singuratatea

Unii si-o doresc pentru o vreme, unii pentru toata viata, unii fug de ea ca dracu` de tamaie. Apare cand suntem inconjurati de prieteni, cand boala ne tranteste in pat si nu oriunde ci la izolare, cand cel drag moare sau te paraseste, cand te muti intr-un loc unde nu stii pe nimeni, cand din cauza unei greseli toti te evita, cand se aud tot felul de lucruri neadevarate despre tine si toti fug de parca ai avea lepra, cand reusesti sa ajungi cu un pas mai sus si ai muncit de ti-a crapat capul iar ceilalti sunt invidiosi si nu mai au ce discuta cu tine, cand esti lider, sef, iesi in evidenta cu un talent al tau, cand nu esti casatorit, cand o boala mai mult sau mai putin vizibila se simte ca la ea acasa in tine ...
Imi place singuratatea insa nu pentru multa vreme ... trebuie sa vorbesc, sa ma exprim, sa ascult ... Insa e vorba de singuratatea intre oameni, intre prieteni ...
"Cella, pe mine de ce nu ma ia nimeni? Nu-s urata, nu-s proasta, nu-s nebuna, nu-s cu nu stiu ce defecte ... de ce?" sau "Cella, de ce nu gasesc nici o fata care sa ma inteleaga, care sa reuseasca sa intre pe aceeasi lungime de unda cu mine?" Si nu stiu ce sa le spun ... Nu am nici baieti, nici fete in buzunar ca sa le dau.
Un prieten imi spunea recent: "Cella ma simt atata de singur. Nimeni nu vorbeste cu mine. Nimeni nu ma suna. Daca as muri cred ca nimeni nu ar observa. De ce fug toti de mine? De ce m-au uitat toti pe care i-am ajutat?" Normal ca i-am multumit numindu-am nimeni insa am inteles ce voia sa spuna. A gresit sau nu, insa de ce ii izolam pe cei ce au gresit sau credem noi ca au gresit? Izolarea ii face mai rai, rar de tot devin mai buni. Sunt unii care adeveresc zicala ca fac din tantar armasar si parca sunt specialisti in asta. Dar ce se intampla cu cei ce-i trimitem la izolare? Prietenul meu are dreptate intr-un fel cand spune: "iadul nu poate fi mai rau ca aici".
 Pe unii, boala ii arunca in singuratate, nu-i suna nimeni, nu-i viziteaza nimeni. Fiecare isi vede de viata lui uitand parca ca un prieten zace intr-un ocean de disperare ....
Mama mea este o femeie puternica si mereu il tachina pe tata ca nu stie ce s-ar fi facut el fara ea. Insa cand tata a murit, ne-am intrebat cu totii ce s-a intamplat cu mama. Dintr-odata parca totul s-a rupt, nu mai are logica, sens, rost. Vrea sa plece si ea. Ne spune si noua ce o doare, insa nu ne poate spune tot, si e normal. Tatei insa putea sa ii spuna ... el e cel ce o stia. Moartea celui drag ii arunca pe unii in singuratate.
Cand te muti intr-un alt oras si nu ai langa tine pe nimeni cunoscut singuratatea pare a te omori. Cand cel ce iti promitea mare cu sarea te parasesete ca pe o masea stricata si lumea ta de pe cel mai inalt munte in secunda doi ajunge in gropile abisale cu toate visele, sperantele moarte si nu in coma, iar tu trebuie sa faci fata celor ce vor sa stie ce s-a intamplat si sa te vorbeasca mai mult de rau decat de bine....
Nu pot sa nu imi amintesc de tata cand venea din vizitele pastorale. Il intrebam curiosi la cine a fost, cum a fost? Ofta si ne intreba pe noi ce am facut intre timp? Tata, dar spune unde ai fost ca asta ne intereseaza. Ne spunea ca habar nu avem ce se ascunde dupa peretii caselor, cate tragedii, cate traume, cata singuratate insa nu vrea sa ne spuna mai mult. Nici mamei nu ii putea spune tot dupa cum nici mama nu putea sa ii spuna tot din povestile ce le stia ea.
Aveam o familie vecina, cu o doamna parca pusa pe scandal tot timpul si mereu gasea motiv sa isi ia sotul si sa vina la noi acasa pentru consiliere. Nu conta ora, efectiv te trezeai cu ei in casa. Ai mei ne trimiteau in camera alaturata sau in cealalta casa si ne dadeau drumul la radio sau ne puneau la citit, uneori veneau sa ne verifica ca nu ascultam la usa ... Erau casatoriti de muuuuuulti ani, era un cuplu de batrani acuma, insa femeia aia efectiv si-a dus sotul la nebunie - asa a si murit. Erau casatoriti si totusi singuri.
Mi-am dorit sa am prieteni lideri, vedete sa ma laud si eu ca am prieteni sus pusi ... intr-un fel sa devin si eu mareata. Nu am avut nici unul, efectiv nici unul. Am prieteni multi, unii din ei sunt foarte cunoscuti si asta ii arunca in singuratate, putini ii inteleg, uneori nimeni ... sunt si ei oameni si ii credem cu nasul pe sus pentru ca nu impartasesc cu noi din trairile lor, din visele lor insa habar nu avem ca de fapt ne protejeaza sa stim ce poveri duc, am muri strivit daca am sti ...
Si totusi, e buna de ceva singuratatea asta?
In mijlocul vacarmului mi-i greu sa ma gandesc la Dumnezeu, mi-i greu sa vorbesc cu El, am nevoie de liniste, am nevoie de singuratate. Insa cand planul Lui cu mine e mai mare decat cred eu, ma scoate dintre oameni si vrea sa vorbeasca cu mine si vrea sa ii vorbesc ca unui prieten ce e fizic aici langa mine. Insa asta ma debusoleaza si plang, ma simt singura, intreb ca un pick-up stricat: de ce?
Pentru unii e o binecuvantare, pentru altii e un blestem.