cu inima frântă prin Cernăuți

În ultima vreme, în rugăciune, am cerut Domnului să mă ajute să mă las tot mai mult transformată de El și de Cuvântul Său încât să se vadă Christos trăind în mine, și pentru că vecinii vin în valuri pe la noi, să le înțeleg durerea, disperarea și groaza. Am cerut Domnului să mă ajute să văd oamenii prin ochii Lui, să le aud poveștile prin urechile Lui și să îmi ajute inimă să simtă cât poate duce ea ceea ce vede, aude și percepe. Sunt conștientă că inima mea nu poate duce cât poate a Lui.

Cu aceste două cereri în minte am plecat ieri spre Cernăuți împreună cu Cătălin, nepotul meu.

Eram în Suceava când primim un telefon și suntem rugați să cumparăm câte conserve cu produse de post. Vineri seara primisem niște bani așa că ne-am oprit și am cumpărat ceea ce ni s-a cerut. E drept, într-o altă cantitate.

Prima imagine din vamă mă va urmări multă vreme. O familie cu opt copii intraseră în România. Am încercat să vorbim cu ei să vedem dacă au unde să meargă, dar ne-am lovit de bariera lingvistică. Aveau copiii între 12-13 ani și probabil 2-3 anișori. Tatăl avea două genți micuțe în mâini, iar unul dintre copiii mai mari mai avea una. Atât le era bagajul. Erau 10 oameni cu trei bagaje micuțe. Au intrat în pas alert în România dar știu că Domnul le va purta de grijă.

Drumurile și unele dintre mașini m-au catapultat în copilărie. Am mulțumit Domnului pentru drumurile noastre.

Am ajuns în Cernăuți la un centru de refugiați din cadrul unei biserici. Am ajuns când musafirii lor erau la masa. Printre cei care găteau, serveau și făceau curat erau musafiri care fugeau din calea războiului.

M-a impresionat un domn care avea avea câteva săptămîni de când era acolo. Avea pe la 70 de ani, și în fiecare seara, după ce lucrurile se mai calmau în centru, cerea meniul ca să vadă ce are de curățat pentru a doua zi. Se făcea util. Cât am stat acolo, l-am văzut făcând treabă!

O parte dintre femei ajutau la curățenie, la gătit, la diverse activități. Bărbații și adolescenții ajutau la cărat și descărcat produsele care veneau la ei.

În centru, cei de la biserică, fac activități cu copii, le-au amenajat camera de joacă și au strâns multe jucării pentru ei.

Am văzut acolo toate categoriile de vârstă.

Am văzut și simțit multă durere!

Am auzit povești despre oameni care stau și acum în subsoluri și care încălzesc apa, o pun în pet-uri de plastic, le bagă pe sub hainele de pe ei și încearcă să se încălzească înainte de a adormi.

Port cu mine povești greu de povestit!

Îmi place să fac fotografii. Ieri, nu am vrut să fotografiez oamenii care stăteau în camere, epuizați fizic, psihic și emotional și întinși în pat sub pături. M-am gândit că nici mie nu mi-ar plăcea să fiu fotografiată dacă aș fi în locul lor.

Am fost rugați să aducem niște medicamentele de pe o rețetă unei doamne mai în vârstă, care este cu câteva stenturi coronariene. Acum, locuiește împreună cu fiul ei în casa unor oameni cu care ne-am împrietenit și care s-au lipit de inima noastră. Au vrut să treacă granița și să plece mai departe însă fiul este sub 60 de ani și nu are nici o sanșă să treacă. Mama nu a vrut să plece singură. Au ales să rămână în țara lor.

Domnul le-a găsit o casă unde să stea. Ne-am intersectat puțin cu ei. Fiul este directorul unei școli private de limbi străine și cumva încă mai predă copiilor care au ajuns pe unde au putut.

Am văzut o mașină ciuruită de alicele unei rachete căzute într-o parcare. Câteva mașini de langă aceasta au ars, s-au contorsionat sau topit. Proprietarul, un tânăr, până în 30 de ani, venise să o repare cât de cât și să își aducă sora la graniță ca să o știe în siguranță peste hotare. Nu se știe dacă se vor mai revedea!

Aveam o dilemă în minte. De ce nu mai au nimic acolo, în zonele de război? Nu înțelegeam de ce nu se mai găsești nimic de cumpărat, de procurat. Mi s-a explicat că magazinele și casele au explodat și au rămas cratere în urmă. Oamenii au rămas doar cu ceea ce aveau atunci pe ei și la ei.

Ni s-a tot spus să ne pregătim pentru un nou val de refugiați.

Intrând înapoi în vamă, pe lângă noi trec familii tinere. Am văzut soți care își aduc soția și copiii până la vamă și de acolo îi urmăresc cu privirea sperând că se vor reîntâlni.

Pentru o vreme ca asta, Dumnezeu ne-a așezat aici lângă ei.

Este posibil ca unii să nu știe să își arate mulțumirea și aprecierea. Este posibil ca să ne enerveze atitudinea lor. Este posibil ca groaza și grozăviile văzute să îi facă încapabali să vorbească, să reacționeze normal. Este posibil ca noi să avem alte așteptări în ceea ce îi privește pe ei și să ne închidem inima față de ei.

Mă gândesc la cei zece leproși pe care i-a vindecat Isus. Câți s-au întors să mulțumească?

Cine este Isus?

Dacă la El s-a întors doar unul dintre cei vindecați ca să mulțumească, eu ce așteptări să am?

Unii dintre oameni aceștia au văzut grozăvii sub ochii lor, lucruri greu de povestit. Au nevoie de liniște, de odihnă, de mâncare, de siguranță și de multă dragoste. Au nevoie să Îl vadă pe Christos în mine și în tine. Au nevoie să simtă Dragostea în acțiune. Și unii… o văd, o simt, o recunosc.