e nevoie de putina nebunie ...

Ieri am fost la o inmormantare - mama unui prieten de familie. M-am trezit intr-un fel catapultata in copilarie - aproximativ aceeasi oameni dar a fost socant pentru ca la inceput nu imi aminteam de ei, nu-mi aminteam nume, unele fete ... apoi am inceput sa ii analizez si sa mai intreb cine e ala sau aia si ... incet, incet de unii mi-am adus aminte, unii sunt inca in ceata.
De cateva persoane am fost atat de bucuroasa sa le revad, sa observ ca anii nu le-au sters stralucirea din priviri, nu le-au estompat caldura cu care trateaza oamenii ...
Dar am mai constientizat ceva langa mormantul tatalui meu. Ieri - pentru prima data nu am plans. Tatal meu nu e sub gramada aia de pamant, strajuit de piatra rece pe care ii sunt scrise data nasterii si anul mortii. Tata e in alta parte. Acum cateva zile si mama prietenilor mei a plecat acasa. Acum s-au adunat si ceilalti plecati mai devreme sa vorbeasca de noi, sa le spuna ce se mai intampla cu noi ...

Si la dus si la intors am incercat sa prind cat mai mult din peisaj, sa ma bucur de lanurile de grau si secara de un verde crud, sa ma bucur de florile puternic colorate se isi scot capurile din iarba si frunze uscate. De turmele mici cu oi si capre ce au miei si iezi ce numai cuminti nu sunt. Sa prind zborul pasarilor sau sa ma minunez de formele ciudate ale norilor ...
Una din prietenele mele ma tot tachineaza si imi zice ca de o vreme numai de dragoste vorbesc, ca totul pare "atat de romantic" insa le vad ca semne de dragoste si ma simt cuprinsa de o mare dragoste ....
Pot sa o neg, pot sa nu o cred, pot sa cred ca fug de ea, pot sa ma intreb daca e reala, dar pot sa ma intreb si daca eu nu cumva m-am sclintit, pot sa am dubii despre nasterea, viata, moartea si invierea lui Isus, pot sa le neg, pot sa nu cred in viata dupa moarte, pot sa traiesc viata efectiv dupa cum ma taie capul ... da, pot face asta.
Ca sa te lasi cuprins de aceasta mare dragoste, ca sa crezi in ea, ca sa te ancorezi in ea ca sa te abandonezi in ea e nevoie de ... putina nebunie (imi place sa spun asa). Si asta nu pentru ca as avea-o eu, ci pentru ca am fost curioasa sa "gust" aceasta mare si nebuna si scandaloasa dragoste si ... mi-a placut, asa ca am decis ca e mai bine cu ea decat fara. Iar din ea, nu ma scoate nimeni, nu ma smulge nimeni ...
Cineva a aruncat ieri provocarea sa ne aducem aminte cum am vazut-o pe cea din sicriu. Primul lucru ce mi l-am reamintit a fost: drojdie. Nu se gasea de cumparat ... si mama ma trimitea la doamna asta sa cer si rar era cand nu avea, nu stiu de unde avea ... nici nu-i treaba mea si apoi daca avea fructe plecam si cu o para sau un mar si un zambet. Era o doamna mica de statura si zambareata ...
Nu pot sa nu ma intreb: ce isi vor aduce aminte altii despre mine? Cat din dragostea asta mare dau mai departe ... celor ce vor sa o primeasca - normal. Cat din nebunia asta de dragoste s-a vazut? Cat dor de cer am transmis?
In cimitir, au ramas niste oase, niste sicrie ... dar cei ce au fost dusi in ele nu sunt acolo, SUNT ACASA ...
Ca sa crezi asta e nevoie de putina nebunie ... si, trebuie sa recunosc ca ... sunt un pic ... nebuna!!!