Saptamana trecuta am auzit o poveste care m-a impresionat. Un gest "marunt" al unei femei, un gest ce nu este mentionat nicaieri in cartile de istorie, ziare ... Povestea mi-a spus-o fiul celui care a avut parte de gestul marunt de omenie, de dragoste.
In al doilea razboi mondial, tatal lui a plecat si luptat in razboi. Numai ca razboiul s-a incheiat iar el a fost luat prizonier in Iugoslavia - vreme de vreo doi ani. A fost eliberat insa pe atunci, in Romania, ministrul afacerilor externe era Ana Pauker care nu a permis sasilor sa se intoarca in Romania - nu erau romani, deci sa se duca la ai lor. A fost instiintat ca nu i se permite repatrierea ...
Un barbat ce avea copii acasa, sotie, casa, pamant, parinti, frati, surori, rude ... nu isi vazuse copiii de ceva ani si acum primeste vestea ca nu se poate intoarce acasa. Tara unde ar fi trebuit sa se intoarca ca erou de razboi ii intoarce spatele. Asa ca incepe o calatorie de supravietuire. Voia sa ajunga in Austria. Dar cum sa ajungi? Pe jos ... fara mancare, cu niste acte din care reiese clar ca esti fost prizonier, roman sas pe deasupra, ca esti un om fara tara ... In Austria avusese un frate inainte de razboi, insa stia germana pentru ca era sas.
Cine sa il angajeze in Iugoslavia?
Foametea - despre care abia acum auzim ca fusese comandata - bantuia Europa. Cine sa iti dea de mancare? Avea inca arma la el si munitia ce ii ramasese din razboi. Nu am inteles de ce nu ii fusesera confiscate ... Cu arma si ce gloante a mai avut a putut vana ca sa isi faca rost de carne pe care o gatea cum si pe unde putea.
Drumul prin Iugoslavia pana in Austria a fost lung. Sunt vai, munti, dealuri, ape ce trebuiesc traversate. Si fiecare zi aduce cu ea provocari noi ... foamea e partenerul fidel de calatorie. A mancat tot ce a putut vana pe unde a trecut: iepuri, pasari, vulpi ...
La granita a fost verificat, intrebat, interogat si unul din vamesi stia ca in satul vecin mai era un slujitor in casa primarului cu numele asta. E chemat primarul si acesta ia prizonierul la el acasa. Mai avea nevoie de oameni la lucru si fratele prizonierului plecase acasa.
Sotia primarului il vede pe omul nou venit, il analizeaza si dupa o zi sau doua il cheama si ii spune sa ii dea hainele ca sa i le spele. Il vede pe omul acesta rosind. E om in toata firea, responsabl, multumitor ca nu mai trebuie sa mearga din loc in loc, ca are un pat pe care sa doarma, o masa asigurata. Isi repeta cererea si cu greu barbatul ii spune: Doamna, am hainele acestea de pe mine le am de mai bine de trei ani. Sub veston se vede ca as avea camasa insa din ea a ramas numai gulerul si am avut grija sa il tin curat si in stare buna ca sa nu imi ranesc gatul cu gulerul vestonului. Nu am maieu, tricou, camasa de corp ... Si, da ... am pantaloni insa indispensabili si chiloti nu mai am de mult ... mi-a ramas doar bata de la chiloti. Si pe asta am tinut-o tot asa curata ca sa nu ma raneasca catarama de la curea. Sosete nu mai am de cand am fost luat prizonier ...
Ce sa mai zica biata femeie? Muteste si se intoarce in casa iar barbatul acesta nou venit pleaca sa isi vada de ale lui. I se spune insa sa se pregateasca sa faca baie.
A doua zi, gaseste in camera lui, asezate frumos pe pat doua camasi, indispensabili, chiloti, tricouri, camasi de corp, soseste, un costum negru si frumos si o pereche de pantofi. Si nimeni altcineva nu e pe acolo.
