diferente in framantari

Sambata am auzit la radio o poveste spusa de Nicu Butoi; o poveste impresionanta din Ucraina zilelor noastre.
O doamna porneste intr-o lunga calatorie cu autobuzul pana intr-un alt oras. In una din paduri, roaga soferul sa opreasca. Acesta opreste, iar femeia merge in padure insa repede se intoarce tipand dupa ajutor. "E un copil spanzurat. Nu-i mort inca." Oamenii sar repede din autobuz si cat de repede pot, il desleaga pe copilul ce nu pare a a avea mai mult de trei anisori. Ii dau primul ajutor si ... incet copilul isi revine. Ce sa faca cu el? Il iau cu ei in autobuz si pornesc la drum.
Dupa o bucata de vreme, un cuplu de pe marginea soselei face semn sa fie si ei luati, soferul opreste, cuplul urca, plateste si isi cauta loc cand se aude copilul strigand: "Mama, de ce m-ai mintit? Ai spus ca nu doare. Dar durea asa de tare." Nu au scapat din autobuz insa nici nu mai spune ce s-a intamplat cu ei.
Auzind povestea asta cutremuratoare pot sa spun: "ei, basme" sau "vai de mine si de mine, ce zile am mai ajuns sa traim". Pot sa ma indoiesc de veridicitatea povestii, atata vreme cat eu nu am fost de fata, ... poate fi inventata.
Ma gandesc la Toma, stim povestea necredinciosului Toma si ... nu imi doresc sa fiu supranumita necredincioasa Cella. Dar, in dimineata asta am realizat un lucru ... pot reactiona exact ca el, poate ca nu mi-as exprima atat de vehement opinia dar nici nu i-as crede pe ucenici. Dar, nu uit ca Toma fusese cu ei tot timpul la toate discutiile si auzise promisiunile marete ce fusesera facute ... ii stia bine pe ucenici. Cu cateva zile inainte fugisera mancand pamantul cand au venit soldatii si acum il vazusera pe Isus si mai mult de atat, era viu? Ucenicii de suparare se imbatau cu apa rece? Altfel spus, Toma spune: “dragilor, nu va cred pe voi. Vreau sa vad eu cu ochii mei, dar pe voi nu va cred. Va stiu suficient de bine ca sa nu va cred.”
Imi place de Isus, vine intre ei special pentru Toma. Inima lui Toma tanjea ca ceea ce spun ucenicii sa fie adevarat insa adevar spus de Isus, nu de ucenici. Il vede pe Isus si nu mai are nevoie sa puna mana pe rani. Dar Isus insita sa le pipaie. Una e sa vezi si alta e sa si pui mana, toata fiinta ta conectata cu acele rani ...
Am pus la indoiala existenta Lui Dumnezeu si am vazut ca exista. Dar din cauza mediului in care am trait, din cauza trecutului meu pot sa nu il cred pe Dumnezeu. Aseara cineva spunea: “pentru mine Dumnezeu nu mai are iertare.” Cu alte cuvinte, nu cred ce spune Dumnezeu. Insa nu as judeca prea tare persoana asta ci ma duc cu gandul la copilarie, la perfectionismul din casa, la standardele superinalte ce i-au fost impuse si pe care nu le-a atins. Esti iertat daca faci aia si aia ... n-ai facut, nu primesti iertarea.
Dar, la Dumnezeu nu e asa. El nu se joaca ca soarecele cu pisica cu mine. El m-a iertat. Punct. Fara comentarii. A murit Isus pentru toate prostiile facute de mine, mari sau mici, albe sau negreu sau gri sau oricat de colorate ar fi. Si, Isus nu numai ca a murit pentru pacatele mele ci a inviat aducandu-ma la viata si inca una vesnica.
“Eh, e prea usor numai sa cred. E o smecherie aici, ceva se ascunde, e ceva ce nu mi se spune ... . Trebuie sa fac si eu ceva pentru a-mi plati pacatele. ” Pai ce sa fac? Singura mea sansa e sa cred ce spune Biblia si sa urmaresc cum Dumnezeu isi tine promisiunile cuvant cu cuvant. Verific daca numai evangheliile spun despre inviere. ... gasesc ca si cetatenii din Corint isi puneau aceasta problema si vad ce le spune Pavel in 1 Corinteni 15:3-5. Iar Pavel, era un fel de Dracula de-al nostru cu crestinii. Apoi verific daca Dumnezeu e de incredere, e credincios in ceea ce spune sau face si gasesc in Romani 3:3 si in 1 Tesaloniceni 5:24 despre credinciosia Lui.
Dar pot sa am propriile mele experiente, propriile mele minuni ... nici pe mine nu ma cred?
Credinta, indoielile, framanatarile, intrebarile imi sunt determinate de trecutul meu, de mediul unde am crescut, de mediul unde traiesc ... credinta nu e un bun stangnant, nu e un lingou de aur nedeteriorabil, neperisabil. Credinta creste si neperceptibil indoielile se transforma in realitati crezute, confirmate ce zidesc putin cate putin.
Uneori ii invidiez pe cei ce nu isi bat capul cu intrebari, nu despica firul in miliarde, efectiv cred si merg mai departe. L-am tot intrebat pe Dumnezeu de ce m-a facut pe mine atata de intrebacioasa, curioasa ... dar eu nu sunt unii, eu nu sunt tu si tu nu esti eu, sunt diferita de toti, sunt unica. Nu simt la fel ca altul/alta cum nici altul/alta nu simte ca mine, ce ma afecteaza pe mine, pe altul/alta lasa rece si invers.
Descoperirea Lui Dumnezeu e ca o aventura. Insa ca sa inceapa, e nevoie de primul pas. E nevoie sa vreau sa am raspunsuri la intrebari, framantari ...