Hagar

Fac ce fac, și mă întorc la Avraam. De data asta vreau să văd dinamica dintre el și Sarah, dintre Avraam și Hagar, dinamica dintre cei trei. Suntem aici pe pământ, printre oameni, și ne formăm cizelându-ne, modelându-ne cu/de oamenii de lângă noi.

Nu m-a interesat prea mult Hagar până acum. A fost o femeie din Egipt, probabil dăruită Sarei de către Faraon să-i fie servitoare/roabă.

M-am născut în perioada comunistă, sclavia a fost abolită cu mult înainte de nașterea mea, și doar din cărți pot afla cam ce însemna acest statut.

Un sclav/rob nu avea niciun drept, era o proprietate de care stăpânul/stăpâna dispunea cum voia. Unii aveau voie să se căsătorească și să aibe copii, dar rămâneau la dispoziția stăpânului toată viața.

Femeia asta a avut un nume dat de părinții ei, dar când ajunge roabă, numele i se uită. Toată lumea știe cine a fost Hagar, dar Hagar= Ha+gar = Străina.

Oare cum e să ți se reamintească constant, la fiecare strigare cine ești?

Tu nu aparții familiei acesteia decât ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu ești de aici de pe pământul acesta. Ești o străină!

Tu nu ai niciun drept aici printre noi. Ești o străină!

Tu ești aici doar ca să slujești. Ești o străină!

Tu nu poți dispune nici măcar de trupul tău, acesta este al stăpânilor tăi. Ești o străină!

Tu poți avea doar sufletul și mintea, dar acestea sunt încătușate într-un trup care nu-ți aparține. Ești o străină!

Acesta era statutul acestei femei, deși în corturile lui Avraam trăia bine. Cu toate acestea, era o străină.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Copile, indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, conceput printr-un viol sau din dragoste, într-o relație pasageră sau într-o familie stabilă emoțional, crescut într-o sărăcie lucie sau într-un mediu unde nu ți-a lipsit mare lucru, influențat și educat sau lăsat în voia sorții, abandonat sau crescut într-o familie iubitoare, astăzi este și ziua ta, indiferent de vârsta pe care o ai.

Nu cred că vreun copil va citi cuvintele acestea, dar copilul înghesuit în adult o va face.

Poate te consideri uitat sau abandonat, fără rost, sau țel, fără valoare și preț, poate că astăzi nu găsești așa mare motiv de bucurie în lumea asta zbuciumată. Uneori, și pe mine mă curtează sau asaltează astfel de gânduri.

Am găsit un text în Scriptură care mă ajută să văd că sunt iubită, prețuită, cu sens și scop, „Şi totuşi Tu m-ai scos din pântecele mamei mele şi mi-ai dat ocrotire la pieptul ei. Sub privirea Ta am fost scos din pântece; încă din pântecele maicii mele, Tu eşti Dumnezeul meu. Nu Te îndepărta de mine, căci necazul este aproape şi nu am nici un ajutor!” Psalmul 22:9-11

Astăzi, pentru mulți dintre copii, este o zi de bucurie.

Dar este și ziua celor abandonați emoțional de către părinții lor, este și ziua celor care suferă sistematic abuzuri fizice, emoționale, psihice și sexuale, este și ziua celor ce în loc de dulciuri primesc cuvinte devastatoare, priviri care îngheață, atitudini care blochează.

Astăzi, adu bucurie unui copil!

Și, poate că e nevoie să te ocupi de copilul din tine…

Spune-I astăzi unui copil că este un cadou de la Dumnezeu pentru tine și familia ta, spune-ți ție că ești iubit de Tatăl ceresc, de Dumnezul care este sus în cer și jos pe pământ.

Nu ești o întâmplare, chiar dacă părinții tăi nu te-au programat, vrut, dorit.

Ai fost programat în planul Lui Dumnezeu, și ești a Lui!

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur!

Dimineaţa, în drum spre serviciu, trec pe lângă un zid gros de piatră, în unele locuri are o grosime de mai mult de 50 cm, şi este înalt de mai bine de trei metri. Cumva pare tristă această porţiune de drum. Copacii îşi revarsă ramurile de pe gardul de deasupra zidului.

