Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Studiez cartea Judecători. Recitind-o, am căzut în despresie. Studiind-o, m-am regăsit în ea, în același ciclu de viață, de conduită, de alegeri. Bine, eu nu am idoli – statui și o închinare publică în fața acestora.

Caut vinovați pentru că viața mea nu e conform ideilor, viselor și visurilor mele! Cartea Judecători mă ajută să-mi reamintesc că trebuie să mă uit și la mine când fac judecățile.

Cred că am nevoie de o cheie, de un cod legal după care să fac judecata. Și cheia asta nu o găsesc în vibe-ul vieții de zi cu zi, în presa vremii, în filosofiile încâlcite care mi se oferă pe tavă. Viața asta nu e numai despre muncă, mâncăre, distracție, alergare. Dacă e numai atât, ce fac cu golul acela interior care uneori doare de nu știu ce e cu mine? De ce doare? Mai doare? Oare nu cumva am lăsat apatia și indiferența să omoare durerea acelui gol, acelei tânjiri după o împlinire mai înaltă, mai adâncă, mai dincolo de lumea asta?

Poți să vorbești despre orice astăzi. Ești chiar cool dacă filosofezi de nu te înțelegi nici tu. Dar ce fac cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute? Ce fac cu Scriptura? Sunt doar niște povești?

Pot să le încadrez la secțiunea SF-uri. Pot să le știu, dar pentru mine să fie doar povești. Pot să le neg veridicitatea confirmată istoric și arheologic. Pot să nu le las să aibe nici un impact în viața mea. Pot să cred că nu au nici o treabă cu mine. Pot să cred că trăiesc într-o lume paralelă cu a lor.

Mă uit la poporul din cartea Judecători și văd același fel de a trăi viața ca cel din viața de zi cu zi de astăzi.

Nu Îl iubesc pe Domnul ca David cu voce tare, cu toata ființa pentru ca să dau bine în fața oamenilor. Nu mai cred Scriptura pentru că vreau să fiu ca unii care aleg să creadă că știința este mai presus de Dumnezeul care a creat totul. Aleg să fiu ca ceilalți ca să fiu cool. Aleg să mă pierd în mulțime, să semăm cu celelate femei, ceilalți oameni și să-mi pierd unicitatea și rolul pentru că asta se cere pe piață. Aleg să trăiesc apatic pentru că asta înseamnă echilibru, zen, cool. Aleg să muncesc uitând de mine, de sufletul meu. Muncesc pentru a deveni cineva, pentru o carieră, pentru un titlu, pentru un nume.

Citesc Scriptura și Îl văd pe Domnul iubindu-ne zgomotos, luminos, colorat, creativ, emoțional, jertfindu-se, dăruindu-se, implicându-se. Nicăieri în Scriptură nu Îl găsesc pe Dumnezeu apatic și blazat. Atunci eu de ce răspund așa la dragostea Lui, la jerfta Lui, la chemarea Lui la o relație cu El?

Când caut vinovați pentru că viața mea nu se desfășoară conform cu ideile mele, nu ar trebui să mă analizez pe mine prima dată?

Porunca Domnului pentru Israel este: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5. Bine! Știu, asta este din vechime, pentru Israel. Unii trăiesc doar respectând legile din Vechiul Legământ iar noi aparținem unui alt legământ.

Văd că porunca rămâne valabilă și în cadrul Noului Legământ. "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Luc.10:27).

Oare nu cumva lipsa dragostei față de Domnul este vinovatul numărul unu pentru eșecurile vieții mele? Îl iubesc pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea? Nu fac anumite lucruri pentru că numele mer ar fi pătat, nu mă duc nu știu unde pentru că nu ar da bine numelui meu, celor din comunitatea mea. Oare nu cumva fac lucruri doar pentru ca să dau eu bine?

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?