impactul dragostei Lui

Îmi plac poveștile! Iubesc poveștile. Dacă sunt adevărate, mă captivează, sunt acolo în ele.

Am crescut la lumina lămpii, cu un soi de pat după sobă, cu un bunic care povestea întâmplări reale din viața lui până când simțea că adormeam. Și nu adormeam ușor… probabil spre disperarea lui.

Am cunoscut o familie de refugiați pe la vârsta de 40 de ani, oameni care au pierdut posesiunile materiale dar care nu s-au pierd pe ei în vâltoarea acestei vieți. Familia aceasta are doi copii, unul de vreo 16-17 ani și unul de 2 ani.

Ne-au invitat la masă. Am învățat că trebuie să mă așez la masă când sunt invitată, să accept un ceai și ceva din ceea ce pun ei pe masă. Neacceptarea invitației de a sta la masă cu ei umilește mai mult decât îmi pot închipui.

Ne povestesc că niciodată nu au dus lipsă de nimic, de absolut nimic. Nu și-au pus niciodată problema că ar trebui să dea din ceea ce au, să împartă cu cei în nevoie. Da, știau textele biblice despre a da și de a împărți cu cei în nevoie. Dar nimeni de lângă ei nu era în nevoie, nimeni nu părea a avea nevoie de ajutor. Nici măcar nu concepeau cum ar fi să dea puțin ceea ce au.

Când a început conflictul lor în 2014, au pierdut enorm de mult, dar nu tot. Mai avea bani, mai aveau resurse. Au cumpărat 50 de hectare de pământ, capre de lapte, o hală de aproximativ 20/100 metri, au pornit cu afacere cu brânză maturată de capră.

Din zona de vest a țării vin niște oameni cu ajutoare pentru cei în nevoi din zona lor. Pentru ei, erau niște ciudați. De ce ar face oamenii aceștia acest lucru? De ce ar dărui? De ce au bătut atâta drum până în zona lor? I-au invitat la ei, i-au cunoscut, au păstrat relația. Dar slujirea celor din vest nu avea nici o logică pentru ei.

Voiau să își facă o casă bio, aveau materialele pregătite. Între timp și-au cumpărat o casă mai veche și visau să facă casa nouă. Era totul cumpărat și depozitat. Așteptau primăvara anului 2022.

Soția lui nu avea pace, ceva nu îi dădea liniște. Aveau relații și află că conflictul e gata să înceapă. Tatăl lui era primar peste trei sate care se aflau la distanță mare unele de altele, avea o poziție în societate, dar și o limbă slobodă față de ocupanți. Este amenințat de nemumărate ori cu moartea și primește știrea că va fi răpit. Prin tot felul de relații, reușește să scape.

Fiul împreună cu familia sunt încă în zona ocupată. Avea un prieten sus pus care îl sună și îi spune că trebuie să iasă. De vreo două zile soția lui nu avea pace deloc. Împachetează pentru că sunt conștienți că trebuie să plece. Nu vor sub nici o formă să plece. Se roagă împreună și separat.

Se roagă și cer Domnului îndrumare.

Ea deschide Biblia. Literele Scripturii dansează în fața ei, nu vor sub nici o formă să se așeze, să stea la locul lor. E derutată total. Dintr-odată, două cuvinte se luminează din text, “fugiți în cetate”. A știut ce au de făcut. Au pus în mașină câteva lucruri și… primesc un telefon. “Cât poți de repede ieși de acolo și fugi în vest.” Și, ies!

Pleacă. După 15 minute, nu mai poate ieși nimeni din localitatea lor. Numai că ei erau oameni importanți și posturile de control primesc comanda de a-i opri și întoarce. Ei află asta și drumurile ocolitoare sunt alese pentru călătoria lor.

Se pierd în hățișul drumurilor. Dintr-odată le apare o mașină în cale, domnul de la volan îi întreabă dacă au văzut niște tiruri pe drum. Omul era fermier și încerca să își salveze ceva din calea invadatorilor. Nu văzuseră! Omul află că și ei încearcă să scape în est și le spune că îi poate urma însă nu va conduce cu viteză mica. Dacă se pied de el, asta e. Sunt pe cont propriu.