Zidul acesta este făcut pentru a nu se prăvăli pământul în stradă, pentru a proteja pietonii de a călca prin noroi, sau praf.

Astăzi, am văzut zidul acesta cu alţi ochi pentru că aşa mi-am zidit şi eu ziduri de apărare. M-am protejat de cei din jur cu ziduri, crezând că nu voi mai primi loviturile la aceeaşi intensitate, crezând că nu voi mai auzi vorbele care distrug.

De-a lungul anilor, în zidul de pe stradă au apărut crăpături. Zidul încearcă să ţină, să protejeze atât în interior, cât şi în exterior. Problema e că în exterior s-a format mușchi, şi arată frumos. Dar din interior s-a pus presiune, şi zidul a crăpat.

Oare nu cumva şi eu bubui pe interior?

M-am oprit dimineaţă să fac o fotografie unei plante care a ieşit prin peretele de piatră. Planta asta îmi arată că ce este dincolo de zid e viu, are viaţă. Asta înseamnă speranţă.

Sunt vie, şi încerc să îmi menţin zidurile în formă, să pară faţada frumoasă. Realizez din nou că speranţa vine din interior, şi ea sparge zidurile mele de apărare. Speranța aduce vulnerabilitate, iar vulnerabilitatea aduce frumuseţe, schimbare, transformare.

„În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, Nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului și mării!” (Ps.65:5)

E o minune că zidurile mele se sparg. Și minunea vine pentru că L-am lăsat pe Domnul să mă vindece, să aducă Viața în mine, să mă transforme, să-mi dea putere să sparg zidurile. Și, poate că fațada nu mai e atât de atrăgătoare, dar viața pulsează, penetrând zidul, ieșind prin zid, dansând în libertate.

Zidul se sparge celulă cu celulă, pic cu pic, încet și sigur! 

căutați Împărăția în vreme de criză

Zilele acestea mi-am adus aminte de perioada crizei care a început în 2008. Habar n-aveam ce venea peste mine. Marea majoritate a oamenilor erau afectați, mai toate afacerile se luptau să supraviețuiască... Unii au plecat din țară pentru a nu muri de foame aici.

Am fost insistent rugată să plec. Mi se găsise post de menajeră, dacă nu-mi plăcea asta puteam să fiu badantă. Oferta era tentantă. O puteam lua de la capăt în altă parte, cu mai mulți bani. Dar totul în viață este despre bani?

În acea vreme, un verset îmi revenea în minte mereu și mereu. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Matei 6:33

Rezervele s-au terminat, papucii s-au rupt, hainele s-au uzat, banii mai mult nu erau. Cum să mai spui că nu ai, când ai refuzat să pleci. Mi s-a reproșat că sunt mândră, și că de asta nu plec din țară. Sau că sunt leneșă, și mi-i frică de muncă.

L-am chestionat iar pe Domnul, am analizat mult ce să decid, și am realizat că Domnul a investit în mine, m-a așezat într-un loc de muncă, iar acum îmi spunea ca de unde sunt trebuie să caut Împărăția Lui pentru că de restul va avea El grijă. Și părea atât de nebunesc… Salariile mai mult nu veneau, bani nu erau, iar căutarea Împărăției părea o mare nebunie.

Dar prietenele mele care nu știau mare lucru despre situația mea, mi-au trimis pachete, și în acestea erau haine și papuci pe mărimea mea, și a celor de lângă mine. Normal că eram întrebată unde mai lucrez, de unde îmi permit să am așa produse de calitate…

Venise vara, umblam în bocanci pentru că nu aveam papuci de vară. O altă prietenă care trecea prin Iași, primise o pereche de papuci din piele de cămilă dar erau cu o mărime prea mare pentru ea, însă numai bună pentru mine. Așa că aveam papuci noi, moderni, din Israel. Mai mult de atât, în acea perioadă cruntă, uneori îmi lăsa bonurile ei de masă. Și eu nu îi spuneam decât vag de perioada prin care treceam.

Iar versetul meu rula mereu și mereu în mintea mea „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Caută-mă pe Mine, și eu voi avea grijă de tine!