Numai ca patronul a descoperit ca omul lui din cauza foamei avea un stomac mai mic decat a unui copilas. S-au dus sa incarce gunoiul de grajd ca sa il duca pe camp. Omul acesta avea putere sa tina furca in mana insa nu o putea ridica cu gunoi in caruta ... I-au facut un orar de masa si plimbare, au chemat doctorul ca sa ii dea medicamente, vitamine. El nu urca in caruta ci mergea pe jos, ajungeau acasa si era pus sa manance. Iar plimbare pe langa caruta, iar mancare. A durat ceva vreme pana organismul si-a revenit, a inceput sa se obisnuiasca cu mancarea.
Cand a plecat din Romania, avea un baietel de 3 anisori. Tinea legatura prin scrisori cu cei din tara si asa a aflat, la 10 ani dupa terminarea razboiului, in 1955, ca se poate intoarce acasa la el. Acasa il astepta un adolescent de 18 ani care se pregatea sa isi ia viata in piept. "Din primii trei ani nu imi amintesc mai nimic despre tata. Dupa ce a revenit acasa, eu am mai stat 6 luni pana am terminat scoala si apoi am fost repartizat in alt oras. Atat am crescut eu cu tata."
In Austria devenise omul de baza a primarului, ii stia pamanatul ca pe propriul buzunar. Inainte de a reveni in tara, atat primarul cat si sotia acestuia decedasera. Le ramasese un fiu care mostenise totul ... dar care habar nu avea de munca, de pamant, de cum sa ai grija de el. Pana la repatriere nu si-a batut capul cu nimic. Era cineva care avea grija de tot ... dupa ce omul de baza i-a plecat, ii scria disperat si ii cerea sa ii raspunda detaliat ce sa cultive acolo, ce sa faca dincolo, cum sa managerieze o problema sau alta ... A mai trait vreo trei ani dupa repatrierea omului lui de baza ...
S-a intors din Austria cu hainele ce i le facuse cadou sotia primarului. Costumul si camasile nu le-a mai putut purta insa pantofii au fost pentru el ... ceva special. Ii purta la biserica insa numai cand era frumos, nu si cand ploua. I-a pingelit de vreo doua ori si cu ei a fost inmormantat.
Habar nu am daca pentru sotia primarului a fost o avere sa ii cumpere haine omului nou venit. Poate ca efectiv a luat hainele din dulapul sotului ei ... In nici un caz nu s-a asteptat sa i se faca statuie pentru asta. Era o femeie mai in varsta dintr-un sat de pe langa granita. Nu era o somitate, nu a venit presa locala sa ii ia vreun reportaj, nu a venit televiziunea sa faca un documentar despre fapta ei.
Un gest facut din dragoste de semeni nu poate fi uitat, grija cu care a fost tratat omul ce ii pasise pragul nu a fost in zadar. Omul pe care l-a salvat luandu-l in casa lor a devenit un fel de administrator al casei si al proprietatii lor, omul care a tinut ca si stapanii casei la ce era acolo, a devenit mana dreapta a lor. Dar, ajuns acasa la el, nu a tacut, a povestit copiilor lui, nepotilor lui cum a fost tratat, a adus cu el dovada gesturilor de omenie, dragoste. Rugaciunile lui au fost ascultate. Domnul l-a tinut in viata, l-a facut un fel de Iosif in casa unde a ajuns si mai mult de atat, a avut grija de casa lui din tara ce pentru o vreme a refuzat sa il primeasca inapoi.
Ce gesturi fac?
Pe cine ajut?
Imi pasa?
E normal sa te astepti sa fii tratat prost, sa fii inselat, sa minti, sa furi, sa platesti spaga ca sa ti se faca ceva. Dar sunt chemata sa traiesc iubind, daruind, refuzand spaga si ajutand in ciuda normalului cotidian. Un zambet, o mana intinsa, o vorba de incurajare, o atingere a unor umeri intinsi la maxim din cauza poverilor ce-s stiute numai de cel ce le poarta sunt gesturi anormale in ziua de azi. Dar, nu la asta sunt chemata?
