Co - echipierul meu din misiune, adica
Chris in una din zile a mers in vizita la inchisoarea din Balti de unde s-a intors seara, destul de tarziu. L-am intampinat razand si spunandu-i ca am platit destul de greu cautiunea pentru toata echipa ... era insa prea schimbat ca sa imi cante in struna si mi-a zis sa nu ii cer sa imi povesteasca cum a fost ziua ce tocmai se termina. Uuuu, grea cerinta ... insa am asteptat ca sa ajunga acasa si sa scrie el singur despre vizita aceea la puscarie...
A scris putin, din cate il stiu eu va mai spune franturi si particele din acea experienta insa cu alte ocazii ... deocamdata ma multumesc cu articolul de mai jos preluat de pe site-ul lui.
"Cand spun “Republica Moldova”, primele mele ganduri sunt legate de drumurile proaste, de strazile neluminate in timpul noptii, de milioane de muste si tantari, de dusurile insalubre, de familii sarace, cu multi copii, traind in conditii dramatice, la limita subsistentei, de case mici, cu ferestre inguste, de nenumarate povesti triste de viata, de infinite nevoi de tot felul dintre care, nevoia cea mai mare este nevoia de Dumnezeu.
Un sistem bolnav care tine intre gratii milioane de destine. Intr-un ocean de intuneric, speranta abia daca mai palpaie, pe ici pe colo. O sa spuneti ca sunt un pesimist incurabil si ca vad intotdeauna doar partea intunecata a lucrurilor dar, acum, dupa doua saptamani in care am stat acolo, ma simt incredibil de vinovat. Pentru ca eu am revenit la confort si belsug, pe cand ei, minunatii oameni din Moldova, au ramas in aceleasi lipsuri, cu aceleasi nevoi si probleme, izolati si cautand o modalitate de evadare… E ca si cum as desface o ciocolata in fata unui copil, i-as oferi sa guste din ea, dar bucata cea mai mare as pastra-o pentru mine.
Nu voi povesti aici nici despre proiectul medical, nici despre concertul din centrul orasului Ungheni, nici despre cel de la Sculeni, nici despre diminetile de inchinare sau serile cu programe inaltatoare din biserici, nici macar despre lungile si fierbintile zile petrecute in bucataria taberei …
De data asta, pentru mine, momentul culminant a fost vizita in inchisoarea din Balti. Am spus inca de la sosirea in tabara de misiune ca de data asta nu vreau sa cant. Probabil ca e greu de inteles pentru multi dar dupa multele evenimente muzicale din vara asta mi-as fi dorit sa iau o pauza. Am vrut sa slujesc in orice alt mod, mai putin in cantec. Dar, desigur, nu a fost chiar asa. Provocat sa cant si intr-o inchisoare, nu am putut spune “nu”. Cu toate ca imi era imposibil sa-mi fac un plan de slujire acolo, nestiind la ce anume sa ma astept, ce repertoriu ar fi mai potrivit si care sa fie modul de abordare al concertului, m-am lasat dus de val, asteptand calauzirea de moment si am pasit inainte.
Imediat ce am intrat in oras, instinctiv am inceput sa caut cu privirea cladirea inchisorii. Fara sa vreau mi-a scapat un “Aici toate cladirile seamana a inchisori!”. Am ajuns repede in fata portii inalte si grele de fier, inconjurata de paznici si gardieni. Am lasat actele de identitate si am intrat in curtea mica si sumbra a cladirii. Contrast izbitor intre masinile luxoase ale functionarilor inchisorii si zidurile cenusii, scorojite, cu ferestrele mici, intesate de zabrele, ale penitenciarului. Zgomot surd de gratii, chei uriase rasucite in incuietori, o mica perchezitie, privirile suspecte ale gardienilor, un hol semiintunecat, apoi sala festiva a inchisorii, cu mobilier vechi si uzat, o mica scena in fata cu draperii visinii si decoruri din hartie creponata. Am instalat in graba sistemul de sunet. Imediat, ne-au fost adusi spectatorii.
Niciodata nu mi s-a mai intamplat ca simpla aparitie a unor oameni sa-mi ravaseasca sufletul in asa fel. Cu greu mi-am stavilit lacrimile. Priveam chipurile acelea fragile, copiii aceia de 15-16 ani, cu priviri triste, purtand poveri imense, mamele acelea cu ochii umflati de plans, domnisoarele sfioase, parca orbite de lumina incaperii, tinerii aceia imbatraniti cu mult inainte de vreme si faceam eforturi nefiresti sa-mi ascund emotia. In cateva minute, am citit in privirile lor disperate povesti nebanuite si mi-am spus ca oricand, as fi putut fi chiar eu in locul lor. Oare cati dintre ei au ajuns acolo “pe merit” si nu sunt altii cei care poarta vina lor? Cate traume ale copilariei lor, cata lipsa de iubire, cate greseli ale parintilor sau prietenilor nu i-au impins in situatia de a savarsi fapte condamnabile dar nu de neiertat?
Dintr-o data m-am vazut mic si neputincios. Cum as putea sa aduc, intr-un cantec, o lumina in sufletele acelea inegurate, o licarire de speranta in disperarea lor imensa, un zambet cat de mic pe chipurile acelea palide si triste?
Mi-am inghitit cu greu nodul din gat si, aproape nerecunoscandu-mi propriul glas, am inceput cu o poveste. Povestea mea, povestea fiului risipitor care s-a intors acasa dupa ani de exil, si a fost primit cu bratele deschise, acceptat asa cum era, fara sa I se faca reprosuri, fara sa I se puna conditii. Imi doream asa de mult ca fii aceia prezenti in sala de festivitati a inchisorii sa se poate identifica macar un pic cu fiul recuperat, iubit, pretios, sa-si poata imagina ca Cineva ii asteapta cu bratele deeschise si ca pot gasi eliberarea in El, chiar daca pentru un an, doi sau zece sunt condamnati, inca, sa-si macine singuratatea in temnita lor rece si umeda, cu miros greu de mucegai. Unii dintre ei si-au tinut ochii inchisi pe tot parcursul timpului in care am cantat, altii au plans fara rusine de la inceput pana la sfarsit… La un moment dat, am surprins-o pe doamna gardian care le insotea pe fete, stergandu-si lacrimile. Mi-am imaginat ca si-a dat seama ca poti fi liber si totusi sa traiesti ca si un prizonier, sau ca poti fi inchis intre gratii dar poti sa te bucuri de libertatea pe care o da adevarul.
Cu siguranta, un cantec poate genera intrebari si raspunsuri, poate aduce speranta, te poate invata sa zbori chiar daca ai mainile prinse in catuse. Am incheiat cu “Cantec de seara”, dorindu-mi din tot sufletul sa-i determin pe frumosii fii risipitori din inchisoarea din Balti sa viseze la momentul cand “cerul intreg va trece-n tacere si umbrele reci vor muri…”
Cele doua ore s-au scurs nedrept de usor. In “culise” mi-am eliberat emotiile si am lasat lacrimile sa curga in voie. In cateva minute sala a ramas goala.
Am strabatut in graba holul semiintunecat, am lasat in urma portile cu gratii grele si mi-am umplut pieptul cu aerul curat al strazii.
Nu am cum sa stiu ce s-a intamplat mai apoi in inimile celor lasati intre zidurile gri ale inchisorii. Dar in mine, inexplicabil, la nivelul cel mai adanc al fiintei, in moleculele sufletului meu, ceva s-a schimbat, pentru totdeauna. Pentru ca am fost acolo…"
Chris