L-am căutat pe Domnul, și am văzut corbii Lui aducându-mi tot ce aveam nevoie. Se termina parfumul, primeam un parfum. Se rupea geaca, în câteva zile cineva avea o haina de dat, și era mărimea mea. Bocancii m-au ținut până am luat banii la zi.

Aveam banii în mână, și știam că trebuie să cumpăr papuci. Purtasem acei bocanci cred că vreo 6-7 ani. Dar analizându-i am zis că mai rezistă. Am ajuns acasă, i-am analizat iar, erau ok. Eram chiar mulțumită că nu sunt cheltuitoare.

A doua zi dimineață, când să încalț papucii, descopăr că ambele tălpi erau crăpate de tot pe lat. Cumva am reușit să ajung la un magazin ca să-mi iau papuci noi. Dar am realizat că voiam să împing limitele miracolului meu mai mult decât trebuia.

Am simțit pe propria bunătatea și purtarea de grijă a Domnului. Am văzut credincioșia Lui manifestată în cele mai mici detalii. A trimis corbii să aducă alimente și mâncare, a trimis tot ce era necesar, cum era necesar, când era necesar.

Ce continui să fac? Continui să caut Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui. De restul are El grijă.

Sună nebunește!

Știu!

Dar El este Credincios, și aleg să-L cred pe Cuvânt!

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Virginia Brașov

Cu vreo 20 de ani în urmă, mă certam puternic cu Domnul, și-i reproșam că tuturor le-a dat daruri, i-a înzestrat, i-a binecuvântat, și că până la mine lucrurile s-au terminat...

În modul Lui de a spune lucrurile, mi-a reamintit că mi-a dat capacitatea de a așeza cuvintele unele după altele. Am râs trist, și i-am spus că nu-i pasă nimănui de asta, că nu interesează pe nimeni ce gândesc, sau scriu eu. Mi-a spus să scriu, și că este treaba Lui cine citește. Eu doar să ascult de ceea ce El îmi spune.

Și am scris. Normal că toate vocile posibile au apărut din senin să-mi spună că nu e bine ce fac, că nu sunt atâta de interesantă ca să am ceva de spus, că nu sunt talentată, că sunt femeie și femeia trebuie să-și țină cuvintele pentru ea, că...

Uneori, am avut replici amare. Uneori, am tăcut. Uneori, am scris. Uneori, am ales să cred că vocile au dreptate. Până când Domnul m-a luat iar la o poveste, și m-a întrebat de cine ascult, apoi m-a mai întrebat cine mi-a spus să scriu, vocile sau El?

În acea perioadă tulbure, o femeie a început să comenteze la postările mele. Am intrat pe blogurile ei, am citit, avea mii de urmăritori pe ele, avea oameni cu nume mari de blog acolo. Eu abia apărusem, și ea comenta la ceea ce scriam.

Era o femeie din America, mult mai în vârstă decât mine, și foarte bine pusă la punct cu tehnologia. Habar nu am cum m-a găsit pe skype, și m-a sunat, și recunosc că am fost foarte circumspectă la început. Este vorba despre Virginia Brașov.

Peste câțiva ani, m-a sunat și mi-a spus că are o prietenă care trebuie să devină prietena mea. Și iar am fost găsită pe skype, și am avut alte conversații pe care nu reușeam să le așez în nici un puzzle. Prietena ei Rivka Lazarovici a devenit prietena mea, o femeie bandaj și balsam de dragoste, o femeie care a dus în mine ideea de prietenie dincolo de ceea ce știam. Moarte ei a lăsat un gol mare în mine.

Virginia m-a descoperit și m-a recomandat altora. Am vorbit de câteva ori la telefon, mi-a dat sfaturi de viață, de suflet, de relații, m-a mentorat de departe. Știam de condiția ei medicală, știam că nu se simte bine de ceva vreme. Toate rețetele pe care le descoperea, mi le trimitea și mie. Dacă găsea un material bun, acesta apărea și la mine în mesaj. Uneori mă întreba dacă am ascultat/văzut acel material. Și, de rușine, mă uitam/vizionam, și apoi îi spuneam părerea mea.

