Azi, am înțeles că nu așa stau lucrurile.

Știu că suntem în vinerea Paștelui, și că poate ar trebui să citesc alte texte, dar eu tot în Geneza 22 sunt cu Avraam.

Credeam că știu textul. Credeam că știu ce se petrece. Credeam eu multe...

Știam despre Ur, localitate din Caldeia că era o localitate foarte dezvoltată, aveau bibliotecă centrală, canalizare în oraș, știau să folosească aspirina, s-au găsit construcții unde lucraseră arhitecți și ingineri, erau recunoscuți pentru lucrul cu lâna și inul, erau experți în folosirea metalelor prețioase, excelenți bijutieri, artizani, fermieri, lucrători în piele. Bine, nu cred că se numeau atunci arhitecți și ingineri.

Mai mult de atât, știam despre Avraam că era foarte bogat.

Îi vorbește Domnul, și el lasă Ur cu tot ce avea, și pleacă cu cortul înspre un loc care i se va arăta. Când? La un anumit moment va ști care este locul.

În pasajul din Geneza 22, Dumnezeu îl strigă. Iar Avraam răspunde, „Iată-mă!”. Hineni care înseamnă, ”Iată-mă! Trimite-mă! Sunt gata.”

Păi stai un pic. Nu i-a spus încă nimic, doar l-a strigat, i-a rostit numele. Cum adică este gata să fie trimis?

Avraam nu scoate nici un cuvânt. Iese din cort, pregătește lemnele, focul, cuțitul acela ascuțit pe care-l folosește la înjunghierea animalelor, ia pe Isaac și doi slujitori, încarcă măgarul, și pleacă.

Unde?

Spre locul care i se va arăta.

Încep să amețesc. Avraam nu cere nici o indicație. El Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt indiferent de cerință.

Unde se duce? Spre locul unde Domnul va purta de grijă.

Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam pentru că a ascultat.

De cele mai multe ori, eu vreau binecuvântare fără ascultare, fără supunere, fără acțiune.

Cumva cred că merit binecuvântarea deoarece cred că eu sunt grozavă.

Azi, am înțeles că nu așa stau lucrurile.