Dimineață, am descoperit ceva frumos. Citesc Geneza într-un mod diferit. Am ajuns la Iacov și la întoarcerea lui, la întâlnirea cu Îngerul, apoi la cea cu Esau. Emoțional, Iacov a fost într-un carusel extrem de mare și de intens. Se termină întâlnirile, Îngerul îl binecuvântă, Esau îl iartă, ajunge în Shehem, cumpără o bucată de pământ și .... zidește un altar.
Acolo, Dumnezeul despre care el știa, despre care auzise, Dumnezeul lui Terah, Dumnezeul lui Avraam devine si Dumnezeul lui. Acolo, Iacov Îi recunoaște autoritatea și Îl declară ca Dumnezeu al lui.
Trăiesc într-un carusel emoțional cu temeri, frici, gânduri ...
După ce problemele, necazurile, durerile trec, ce fac? Care este atitudinea mea? Mă odihnesc și îmi spun că am avut noroc, că am trecut și peste asta? Poate mă mândresc că m-am descurcat, că mi-a mers.
Cu mare jenă realizez că atunci când povestesc despre ce s-a întâmplat, eroul principal al poveștii nu este Dumnezeu. Amintesc vag că a avut și Domnul ceva contribuție.
Până acum nu am știut, nu m-am prins, nu m-a învățat nimeni cum să Îi mulțumesc Lui Dumnezeu după ce caruselul emoțiilor s-a oprit. Recunosc că nu am avut atitudinea corectă. Nu am reacționat ca Iacov!
Vreau să zidesc altare și să Îl numesc pe Dumnezeu, Dumnezeul lui Cella!
Învăț cu Iacov și Îl rog pe Domnul să îmi dea înțelepciune să zidesc altare, să ridic pietre de aducere aminte.
Caruselul emoțional vine și trece.
Dar pietrele rămân.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu