Sâmbătă, o căutam pe Eveline la REMAR. Dăm de ea, era ocupată ca de obicei. Lângă ea, apare imediat un alt voluntar despre care credeam că e ucrainean. Deja mă uitam să văd unde e traducătoarea noastră când acesta ne salută în limba română. Vorbea bine românește așa că îl întrebăm de unde este. Ne spune că e din România, și mai mult de atât, este student la Iași.
Relația se leagă rapid, ne povestește despre refugiați,
despre echipele de reporteri care vin să intervieveze refugiații, despre faptul
că ei servesc masa atât refugiaților cât și oamenilor fără adăpost.
Noi, imediat ce am ajuns în Cernăuți, am intrat în piață
ca să ne cumpărăm șosete și mănuși. Ce aveam pe noi cu noi nu era suficient. La
REMAR, în cort, nu se mai dăduse căldură de vreo două zile. Au fost două zile
când zona de joacă a copiilor a fost închisă din cauza frigului. Oamenii vin, mănâncă
și pleacă undeva unde să se încălzească.
Emanuel împreună cu tatăl său au fost din primele zile în
vamă primind refugiații! Până la finalul lunii aprilie a cam stat prin vamă,
apoi s-a dus să își dea examenele. E student integralist în anul lui.
În vară, și-a propus să vină doar pentru câteva zile ca
voluntar la REMAR, și a stat toată vara. Știe fiecare colț al corturilor și
fiecare lucru de acolo. Cred că îi știe pe nume pe oamenii care vin zilnic să
servească masa acolo.
Ne mai povestește că e student în ultimul an. Când prinde
un timp liber, pleacă spre Cernăuți ca să mai ajute acolo cu ce poate. Este
voluntar. Nu îl plătește nimeni. Ar putea foarte bine să stea liniștit în Iași,
să meargă în weekend la munte și să își trăiască viața. El însă a ales să își
investească viața slujind oamenii care vin acolo pentru o masă caldă, o haină
și o vorbă bună.
Voluntarii sunt tineri din România, Germania, Italia,
Spania, Germania, Ucraina. Cu unii dintre ei am discutat când i-am vizitat. Îi
vezi mereu printre oameni, ducându-le tăvile cu mâncare, vorbindu-le calm,
frumos, cu drag. Unii servesc, alții debaraseasă, spală, igienizează, și o iau
de la capăt cu alți oameni.
Vineri spre sâmbătă a nins, era frig și bătea vântul. Cred
că am ajuns spre finalul servirii mesei pentru că erau puțini oameni la mese.
Vreo trei copii se jucau în zona destinată copiilor, câteva mame îi supravegheau.
Trecea vântul prin tine acolo însă bănuiesc că acești copii nu aveau alt loc de
joacă.
M-am uitat la Eveline, la Emanuel. Li se potrivește mănușă
vorba “omul potrivit
la locul potrivit”. Atât ei cât și ceilalți voluntari te învăluie într-o
privire și atitudine plină de dragoste. I-am urmărit să văd dacă o fac de ochii
noștri sau atitudinea aceasta este una normală, naturală. Nu am auzit un glas
ridicat, nu am văzut nici o sprânceană ridicată, nu am simțit nici o atitudinea
de aroganță sau superioritate.
Ne-au invitat și pe noi la masă! I-am refuzat!
“Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe
alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta
vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru
alții.” Ioan 13:34-35
La REMAR în Cernăuți se simțea și se vedea dragostea voluntarilor. Nu
se îndoiește nimeni că ei sunt ucenicii Lui Isus. Cred că mulți
dintre cei care servesc masa acolo își pun întrebări despre manifestarea
aceasta de dragoste, grijă și compasiune care înalță și nu umilește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu