Cat de maret e Dumnezeu

Dimineata cand inca nu e lumina afara, deschid fereastra, si imi place sa ascult vrabiile facand planuri pentru ziua ce abia incepe. Uneori parca comploteaza, ca abia se aud. Apoi discutia lor creste in intensitate, iar scade ... iar creste. Intr-o dimineata, am dat muzica cu volum un pic mai tare si una din ele era deranjata de zgomotul ce venea din camera mea, asa ca m-am dus si am redus sonorul ca poate, poate se va pototli biata pasare. Si asa a asi facut.
Fratele meu Sorin a fost pasionat, inca de mic, de animale si pasari. Asa e si acum. Imi placea sa il urmaresc ce le face, cum le ingrijeste, le panseaza. Nu imi placea sa pun mana pe ele ca "puteam" insa intram in jocul lui si "puteam" si eu la final. Moseam oile cu el, adica el facea asta si eu ma uitam. Spre disperarea mea, intr-o zi am ramas singura acasa si am intrat in ocol la oi atrasa de zgomot. Vad ca avea probleme la fatat una din oi si incep sa o ajut. Puneam in practica ce vazusem ca face Sorin. Imi atrasese atentia sa nu ating mielul pe bot ca sa nu ii ramana mirosul de pe mainile mele imprimat si sa nu isi mai recunoasca mama insa pe moment prinsa in proces, am uitat de asta. Am sters repede mielul, l-am pus langa oaie si am asteptat sa arunc placenta insa mielului meu nu prea ii placea de oaie si statea langa mine. Il impingeam langa oaie insa el se incapatana sa tot vina tremurand dupa mine. L-am pus la oaie sa suga, l-am tinut bine ca sa fiu sigura ca mananca. S-a prins el ca e bine acolo si a inceput sa manance. Insa cand ma vedea intrand in ocol fugea rapid de langa oaie. L-am botezat Nelu si am inceput procesul educarii lui. Adica sa sara peste vreun brat de fan, peste vreun  alt miel mai mic, apoi au inceput sa ii creasca cornitele si normal ca l-am invatat sa impunga. Parintii mi-au spus sa nu fac asta ca o sa vad eu ce-am sa patesc. Dar cine sa asculte? Nelu?
Devenise periculos pana la Paste si pe lista de bucate apare si el. Am plans, l-am rugat pe tata sa nu il taie, sa ia alt miel, numai nu Nelu. "Daca il lasam sa cresca devine un real pericol, nu il primeste nici un cioban." Il invatasem rau. "Dar ... o sa il dezvat" am incercat eu sa negociez.
Dar apare Sorin si anunta ca tocmai au sosit randunelele, erau pe sarma din fata casei. Am iesit sa le vedem, pareau atata de fericite sa ne revada, sporovaiau intre ele zgomotos. Tata ne-a reamintit sa le lasam in pace, sa nu ne legam de cuibul lor, sa nu punem mana pe cuib sau pe pui. Oooo, dar de ce? Pasarile astea calatoare se intorsesera din tarile calde, au stiut nu stiu cum drumul inapoi acasa la noi. Poate ca bunica randunica le-a povestit de noi.
E o minune cum de pasarile astea stiu sa strabata atata drum primavara inapoi spre casa. Incep sa construiasca sau sa refaca cuibul. Nu se aseaza la orice casa. Insa si mai frumos a fost cand intr-o zi una dintre ele se tot agita pe langa mine. Nu pricepeam ce se intampla asa ca m-am dus in poiata si vad jos unul dintre pui. L-am luat in mana insa nu ajungeam sa il pun in cuib. Ce sa fac? Ce sa fac? Am luat scaunelul ce il foloseau ai mei cand mulgeau vaca, m-am urcat pe el si m-am intins sa il pun la loc langa fratii lui. Tremura tot bietul meu puisor. Era golas si asa de urat, cu o gura mare. Dupa ce l-am pus la loc, m-am asezat pe scaun cu spatele lipit de perete admirand ce se petrecea in cuib. Au venit parintii lui cu ceva mancare, si-au hranit puisorii, au sporovait cu ei, banuiesc ca i-au si certat insa din ziua aceea eu nu mai eram un inamic ...
Ma las purtata de acorduri muzicale in alte sfere, poeziile ma inalta pe curcubeu sau cu mult dincolo de el insa din ele razbate si o tristete mare, un pragmatism enorm. Raman cu intrebari fara raspuns, uimirea pare joc de copiii, puerila.
Doamne, cum sa nu izbucnesc in cantece ascultandu-mi dimineata vrabiile deranjate ca muzica din camera e la volum mai ridicat? Cum sa nu cant: "Cat de maret e Dumnezeu" observand spectrul de culori ce e atat de intens cand zorii sparg bezna noptii si e doar o linie la orizont iar luna maiestuoasa ca o regina ce inca nu se da batuta isi tine mandra capul sus printre stele?
Cum sa nu Te laud? Cum sa nu imi dea lacrimile cand un copil peltic isi recita prima poezie, cum sa nu il aplaud frenetic pe cel ce e special si fara brate sau picioare, sau cu un coeficient de inteligenta redus ce isi canta melodia sau isi spune rolul? Cum sa nu ma minunez de ceea ce ai creat, sa ma uit la imensitatea cerului, sa incerc sa spun ca asta e Calea Lactee, ca acolo e nu stiu ce constelatie, sa gandesc un pic distantele si sa imi reamintesc cat sunt de mica si cat de necuprins esti Tu. Si sa nu mi se umple inima de bucurie ca ma iubesti asa cum sunt?
Oooo, ba da, inima mea e plina de bucurie stiind ca Creatorul a tot ce e in lumea asta ma iubeste.