duminică, 9 mai 2010

mastile jos

Ma ascund in spatele aparentelor si nu sunt singura. Ma dau mare si tare. Ma cred buricul pamantului cand inima imi tremura ca varga. Mi-este teama sa ma implic in relatii de frica de a nu fi respinsa, parasita, tradata. Mi-e teama sa spun ce gandesc ca nu cumva sa fiu inteleasa gresit, neinteleasa. Nu vorbesc despre ce ma framnata gandind ca nu intereseaza pe nimeni.
Visez sa traiesc pe o insula pustie, doar eu ... nu in confort, nu in conditii de lux insa macar nu va mai trebui sa ma feresc de nimeni, plansul meu nu va ridica nici o sprancean, zambetul meu nu va mai face pe nimeni sa isi puna intrebari.
Am realizat ca traiesc printre insule ce se cred luxuriante insa sunt ghetari plangatori, decorati frumos. Unii si-au pierdut din diverse motive prietenii, sunt si ei sau nu vinovati insa nu li se mai acorda sanse sau o mana intinsa. Unii apar fericiti si parca totul le merge de minune insa e zambetul afisat peste furtuni si probleme. Unii la modul foarte realist behaie de foame pentru ca ieri nu au avut ce manca si poate ca de multe zile portia s-a subtiat iar slujba de care era sau nu incantat ... pare acum amintire. Fara prieteni, fara sa te lasi vulnerabil, fara sa ai cui sa ii spui off-ul, sa nu ai cu cine sa vorbesti, ajungi sa iti pierzi curajul de a trai ... curajul de a merge mai departe.
O vreme, am crezut si eu ca e bine sa fii insula plutitoare si pustie in lumea mea ce interactiona numai la nevoie si strict impersonal. Dar, de asta am fost lasata aici? Dumnezeu nu m-a creat robot, fara sentimente, fara vise, fara dorinte, fara nevoia de comunicare, fara semeni care sa ma impinga sa merg mai departe sau sa imi puna piedeca cand o iau pe aratura.
Asta e viata?
Acum doua zile cineva a lasat un comentariu ce m-a aruncat intr-o furtuna mai mare decat si-a putut inchipui. Nu stiu cine e, habar nu am. Insa era atata tristete si adevar in ceea ce a scris. Insule plutitoare, oameni cu chip de zeu impietrit, incercam sa nu deranjam pe nimeni, sa nu intram in viata nimanui de teama de a nu fi respinsi, de teama de a nu fi tradati, ne tinem inimile incuiate si desi urlam de durere ne hranim cu iluzia ca e bine asa.
Da, e imposibil sa nu jignsc pe cineva prin ceea ce spun, e imposibil ca cineva sa nu para iritata de rasul meu tare si colorat, e imposibil sa nu fie cineva mirat de modul cum Il vad pe Dumnezeu, e imposibil sa nu fie cineva atins de gandurile mele despre viata, e imposibil sa nu vibreze nici o inima cand spun ceea ce gandesc si simt, e imposibil ca nimeni dar chiar nimeni sa nu fie indurerat de durerea mea si sa vina sa planga cu mine daca o spun, dar daca eu nu o spun, nu e clar ca "imi voi purta singura crucea"?
Ma enerveaza cand mi se raspunde la intrebarea: 'ce faci?" cu "bine". Daca am intrebat ce faci, nu intreb numa asa ca sa imi racesc gura, inseamna ca ma intereseaza, ca imi pasa si vreau sa stiu ce faci si ca sunt gata sa te vad vulnerabil si sa ascult povestea ta si sa ma doara pentru tine ...
Cu unii pot vorbi despre stele, despre culori, despre raze si fluturi ce zboara in lumina si prin roua, cu unii despre lucruri pragmatice, cu unii retete de bucatarie, cu unii despre computere si de acolo despre altele ....
Am fost creati pentru relatii oameni buni, adica nu insule plutitoare si pustii ce incearca sa nu interactioneze, sa nu se ciocneasca, am fost creati sa interactionam si sa ne cioplim unii pe altiii ...
Doamne, asa multumesc ca m-ai creat OM si nu ghetar. Mi-ai dat sentimente ca sa simt viata in diverse game, mi-ai dat rude ca le recunosc sau nu, mi-ai dat prieteni care sa ma iubeasca asa cum sunt, care sa ma ia de aripa si sa ma certe sau sa-mi scoata ochelarii de cal si sa Te vad prin ochelarii lor si sa raman muta de uimire.
Da, dincolo de aparente tanjim dupa relatii, tanjim sa fim intelesi insa ma trezesc in fata unor usi incuiate si in fata unor sprancene ce se arcuiesc pline de mirare si uimire si in fata unui torent de intrebari: se merita?
Ooooo, da. Se merita cu toate lacrimile, cu toata durerea, cu toti nervii ...
Desi ai preferat sa te ascunzi in spatele anonimatului, dragul/draga mea ai miscat cateva inimi cel putin, al celor pe care eu i-am rugat sa citeasca sa ai scris ca sa vad daca tristetea o percep numai eu si ... unul din ei ti-a scris. Am aruncat provocarea atunci de a da masca jos si de a-L lasa pe Dummnezeu sa ne vindece inimile handicapate, inchistate, impietrite, criogenizate (habar nu am pentru ce perioada), sau in coma si sa ne invete sa iubim, sa Il lasam sa ne iubeasca.