In al doilea razboi mondial, tatal lui a plecat si luptat in razboi. Numai ca razboiul s-a incheiat iar el a fost luat prizonier in Iugoslavia - vreme de vreo doi ani. A fost eliberat insa pe atunci, in Romania, ministrul afacerilor externe era Ana Pauker care nu a permis sasilor sa se intoarca in Romania - nu erau romani, deci sa se duca la ai lor. A fost instiintat ca nu i se permite repatrierea ...
Un barbat ce avea copii acasa, sotie, casa, pamant, parinti, frati, surori, rude ... nu isi vazuse copiii de ceva ani si acum primeste vestea ca nu se poate intoarce acasa. Tara unde ar fi trebuit sa se intoarca ca erou de razboi ii intoarce spatele. Asa ca incepe o calatorie de supravietuire. Voia sa ajunga in Austria. Dar cum sa ajungi? Pe jos ... fara mancare, cu niste acte din care reiese clar ca esti fost prizonier, roman sas pe deasupra, ca esti un om fara tara ... In Austria avusese un frate inainte de razboi, insa stia germana pentru ca era sas.
Cine sa il angajeze in Iugoslavia?
Foametea - despre care abia acum auzim ca fusese comandata - bantuia Europa. Cine sa iti dea de mancare? Avea inca arma la el si munitia ce ii ramasese din razboi. Nu am inteles de ce nu ii fusesera confiscate ... Cu arma si ce gloante a mai avut a putut vana ca sa isi faca rost de carne pe care o gatea cum si pe unde putea.
Drumul prin Iugoslavia pana in Austria a fost lung. Sunt vai, munti, dealuri, ape ce trebuiesc traversate. Si fiecare zi aduce cu ea provocari noi ... foamea e partenerul fidel de calatorie. A mancat tot ce a putut vana pe unde a trecut: iepuri, pasari, vulpi ...
La granita a fost verificat, intrebat, interogat si unul din vamesi stia ca in satul vecin mai era un slujitor in casa primarului cu numele asta. E chemat primarul si acesta ia prizonierul la el acasa. Mai avea nevoie de oameni la lucru si fratele prizonierului plecase acasa.
Sotia primarului il vede pe omul nou venit, il analizeaza si dupa o zi sau doua il cheama si ii spune sa ii dea hainele ca sa i le spele. Il vede pe omul acesta rosind. E om in toata firea, responsabl, multumitor ca nu mai trebuie sa mearga din loc in loc, ca are un pat pe care sa doarma, o masa asigurata. Isi repeta cererea si cu greu barbatul ii spune: Doamna, am hainele acestea de pe mine le am de mai bine de trei ani. Sub veston se vede ca as avea camasa insa din ea a ramas numai gulerul si am avut grija sa il tin curat si in stare buna ca sa nu imi ranesc gatul cu gulerul vestonului. Nu am maieu, tricou, camasa de corp ... Si, da ... am pantaloni insa indispensabili si chiloti nu mai am de mult ... mi-a ramas doar bata de la chiloti. Si pe asta am tinut-o tot asa curata ca sa nu ma raneasca catarama de la curea. Sosete nu mai am de cand am fost luat prizonier ...
Ce sa mai zica biata femeie? Muteste si se intoarce in casa iar barbatul acesta nou venit pleaca sa isi vada de ale lui. I se spune insa sa se pregateasca sa faca baie.
A doua zi, gaseste in camera lui, asezate frumos pe pat doua camasi, indispensabili, chiloti, tricouri, camasi de corp, soseste, un costum negru si frumos si o pereche de pantofi. Si nimeni altcineva nu e pe acolo.
