Din 11 martie 2020, parcă am intrat într-o furtună. Alergarea s-a oprit brusc dar gândurile alungate și ascunse în toate ungherele posibile s-au stârnit într-o furtună.
Inițial mi-am spus că sunt tânără, știu să gătesc, îmi voi reaminti cum se croșetează, țese, sunt dispusă să învăț să cos mai mult decât știu, nu cred că primesc o notă de trecere la prășit însă dacă e musai nevoie, voi învăța să fac și asta ...
Zilele au trecut una câte una și am realizat că abilitățile mele nu sunt suficiente pentru a trăi. Teama a încercat să mă copleșească. Ce se va întâmpla? Voi muri? Sunt încă tânără .... mai am de trăit. Dar decid eu când mor sau cât mai am de trăit?
Virusul acesta nu e prima nenorocire care vine pe pământ. Unde să găsesc ajutor? Oamenii au păreri împărțite. Unii s-au baricadat în casă și nu au vrut să vadă și să audă de nimeni. Unii se temeau să răspundă și la telefon... Teama a pus stăpânire pe oameni și a trebuit să văd că fiecare reacționează și acționează diferit.
Mi-am luat măsurile de siguranță dar nu mă simțeam în siguranță. Așa că mi-am luat Scriptura și mi-am amintit de potop. Pământul cu tot ce era pe el a pierit, în afară de Noe, familia lui și toate animalele din arcă.
“Domnul statea pe scaunul Lui de domnie cand cu potopul, si Domnul imparateste in veci pe scaunul Lui de domnie. (Ps.29:10)”
Domnul nu se agita de colo colo câutând soluții. Potopul era în Mâna Lui iar El era liniștit pe tron.
Aseară, la întâlnirea de rugăciune a bisericii, am fost provocată cu o altă perspectivă, cea din Luca 8:22-25. Isus era cu ucenicii în barcă, se stârnește furtuna. Isus dormea iar ucenicii au intrat în disperare că se scufundă și mor. Îl trezesc pe Isus, El potolește furtuna și îi întreabă “Unde vă este credința?”
Dumnezeu Fiul era cu ei în barcă, ei Îi recunoscuseră identitatea, de asta Îl urmau dar când a venit furtuna … au uitat.
Trecem printr-o furtună acum. Suntem acasă, în casă, departe unii de alții, criza economică va veni ca un tsunami, frica ne paralizează mintea și ființa, dezvoltăm tot felul de fobii și strigăm “Invatatorule, Invatatorule, pierim!”
Unde îmi este credința?
În tinerețea mea? În abilitățile și aptitudinile mele, în capacitatea mea de a manageria bunurile pe care le am și situația? Bani nu am avut niciodată așa că nu mi-am pus speranța în ei. Dar dacă aș fi avut, aș fi facut-o, nu?
Mă încred în oameni, în ceea ce spun ei? Probat, când mi-a fost lumea mai dragă, adica când mi-a fost cel mai greu, am rămas singură. Deci nu mă pot baza pe oameni și nu mă refer aici la familie.
Unde îmi este credința?
Cred că Cel ce a făcut lucrurile văzute și nevăzute e în control? Cred că El mă poate conduce și că este cu mine când furtuna pare că mă înghite, când mai am un pic și pier?
Cum ies din furtuna? Ciufulită sau întărită? Îmi pasă mai mult că nu am fost la coafor, cosmetică sau sală decât că nu m-am văzut cu ceilalți din biserica mea, cu cei din comunitatea mea? Îl las pe El să mă conducă prin furtună, să mă ia în brațe și să potolească tumultul sufletului și minții mele?
Unde îmi este credința?
Inițial mi-am spus că sunt tânără, știu să gătesc, îmi voi reaminti cum se croșetează, țese, sunt dispusă să învăț să cos mai mult decât știu, nu cred că primesc o notă de trecere la prășit însă dacă e musai nevoie, voi învăța să fac și asta ...
Zilele au trecut una câte una și am realizat că abilitățile mele nu sunt suficiente pentru a trăi. Teama a încercat să mă copleșească. Ce se va întâmpla? Voi muri? Sunt încă tânără .... mai am de trăit. Dar decid eu când mor sau cât mai am de trăit?
Virusul acesta nu e prima nenorocire care vine pe pământ. Unde să găsesc ajutor? Oamenii au păreri împărțite. Unii s-au baricadat în casă și nu au vrut să vadă și să audă de nimeni. Unii se temeau să răspundă și la telefon... Teama a pus stăpânire pe oameni și a trebuit să văd că fiecare reacționează și acționează diferit.
Mi-am luat măsurile de siguranță dar nu mă simțeam în siguranță. Așa că mi-am luat Scriptura și mi-am amintit de potop. Pământul cu tot ce era pe el a pierit, în afară de Noe, familia lui și toate animalele din arcă.
“Domnul statea pe scaunul Lui de domnie cand cu potopul, si Domnul imparateste in veci pe scaunul Lui de domnie. (Ps.29:10)”
Domnul nu se agita de colo colo câutând soluții. Potopul era în Mâna Lui iar El era liniștit pe tron.
Aseară, la întâlnirea de rugăciune a bisericii, am fost provocată cu o altă perspectivă, cea din Luca 8:22-25. Isus era cu ucenicii în barcă, se stârnește furtuna. Isus dormea iar ucenicii au intrat în disperare că se scufundă și mor. Îl trezesc pe Isus, El potolește furtuna și îi întreabă “Unde vă este credința?”
Dumnezeu Fiul era cu ei în barcă, ei Îi recunoscuseră identitatea, de asta Îl urmau dar când a venit furtuna … au uitat.
Trecem printr-o furtună acum. Suntem acasă, în casă, departe unii de alții, criza economică va veni ca un tsunami, frica ne paralizează mintea și ființa, dezvoltăm tot felul de fobii și strigăm “Invatatorule, Invatatorule, pierim!”
Unde îmi este credința?
În tinerețea mea? În abilitățile și aptitudinile mele, în capacitatea mea de a manageria bunurile pe care le am și situația? Bani nu am avut niciodată așa că nu mi-am pus speranța în ei. Dar dacă aș fi avut, aș fi facut-o, nu?
Mă încred în oameni, în ceea ce spun ei? Probat, când mi-a fost lumea mai dragă, adica când mi-a fost cel mai greu, am rămas singură. Deci nu mă pot baza pe oameni și nu mă refer aici la familie.
Unde îmi este credința?
Cred că Cel ce a făcut lucrurile văzute și nevăzute e în control? Cred că El mă poate conduce și că este cu mine când furtuna pare că mă înghite, când mai am un pic și pier?
Cum ies din furtuna? Ciufulită sau întărită? Îmi pasă mai mult că nu am fost la coafor, cosmetică sau sală decât că nu m-am văzut cu ceilalți din biserica mea, cu cei din comunitatea mea? Îl las pe El să mă conducă prin furtună, să mă ia în brațe și să potolească tumultul sufletului și minții mele?
Unde îmi este credința?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu