inseamna sa stiu despre viata Lui, despre ce a facut, despre ce si pe cine a iubit, despre ce a mancat, unde a umblat, cum a vorbit, pe cine a ascultat, cum a reactionat, ce a gandit ...
Ideea asta mi s-a parut o provocare si cum mie imi plac provocarile nu m-am lasat rugata de doua ori. Nu ma asteptam sa ma schimb si eu ... nici nu stiu ce era in capul meu. Importanta era provocarea in sine cred. Intre timp, am inceput sa Il cunosc pe Isus, cine este El, de unde vine, de ce a venit, cum a venit, de cine vorbeste si asta mi s-a parut socant. El, singurul Fiu al Lui Dumnezeu a preferat sa vina pe pamant ca sa imi spuna despre Dumnezeu si ... mai mult de atat sa imi spuna ca pe mine, intrebacioasa si incapatanata Cella, Dumnezeu ma iubeste. Si, nu numai asa de complezenta ci cum nu pot eu sa imi imaginez si sa gandesc cat de mult. Am ajuns sa II iubesc, am ajuns sa Il cunosc, sa stam la povesti ... si daca nu am uitat de Dumnezeu e pentru ca parintii si cei ce ma iubesc au facut garduri in jurul meu ca sa nu imi rup gatul si sa fiu fericita.
2 comentarii:
sper sa nu darami aceste garduri nicicând iubita noastra Cella! binecuvântari sfinte si te îmbrăţişăm în dragoste
Asa imi doresc si eu sa mi le pastrez ;))
Multumesc frumos si trimite salutari familiei mele ;)
Trimiteți un comentariu