"Te iubesc!"

Diriginta incerca sa ne cunoasca si ne punea tot felul de intrebari, unele mai bune, unele mai fara sens - asa le percepeam eu. Concluzia ei la sfarsitul orei e ca in clasa ei are o copila pe care nu o intelege, o copila mai ciudata. In toti anii de liceu si la finalul clasei a XII-a a repetat la ora de dirigentie acelasi lucru - ciudata si neinteleasa. Toata clasa radea, de fiecare data ... adancind de fapt o rana mai veche ...
Esti ciudata! Nu esti normala! Nu esti intreaga! Esti diferita! Esti de neinteles! Sunt expresii aruncate mereu, sunt spuse cand incerci sa explici ceva si ceilalti nu prind ce vrei sa comunici sau cand cu greu prind, e aceeasi reactie - ciudata.
Esti ciudata ca citesti mult, asculti muzica clasica in loc de pop, rock, heavy metal. Esti ciudata ca iti mai place si cate o melodie populara in loc de ... hip hop. Esti ciudata ca citesti clasicii, ca urmaresti documentare, ca efectiv esti pierduta in fata unui peisaj, ca iti sclipesc ochii privind spre cer, ....
Dar, daca sunt atata de ciudata ... cum sa ma iubeasca Dumnezeu? Pai nu o merit. Nu sunt ca ceilalti, sunt o visatoare, sunt diferita .... Nu intru in "standard".
Fetele de varsta ta nu stiu ce fac, tu de ce nu iesi cu ele si preferi discutii mature, de ce scrii poezii cand ele se hlizesc uitandu-se la baieti, de ce le consideri copiii cand de fapt si tu esti tot copil, de ce nu vorbesti cu cei de varsta ta si preferi sa vorbesti cu batranii si tot ii tragi de limba?
De mic copil aveam nevoie de cate un timp de singuratate, un timp cand sa fiu lasata in pace, sa imi gandesc gandurile in LINISTE. Ceilalti copiii ma bruiau. Normal ca eram ciudata. In adolescenta scriam, efectiv ce imi trecea prin minte, uneori poezii, uneori povesti ... apoi luam foile si le faceam bucati mici, mici de tot si le lasam sa le ia vantul sau le dadeam pe foc ...
Unii nu inteleg cum de nu ma plictisesc in timpul asta ... e liniste in camera sau unde sunt .... "e ciudat".
E usor sa vorbesti despre dragostea Lui Dumnezeu. E manifestata in natura, in muzica, in poezie, in carti, in oameni ... dar e greu sa vorbesti despre ea personal. "E o dragoste ce trebuie acceptata si inteleasa mental." mi se tot spune.
Acum vreo doi ani citeam o carte ce m-a provocat mai mult decat mi-as fi imaginat vreodata. Sa fac un exercitiu de imaginatie si sa inchid ochii in timp ce ma relaxez in bratele Domnului. Oho ho ... deja tanti asta ce scria cartea avea probleme la nivelul de sus. Insa in paragraful urmator, ea spune ca nu e bolnava cu capul si ca n-ar fi rau sa fac asta. M-a pufnit rasul ... si am inchis ochii si am incercat sa ma relaxez ... sa tac, sa ma asez cat mai confortabil in bratele Domnului, ... sa plang, sa fiu ca si un copil in bratele mamei sau tatii ...
E atat de greu sa il las pe Dumnezeu sa ma iubeasca, e atat de greu sa imi las inima implicata. Cu mintea e usor ... gata minte draga, acum acceptam dragostea, uite aici o minune mica, deci e semn de dragoste, deci acceptam marea lui dragoste, marea lui iubire ... Dar inima ramane muta, inchisa ....
Cata vreme il iubessc pe Isus cu mintea, e doar o teorie, e doar o cauza, o moralitate reverentioasa. Cand inima a inceput sa se topeasca si sa iubeasca, sa invete cum sa faca asta ... viata s-a schimbat, mintea framanta intrebari: ma iubeste, nu ma iubeste, parca nu e prezent, parca e ... oare ce se intampla?
Inima insa ... e fericita, e iubita si incet, incet ... nu ma mai simt o ciudata cu El, anormala, diferita ... ma iubeste asa cum sunt ... pe mine cea asa mai dificil de inteles ...
Ieri discutam cu un prieten drag mie pe care il amenint ca il infiez ca tata, despre cat de ciudat esti privit cand vorbesti despre iubirea Lui si nu despre vasta Lui dragoste ...
Nu imi e greu sa ii spun: Te iubesc Isuse! si nu e neimaginabil, ciudat, ci ... e normal si frumooooooooos!