marți, 2 martie 2010

ce ascund sub masca?

Am fost chemata de cineva sa stam de vorba si dupa ce am inceput discutia a inceput sa se uite la ceas, la scurt timp de foaia pe scaun, se grabea, avea o alta intalnire in scurt timp si nu trebuia sa intarzie. M-am simtit atata de prost … insa de cate ori nu tratez oamenii contra cronometru?
Prietenii mei stiu ca eu prefer discutiile lungi, ca nu imi plac fugarelile pe strazi, autobuze ca sa discutam ceva … dar asta cere timp. Si, in acest timp cine vorbeste? Cat ascult? Ma uit la ceas? Ma intereseaza ce spui? Dar a doua zi mai stiu ce ai spus? Ma doare? Planific intalnirile in functie de mine sau de tine? Ma implic in problema ta?
“Nu am timp” e o replica celebra. Sunt atata de ocupata, sa-mi verific agenda …. Ne-am putea intalni in trei saptamani? Cand? Pe mine ma doare acu, peste trei saptamani pot fi in mormant. Prefer sa ma duc acasa sa ma culc sau sa ma retrag in loc sa ascult pe cineva caruia ii e innecata inima in lacrimi? Fac din problema ta, problema mea? Cat? Numai daca “imi iese si mie ceva”?
Ii tratez pe toti de parca as fi eu divizata in altii? Sa gandeasca si actioneze ca mine? Dar nu cumva uit ca eu nu sunt unitatea de masura a lucrurilor?
Astazi se implinesc cinci ani de cand a murit tata. A fost o zi foarte ciudata. Dis de dimineata am avut sentimentul ca se intampla ceva, ceva ce-mi va schimba viata. Am sunat cativa prieteni si le-am spus ca azi e o zi ciudata, au inceput sa imi zica ca ma voi marita si asa mi se va schimba viata. I-am asigurat ca nu e asta, e ceva diferit.
M-am tot gandit ce poate fi? Dupa pranz pe la ora doua am inceput sa devin atata de presata de schimbarea asta ca abia respiram si am inceput sa ma rog: “Doamne, ce poate sa se intample astazi? Dar orice ar fi stiu ca esti cu mine, inteleg ca vrei sa ma anunti ca se petrece ceva dar fie ce-o fi, voi trece cu Tine prin asta. “ Am plecat acasa si asteptam musafiri, tocmai terminasem de periat mocheta, eram in genunchi langa pat cand a sunat telefonul.
“Ce faci?” “Pai, ce sa fac? Curat prin casa, astept musafiri.” “Pe cine?” Era o verisoara cu logodnicul ei. ‘Te-am sunat sa iti spun ca tata a murit.” Si a inchis.
Am sunat inapoi imediat. Ce-a facut tata? Cum sa moara? Comotie cerebrala.
Deci asta era. Asta era semnul meu de neliniste ce-mi schimba viata. I-am sunat pe prietenii mei care au ramas socati, da … asta iti schimba viata.
In ziua inmormantarii, eram la biserica unde fusese depus tata si vine o doamna – cred ca de varsta tatii, ma intreaba ce ruda sunt cu cel decedat. Nu stiam daca sa pufnesc in ras sau nu. I-am spus si in secunda doi incepe. “Din cauza ta a murit Andrei.” Ma uitam ca bleaga la ea, mutisem – se intampla rar, dar se intampla. “I-ai frant inima”.” Ma scuzati, dar eu habar nu am cine sunteti dumneavoastra, nici macar nu stiati cine sunt eu, de unde stiti dumneavoastra de ce a murit el? Pe ce anume va bazati cand faceti afirmatia asta? Habar nu aveti ce am discutat eu cu tata, ce relatie am avut noi doi, de unde deduceti ceea ce deduceti?” A balbait ceva si a plecat ….
I-am spus mamei de discutia asta si a ramas socata, stia cine e si mi-a zis ca n-o vazuse pe doamna asta de vreo 20 de ani. Dar nu intelegea care era treaba ei cu mine?
Cat de nesimtita sunt cand unii sufera? Pun intrebari ce efectiv nu isi au rostul? Nu-mi place sa merg la inmormantari, pentru ca plang si plang tare. Dar … avand destule rude si prieteni in cer, pot sa ma duc la cei ramasi aici sa le dau o imbratisare si sa plang cu ei, sa tac langa ei, sa ma rog pentru ei, sa le duc un sandwich.
Egoismul poate fi atata de mascat, atata de frumos ambalat si stilat incat greu poate fi depistat. Insa cand stau ca nesimtita si tu suferi, cand iti plange inima in tine si eu trec la Voda prin loboda desi stiu ca esti praf si pulberi, cand n-ai bani nici sa treci strada si eu mananc nu stiu ce scofeturi in fata ta cum sunt?
N-am timp, n-am bani, ajuta-ma cand am eu nevoie desi si tu esti preset de timp, nu-mi pasa cum te simti cand iti spun eu asa verde in fata ce am de zis, important e sa iti spun.
Mi-I greu sa recunosc ca nu plang cu cei ce plang, am o doza mare de conservare, mi-I greu sa recunosc ca nu imi pasa, nu ma intereseaza problema ta, atata timp cat nu ma afecteaza, e a ta; mi-I greu sa recunosc ca nu dau pentru ca m-as priva de niste placeri marunte – dar sunt ale mele, mi-I greu sa recunosc ca nu te ascult pentru ca vreau sa imi fac siesta, mi-I greu sa recunosc ca sunt nesimtita pentru ca nu ma intereseaza sentimentele tale, opinia mea, parerea mea sunt importante.

2 comentarii:

Corina spunea...

Draga Cella, imi plac ff mult postarile tale, pentru sinceritatea cu care povestesti, pentru faptul ca ai ales sa impartasesti sentimentele tale cu noi, riscand astfel sa te vulnerabilizezi si sa fii ranita de cei care fie nu te inteleg, fie sunt motivati de sentimente negative. Imi place ca esti reala, sincera cu tine si cu ceilalti, iar asta e ceva ff rar in ziua de azi. Blogul tau e ca o oaza de aer curat in mijlocul unei lumi inselatoare, plina de aerul irespirabil al falselor identitati pe care societatea incearca sa le imprime personalitatilor noastre. E o minune cand ne gasim identitatea reala in Hristos, iar El ne da libertatea sa o si exprimam, asa cum o faci tu atat de frumos aici. :) Tine-o tot asa! Faci o treaba excelenta!
Corina

Cella spunea...

Corina, mersi frumos si ... nu stii ca ma lupt cu mine sa nu scriu o explicatie a acestui blog :D, insa ... am sa o fac ca sa explic de ce am decis sa fiu vulnerabila.