Am citit cărți despre războaie, mărturii ale celor care au luptat, ale cuceriților, ale celor rămași acasă, ale victimelor colaterale. Am văzut documentare despre dezastre naturale, răboaie, revolte, revoluții, pogrom, holocaust, foamete, secetă, boli.
În plin centrul
Cernăuțiului, există un centru pentru refugiați unde cam 1500 de porții sunt
servite zilnic. L-am vizitat prima dată în primăvară. Atunci, erau doar
voluntarii acolo, era liniște și pace. Am cunoscut o voluntară din Germania venită
în cadrul unui proiect al facultății unde studia.
Ieri, am zis să
trecem să vedem ce mai este pe acolo. Credeam că sâmbăta nu se lucrează, că e
liniște și pace. Lângă cort erau oameni mulți. Parcăm mașina și vedem oameni
ieșind din cort și alergând. Discutam între noi și ne întrebam unde aleargă
acești oameni. Poate că sunt refugiați ce aleargă după autobuz, probabil stau
în altă zonă și au venit aici doar să mănânce.
Ne-am apropiat și
am hotărât să nu facem fotografii. De la începutul acestui conflict, m-am
hotărât să nu le fac oamenilor ajunși în situația aceasta fotografii.
Discutasem în
mașină despre voluntara întâlnită în primăvară. Nu mai știam nimic despre ea.
Peste 75 de
persoane erau la mese și înfulecau, cred că este cel mai potrivit cuvânt, mâncarea
care li se servea. Erau acolo oameni de toate vârstele și mărimile. Unii
folosind cadre, unii în scaune cu rotile, copiii în cărucioare sau pe lângă
părinții lor.
Am realizat că
voluntara “noastră”
este acolo, servind la mese. O strigăm, ne recunoaște, iar încântarea ei de a
ne revedea ne-a surprins și bucurat inima.
Ne introduce în cort, ne arată zona de servire a mesei și
vrea să ne ducă la haine.
O iau înainte. Vreau să văd mai mult.
Habar nu am ce vreau!
Pentru a-i proteja pe oameni de căldură și soare, la
intrarea în cort, s-a făcut un soi de culoar acoperit. E un culoar de vreo
20-30 de metri, destul de lat. Voluntarii s-au prins că suntem cu cineva dintre
ei și că fețele noastre nu arată a refugiați, așa că nu ne-au întrebat nimic.
Am ajuns în fața culoarului, prin interiorul centrului, și
am văzut oamenii stând pe patru șiruri așteptându-și rândul la masa. Era atâta
durere, disperare și nevoie de supraviețuire în acești oameni încât mi s-a
făcut rău. Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele
izbindu-mă de această realitate.
Sesizez că oamenii aleargă și se așează la rând pentru a
intra la masa. Ulterior am aflat că unii prind să intre la masă de trei ori.
Este singura masă caldă sau singura mâncare pe care o mănâncă zilnic.
Lili, prietena mea, a venit și m-a tras de acolo, m-a luat
prin zona de joacă destinată copiilor spre locul unde săptămânal refugiații vin
să își ia trei articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte. Maletele sunt la mare
căutare. Nu primesc deloc haine pentru baieți și bărbați de la 16 ani în sus și
acestea sunt acum cele mai căutate. Nu au mai deloc încălțăminte de iarnă.
Aveau câțiva saci cu haine nedesfăcuți și rafturile arătau destul
de golașe.
Câteva mame cu copii erau în zona de joacă, aveau acolo o
bătută și ceva jucării de pluș care cândva au arătat bine.
Conflictul vecinilor nu s-a încheiat!
Foamea și disperarea de a găsi mâncare, lucruri despre care
am citit și m-am documentat, nu înseamnă cuvinte scrise într-o carte care să
impresioneze cititorul. Este o realitate trăită de mulți oameni la câteva sute de
kilometri de noi, în plin centrul Cernăuțiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu