urzeala ce se tese

Inca de mica am stiut ce e acela un razboi de tesut, dispozitiv pentru urzeala, suveica, mosorel, diferenta dintre lana, ata de tesut, spata, pedale, sul. N-am avut de ales daca vrem sa stim sau nu, pentru ca mama era innebunita dupa noile modele de cuverturi si ... acel model, chiar nu il avea. Adormeam auzind itele cum se schimba, spata batand cu putere in tesatura si ne trezeam cu acelasi zgomot.
Vara, se spala lana ... lung, urat mirositor proces si intepacios (beacs). Marile si micile mercerii erau vizitate pentru ata. Nu orice ata era buna, nu orice culoare, nu orice marca. Stiam ca trebuie sa aibe cap de nu stiu care si se cumpara ata cea mai buna. Ma uitam la punga mare cu ata, la lana se ce scurgea pe sarma dupa ce fusese spala si raspalata, la cojile de copac, la florile sau frunzele alese cu grija si ma intrebam ce poate iesi bun din toate astea? Cum va face mama o cuvertura din toate astea? Va face magie?
Nu facea nici o magie insa muncea pentru fiecare milimetru de ata si lana. Si, ca produsul final sa iasa, noi aveam partea noastra de contributie si nu era putina. Iar comentariile, normal, insoteau fiecare milimetru de ata. Trebuia sa o ajutam la adus apa si ca sa nu iasa culoarea din lana avea nevoie de apa salcie si asa am invatat ca exista apa buna de baut si apa cu un gust mai ciudat ce nu o poti folosi la mancare, ca nu poti face decat ceai cu ea si nici acela nu iese bun.
Dar, lana odata uscata, trebuia scarmanata si atata iti trebuia sa nu scarmeni cum trebuie ca iti luai portia de scarmaneala. Aici interveneau bunicii care ne scuteau de o buna parte de munca. Apoi, tata sau mama, pleca la Brasov la o fabrica sau darag (cea mai buna) unde se torcea lana si o facea scule. Pleca cu cativa saci de lana si se intorcea cu un sac de scule.
Uneori mama ne arata un model pe hartie milimetrica si recunosc ca ma uitam ca mâţa in calendar la ce imi arata ea. Uneori insa avea cate o bucata de cuvertura ca model. Dar, ea ne spunea ca va schimba culorile, ca acolo va mai adauga ceva, ca floarea aia nu e cum o vrea ea .... modelul era in mintea ei si noi ne uitam la ea cu niste fete inexpresive incat trebuia sa ne spuna: o sa vedeti voi la final ce-o sa iasa.
Se scotea ata si trebuia urzita, acolo alta operatiune lunga ce trebuia facuta cu grija, nu oricine putea face asta ... si trebuia sa ai modelul bine stiut ca sa nu gresesti din start. Apoi, se intindea urzeala in razboi, se trecea toata urzeala prin spata sau spete (doua sau trei) si cu cat erau mai multe, modelul era mai complicat.
Noi speram ca ne fi terminat treaba insa trebuiau facute mosorelele de lana si mama repede le mai termina ... Nu ne lasa sa lenevim ... ca ea nu creste niste lenesi si apoi trebuie sa invatam si noi sa lucram ca asa fac oamenii gospodari (nu putea spune fetele gospodine ca i-ar fi sarit Sorin in cap ca el nu e a fata; si apoi, tata era cel care o ajuta mereu).
Dupa o saptamana sau doua (depindea daca mamei ii era rau sau daca avea o femeie care sa o ajute), vedeam un lat de cuvertura si eram nerabdatori sa vedem si pe celalalt. Mama trebuia sa le potriveasca, sa le coasa si apoi puteam sa admiram in voie ceea ce noi stiam teoretic din ce ne spusese ea.
Imi e usor sa ma gandesc la viata mea ca la o cuvertura. Dumnezeu are modelul in minte si eu as vrea sa il stiu, sa am detaliile bine explicate insa .... nu le am si nu le stiu. Adunate la un loc, intamplarile din viata mea par fara noima insa in final ele au logica, sens, farmec, frumusete .... se leaga. Viata nu mi-i o loterie, nu-i un joc de zaruri sau carti ... e o tesatura de dragoste si incredere.
Cineva moare si mi se pare ca va fi o gaura in tesatura. Insa ceea ce pentru mine pare dezastru, Dumnezeu va folosi acea pierdere in a o face ... o binecuvantare. In mijlocul durerii, spun vrute si nevrute, nu inteleg mai nimic si Il trag pe Dumnezeu la raspundere. Insa ... tesatura continua. Ma plictiseste asteptarea si tot procesul anevoios dar cu toate astea ... tesatura merge inainte.
Si cuvertura va fi taiata de pe sul, potrivita ochi cu ochi si cusuta in asa fel incat sa iasa perfect, sa fie demna de admirat, folosit. In timp ce o admir nu mai pun la socoteala bombanelile de la spalat, adus apa, cules frunze sau flori, cautat ata, de la facut mosorelele, vorbit in soapta ca sa nu se greseasca vreun punct, trezitul din cauza bocanitului spetei in urzeala si cuvertura. Toate au devenit amintiri .... acum realizez ca s-a meritat munca, osteneala. Bucata taiata din urzeala pare mica, singura ... fara sens. La fel ca moartea ... s-a terminat brusc viata .... nu se poate sau .... "asa e viata".
Uneori am senzatia ca traiesc degeaba, ca n-am sens, ca evenimentele din viata mea n-au logica insa uit ca nu eu imi tes viata, ca modelul nu e in capul meu, suveica nu e in mainile mele .... nu eu am am facut urzeala ....
Eu numai bombani ca lana e groasa, ca ma bate prea tare spata, ca dureaza prea mult ... Am intrebat-o pe mama de ce trebuie sa bata cu atata putere in tesatura si mi-a spus ca modelul e mai frumos si mai legat daca e batut bine.
Doamne, multumesc ca stii modelul, stii ce materiale sa pui, stii ce culori se potrivesc, ce intensitate a bataii se potriveste modelului meu si ...am incredere ca ceea ce faci Tu, faci bine. In cer, acolo sus, impreuna cu Isus si cu toti sfintii si ingerii voi admira opera Ta de arta numita Cella. Pana atunci sunt doar o urzeala ce se tese.

http://www.flickr.com/photos/jkurittu/4043471946/sizes/l/in/photostream/