după zece ani ...

M-a învăţat ...
Să văd frumuseţea stelelor în noapte!
Să adulmesc mirosul de fân proaspăt cosit şi să ascult cântecul greierilor ascunşi în fân.
Să mă plimb ca o raţă prin ploaie şi să urmăresc curcubeul.
Să mă bucur de frumuseţea unui lan, de gingăşia şi parfumul florilor de pe câmp.
Să moşesc oile şi vacile.
Să le dau nume animalelor şi să mă joc cu ele.
Să obţin ce e mai bun prin forţele mele.
Să port pălării şi pantaloni fără să îmi pierd feminitatea.
Să fiu fermă dar vorba mea să nu ucidă.
Să mă bucur de mirosul de pâine caldă, de un gratar în gura sobei ...
Să îmi port suferinţa sau durerea cu demnitate şi cu un zâmbet pe buze.
Să îmi respect cuvântul chiar dacă e în paguba mea.

M-a provocat ...
Să gătesc din ce în ce mai bine ... apreciind si savurând ceea ce ieşea din mâinile mele.
Să citesc, să caut răspunsuri şi să nu mă limitez la puţin sau la cât am aflat.
Să învăţ ca să fiu mândră de mine!
Să Îl caut pe Dumnezeu dincolo de cât ştia el sau putea să mi-L explice sau descrie.
Să lupt pentru ceea ce cred şi să nu mă consider inferioară fraţilor mei şi bărbaţilor în general.
Să văd frumosul din oameni spunându-mi poveşti frumoase despre ei.
Să trăiesc!
Să mă bucur!
Să fiu om!

Bănuiesc că roşea când auzea ce întrebări îmi mai treceau prin cap însă niciodată nu m-a lăsat fără răspuns.

Astăzi, se împlinesc zece ani de când tatăl meu a plecat ACASĂ! Am învăţat să trăiesc fără el. Am învăţat să Îl las pe Dumnezeu să îmi fie Tată.