Numai ca patronul a descoperit ca omul lui din cauza foamei avea un stomac mai mic decat a unui copilas. S-au dus sa incarce gunoiul de grajd ca sa il duca pe camp. Omul acesta avea putere sa tina furca in mana insa nu o putea ridica cu gunoi in caruta ... I-au facut un orar de masa si plimbare, au chemat doctorul ca sa ii dea medicamente, vitamine. El nu urca in caruta ci mergea pe jos, ajungeau acasa si era pus sa manance. Iar plimbare pe langa caruta, iar mancare. A durat ceva vreme pana organismul si-a revenit, a inceput sa se obisnuiasca cu mancarea.
Cand a plecat din Romania, avea un baietel de 3 anisori. Tinea legatura prin scrisori cu cei din tara si asa a aflat, la 10 ani dupa terminarea razboiului, in 1955, ca se poate intoarce acasa la el. Acasa il astepta un adolescent de 18 ani care se pregatea sa isi ia viata in piept. "Din primii trei ani nu imi amintesc mai nimic despre tata. Dupa ce a revenit acasa, eu am mai stat 6 luni pana am terminat scoala si apoi am fost repartizat in alt oras. Atat am crescut eu cu tata."
In Austria devenise omul de baza a primarului, ii stia pamanatul ca pe propriul buzunar. Inainte de a reveni in tara, atat primarul cat si sotia acestuia decedasera. Le ramasese un fiu care mostenise totul ... dar care habar nu avea de munca, de pamant, de cum sa ai grija de el. Pana la repatriere nu si-a batut capul cu nimic. Era cineva care avea grija de tot ... dupa ce omul de baza i-a plecat, ii scria disperat si ii cerea sa ii raspunda detaliat ce sa cultive acolo, ce sa faca dincolo, cum sa managerieze o problema sau alta ... A mai trait vreo trei ani dupa repatrierea omului lui de baza ...
S-a intors din Austria cu hainele ce i le facuse cadou sotia primarului. Costumul si camasile nu le-a mai putut purta insa pantofii au fost pentru el ... ceva special. Ii purta la biserica insa numai cand era frumos, nu si cand ploua. I-a pingelit de vreo doua ori si cu ei a fost inmormantat.
Habar nu am daca pentru sotia primarului a fost o avere sa ii cumpere haine omului nou venit. Poate ca efectiv a luat hainele din dulapul sotului ei ... In nici un caz nu s-a asteptat sa i se faca statuie pentru asta. Era o femeie mai in varsta dintr-un sat de pe langa granita. Nu era o somitate, nu a venit presa locala sa ii ia vreun reportaj, nu a venit televiziunea sa faca un documentar despre fapta ei.
Un gest facut din dragoste de semeni nu poate fi uitat, grija cu care a fost tratat omul ce ii pasise pragul nu a fost in zadar. Omul pe care l-a salvat luandu-l in casa lor a devenit un fel de administrator al casei si al proprietatii lor, omul care a tinut ca si stapanii casei la ce era acolo, a devenit mana dreapta a lor. Dar, ajuns acasa la el, nu a tacut, a povestit copiilor lui, nepotilor lui cum a fost tratat, a adus cu el dovada gesturilor de omenie, dragoste. Rugaciunile lui au fost ascultate. Domnul l-a tinut in viata, l-a facut un fel de Iosif in casa unde a ajuns si mai mult de atat, a avut grija de casa lui din tara ce pentru o vreme a refuzat sa il primeasca inapoi.
Ce gesturi fac?
Pe cine ajut?
Imi pasa?
E normal sa te astepti sa fii tratat prost, sa fii inselat, sa minti, sa furi, sa platesti spaga ca sa ti se faca ceva. Dar sunt chemata sa traiesc iubind, daruind, refuzand spaga si ajutand in ciuda normalului cotidian. Un zambet, o mana intinsa, o vorba de incurajare, o atingere a unor umeri intinsi la maxim din cauza poverilor ce-s stiute numai de cel ce le poarta sunt gesturi anormale in ziua de azi. Dar, nu la asta sunt chemata?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu