joi, 13 mai 2010

vreau sa cobor

Mi se prevede un viitor cu clone, cu roboti poate chiar voi deveni robot - cine mai stie, cibernetica e in floare ... dar eu nu vreau sa se intample asta. Eu vreau sa fiu lasata sa visez, sa fiu creativa, inventivitatea sa imi fie lasata libera ...
Am crescut fara televizor, rar mai vedeam desene animate la o vecina insa ascultam piesele de teatru la radio, ascultam povestile de razboi de viata spuse de bunici, de parinti, de cei mai in varsta ... Cartile de povesti se gaseau la biblioteca si nu era asa de departe pana la scoala. Ajunsa acasa, imi luam o patura si ori ma urcam pe casa la citit, ori prin copaci spre disperarea mamei care imi spunea ca sunt suficiente paturi in casa pe care sa stau. Insa doar cerul imi era deasupra ... norii se plimbau liberi sub diverse forme... Aveam un copac langa casa cu crengile crescute in asa fel incat imi puneam o perna si aveam un fotoliu confortabil, vrabiile imi erau colegii de lectura sau pisica ce mai torcea un pic ...
Ma uit la copii cu care lucrez zi de zi, sunt plictisiti, au desenati tot felul de roboti, duhuri pe hainele cu care sunt imbracati. Jocurile lor sunt cu o violenta de neimaginat, cartile de citit cu vraji, magie, diavoli, filme cu crime ce ii lasa impasibili. Apoi aud stiri incredibile ce par desprinse din filmele horror despre copiii ce au ucis adulti sau copiii, la teste fiind gasiti in toate facultatile mintale.
Aud tot mai des de parinti plecati de acasa in tari straine ca sa lucreze pentru a-si sustine familia. Copii lasati acasa cu cine stie ce ruda sau persoana de incredere. Dar cu toti banii ce ii au, ajung la depresie, vorbesc ca niste adulti in miniatura, stiu si vorbesc despre rate si responsabilitati si poarta poverile adultilor pe umerii lor fragili. Insa ajung rapid la depresie, traiesc cu sentimentul abandonului emotional desi se lupta sa isi spuna ca din cauza conditiilor economice le-au plecat parintii din tara.
Insa si cei ce au parintii acasa, sunt lasati sa vada orice ca doar si asa lumea asta e rea. De ce sunt privati copiii acestia de copilarie? Si asa grijile si temerile lor sunt imense: teama de a fi acceptat, de a fi iubit, de a nu fi cel mai prost, de a nu gresi ...
Am urmarit un documentar extraordinar despre dimensiunile pamantului comparate cu a celei mai mari stele din Universul nostru ... efectiv fascinant. La final, un adolescent ma intreaba atata de sec: "eu nu inteleg ce ti se pate tie atata de interesant, chiar e plictisitor. A repetat obsesiv niste date si a aratat imagini cu planete, stele ... "
Doamne opreste planeta. Vreau sa cobor. Nu ma simt bine aici, e prea multa violenta, prea multa cruzime. Inocenta, creativitatea, inovatia par a fi pentru cei invechiti, ma fac sa ma simt labila emotional.
Inima tresalta urmarind un rasarit sau apus si nu pot sa nu cant: "E-o minune cand soarele apune / Minune din vesnici / Dar mai mare-i minunea din inina/ E minunea ca El m-a iubit".
Viata mea e o poveste reala insa in ea sunt personaje tot reale din alte povesti si s-au intresetut aducand farmec, facand povestea mea plina de aventuri, de lupte, batalii, infrangeri, lacrimi de fericire, de durere.
Doamne, desi traiesc in epoca postmoderna, eu vreau sa ma intorc in epoca de piatra. Acolo unde crima e ceva oribil si in nici un caz pentru ochiii copiilor, in care violenta e numai in razboaie si pentru o cauza buna, in care robotii nu iau locul oamenilor, in care dealurile, colinele, padurile sunt locuri de explorat si unde televiziunea, internetul, presa nu au acces. Vreau sa opresti planeta din mersu-i spre ....nu stiu ce, pentru ca am ajuns sa bem apa numai daca vedem panouri publicitare si pe orice canal de comunicare ni se repeta obsesiv asta ... sper ca nu vom ajunge sa respiram cum ni se spune ...
Vreau sa Te vad, sa Te aud, sa ma bucur de Tine, sa Te las sa ma iubesti, sa Te cunosc, sa Te ascult, sa Te las sa ma ierti, sa Te las sa ma inveti sa ma las uimita de ceea ce ai creat, sa ma bucur de vrabiutele mele vorbarete ce se infioara cand un hulub somnoros isi face inviorarea cascand zgomotos ...
Ai conceput viata cu perioade de crestere: copilarie, adolescenta, tinerete, maturitate, batranete. Ne-ai creat cu sentimente si cu putere se creatie, cu un creier in stare sa functioneze liber, nu sa actioneze la comenzi stricte.
Te rog Doamne, opreste planeta ... vreau sa cobor.

3 comentarii:

Luminita Ciuciumis spunea...

esti tare funny;))...de cate ori citesc ce scrii...spui lucruri atat de serioase, dar intr-o maniera asa de haioasa...esti bestiala...Domnul sa te tina asa, plina de optimism...sunt curioasa pe ce strada vrei sa opreasca planeta:))

Cella spunea...

"Strada Sperantei, la parter
Voi mai iubi si mai sper"
Iti aduci aminte melodia?

denisia spunea...

Optimista si vesela. Asa e bine. O zi deosebita iti doresc.