8 comentarii:

elena marin-alexe spunea...

Multi dintre semenii nostri se ascund in spatele aparentelor.Unii nu au incredere in ei insisi, altii nu mai au incredere in ceilalti...
Cei mai multi par fericiti. Nefericirea atinge an de an mii de suflete.
Doamne izbaveste-ne pe toti de intristare, neancredere si frica!

Cella spunea...

Amin!

Anonim spunea...

-cine esti tu? cu sau fără mască!
Dacă preţuieşti libertatea, ai grijă, căci chipul meu este o închisoare a iubirii; pe foaia unde sunt scrise aceste rânduri se află o mască de femeie. Cel care ar iubi acel chip rămâne captiv unei aparenţe, adevărata fiinţă fiind inaccesibilă, ascunsă după mască.
O tristeţe ce nu ştie să râdă, o tristeţe fără mască este o pierzanie ce lasă‑n urmă ciuma şi, fără îndoială, de n‑ar fi râsul, râsul oamenilor trişti, societatea supunea de mult la penalităţi mâhnirile.
O mască ne spune mai multe decât o faţă.
Viaţa e o clepsidră în care intri
modest ca un fir de nisip fără să ştii la final ce mască vei purta
pe chip-

A.Dama spunea...

Mi-ai adus aminte de:

http://adamaica.wordpress.com/2009/04/18/sa-scoatem-mastile/

Cella spunea...

Si totusi Anonim ... sunt chemata la o astfel de viata. Da, imi pot pune si masca si sa par ce nu sunt insa ... risc sa nu traiesc asa.
Risc sa ma las iubita, sa iubesc, risc sa rad, risc sa plang, risc sa fiu vulnerabila ...
La ce ii foloseste sa imi incarcerez dragostea, iubirea? Cui foloseste? Mie? In nici un caz. Altora? Habar nu au de ea, habar nu au de ce e in mine.
Am decis sa risc sa traiesc altfel ... si stiu ca suferinta e pe masura insa la o viata implinita am fost menita nu una traumatizata de mine insami, mai mult sau mai putin fortata de altii.
Las masca jos ... si risc.

Cella spunea...

A.Dama ... mersi de completare ... m-am delectat cu poezia ta dimineata devreme ;)

Anonim spunea...

... actori de parada cu chipul strain / si masti care mint si se-ascund; / sa-ti aperi iubirea din propriul destin, / cu pieptul deschis, la ce bun!?...

Cella spunea...

La ce bun sa imi apar iubirea cu pieptul deschis? Pai ... daca nimic n-are rost, nu vad rostul la a mai trai, sincer.
Daca nu lupt pentru dragoste, pentru prieteni, pentru relatii, pentru mine ... nu mai gasesc nici un scop oricat de nobil ar suna teoretic. Oricate masti mi-as lua sau as avea, tot vreau sa lupt pentru fericire, bucurie, relatii ;)).