Omul avea un jeep iar ei aveau mașina unui prieten. Mașina în care erau ei fusese confiscate de invadatori. Dacă îl prindeau, risca să fie executat pentru însușirea unui bun care se afla în custodia unei alte țări.

Ajung undeva într-un orășel, lângă un hotel. Ferestrele hotelului erau baricadate cu scânduri, lumina închisă. Le răspunde totuși cineva și le spune că nu este loc pentru ei. Să caute în altă parte. Nu contează că au un copil mic, că au nevoie de un pat.

Stau în mașină, se roagă.

Un taxi parchează lângă ei. Soția îi spune soțului să meargă la taximetrist și să îl întrebe dacă știu unde să găsească un loc de găzduire. El, precaut, îi spune că în aceste vremuri nu știi peste cine dai. Dacă își pun viața în pericol punând întrebări străinilor. Este trecut de ora 22, ora legală de a călători în vreme de război.

Taximetristul se pregătește să plece. Soția îi spune soțului, este șansa noastră de a fi ajutați. Dute și întreabă bărbatul acesta dacă știe unde am putea să ne cazăm noaptea asta. Omul iese din mașină, se duce la taximetrist, îi spune că sunt în căutarea unui loc de găzduit pentru o noapte. Taximestristul se uită la el și îi spune, “eu nu vă pot ajuta. Dar vă dau o adresă. Acolo locuiesc părinții mei.”

Le dă adresa și ajung după 20 de minute.

Sunt așteptați de doi oameni mai în vârstă, masa este pusă, ceaiul fierbinte este pe masa, paturile sunt aranjate și pregătite pentru oaspeți. Descoperă că copii bătrânilor sunt născuți în aceleași zile cu copiii lor însă la ani distanță.

Peste noapte, a nins. Mașina călătorilor noștri este dezăpezită, drumul făcut ca să poată ieși și pleca mai departe.

Primirea aceasta a fost un șoc enorm. A zguduit toate temeliile credințelor lor. Oamenii aceștia la care au fost cazați seamănă cu cei din est, cei cu care au ținut legătura, cu cei la care se pregătesc acum să meargă.

Niște străini și-au deschis casa și i-au găzduit, și-au întins masa și au împărțit ceea ce aveau cu ei.

Ajung în vest, primesc o casă veche și o transformă cum pot într-un cămin. Văd oameni venind cu ajutoare pentru cei ca ei. Își pun întrebări. Ce îi îndeamnă pe acești oameni să facă asta? Da, știu Scriptura, știu că trebuie să dăruiești. Dar chiar așa?

Sunt conștienți că noi, și alții ca noi, suntem interfața unei mulțimi care dăruiește. Sunt conștienți că doar dragostea Lui Dumnezeu te îndeamnă să dăruiești, să împarți din ceea ce ai. Numai că ei nu au mai trăit și experimentat așa ceva.

Le povestesc că eu așa am crescut, într-o astfel de dăruire. Bunicul meu știa familiile sărace din bisericile de pe o rază mare, le ducea bani și alimente, le făcea rost de ceea ce aveau nevoie.

Fac ochii mari! Nu le vine să creadă că noi așa am crescut, că noi am învățat din fragedă pruncie să vedem nevoile altora și să ne pese de cei de lângă noi.

Auzim povești cu minuni, cu vieți transformate, călăuzire, dragoste și sacrificiu și credința noastră se întărește ascultându-le. Ne spun că credința lor crește și se întărește văzându-ne săptămânal, primind din ceea ce alții au dăruit cu drag. Se simt învăluiți în dragostea Lui și descoperă că și ei pot să facă teoria practică

“Cântați Domnului, toț locuitorii pământului! Vestiți din zi in zi mântuirea Lui; povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele, minunile Lui! Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă, El este de temut, mai presus de toti dumnezeii;” 1 Cronici 16:23-25