Nu ne-am cunoscut niciodată în viața reală. Ea este cea care mi-a găsit blogul, m-a găsit pe rețele sociale, mi-a scris, m-a ținut lângă ea, m-a recomandat, mi-a suflat cânt în aripi, și-a împărțit prietena cu mine pentru ca eu să cresc mai mult.

Dimineață, am citit că Virginia Brașov și-a sfârșit călătoria pe acest pământ. Am verificat imediat să văd când am primit ultimul mesaj de la ea. Era 1 aprilie 2026.

Astăzi, vreau să mulțumesc Domnului pentru ceea ce a făcut și însemnat Virginia Brașov în viața mea. Virginia Brașov a fost pentru mine un om-cadou din partea Domnului 

„Este oare ceva prea greu pentru Domnul?”

 „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” Geneza 18:14

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Este întrebarea adresată lui Avraam când avea 99 de ani, și Sara avea 89 de ani, și tocmai li se făcuse promisiunea că în următorul an vor avea un copil. Sara trecuse prin toate efectele menopauzei.

Trei oaspeți/îngeri vin la Avraam să-l anunțe că va avea un fiu.

Și se naște Isaac.

În țara Moria, pe muntele care I s-a arătat, are următoarea discuție:

"Tată!"

"Ce este, fiule?", i-a răspuns el.

Isaac a zis din nou: "Iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?"

"Fiule", a răspuns Avraam, "Dumnezeu însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot."

Domnul a purtat de grijă, Isaac a fost cruțat, și berbecul încurcat într-un tufiș a fost jertfit.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Marea Roșie se desparte în două pentru ca poporul Israel, proaspăt scos din robie să iasă din Egipt.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Și mana cade din cer hrănind poporul Israel pentru patruzeci de ani.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Și Iordanul se oprește din curs pentru ca poporul să treacă în Caaan.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Și Iosua cucerește Ierihonul doar înconjurându-l în tăcere.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Un înger vine în Torea, din ținutul lui Dan, în Israel, și-I spune soției lui Manoah că va avea un fiu, iar soția lui Manoah era stearpă.

Și se naște Samson.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Un înger se arată în templu lui Zaharia, și-I spune că nevasta lui Elisabeta va avea un fiu. Elisabeta, la fel ca Sara, era stearpă.

Și se naște Ioan Botezătorul.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Un înger apare unei fecioare și-I spune că va avea un fiu care va purta numele Salvare-Yeshua-Isus. „ El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit."

Maria a zis îngerului: "Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?"

Îngerul i-a răspuns: "Duhul Sfânt Se va cobori peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Ioan Botezătorul Îl vede pe Isus și spune „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Iată-L pe Cel în care se împlinesc toate promisiunile Scripturii.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? Yeshua-Isus-Mielul a fost jertfit de Paște, așa cum fusese profețit.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? În Grădina Ghețimani, imediat după Sabatul de după Paște, dis de dmineață, piatra de la ușa mormântului de rostogolește singură, iar soldații se trezesc când probabil Isus le-a spus, „Bună dimineața!” și rămân șocați/blocați/leșinați.

Este oare ceva prea greu pentru Domnul? El, Mielul lui Dumnezeu e viu!

Yeshua HaMaschiach – Isus Cristos a înviat!

Azi, am înțeles că nu așa stau lucrurile.

Știu că suntem în vinerea Paștelui, și că poate ar trebui să citesc alte texte, dar eu tot în Geneza 22 sunt cu Avraam.

Credeam că știu textul. Credeam că știu ce se petrece. Credeam eu multe...

Știam despre Ur, localitate din Caldeia că era o localitate foarte dezvoltată, aveau bibliotecă centrală, canalizare în oraș, știau să folosească aspirina, s-au găsit construcții unde lucraseră arhitecți și ingineri, erau recunoscuți pentru lucrul cu lâna și inul, erau experți în folosirea metalelor prețioase, excelenți bijutieri, artizani, fermieri, lucrători în piele. Bine, nu cred că se numeau atunci arhitecți și ingineri.

Mai mult de atât, știam despre Avraam că era foarte bogat.

Îi vorbește Domnul, și el lasă Ur cu tot ce avea, și pleacă cu cortul înspre un loc care i se va arăta. Când? La un anumit moment va ști care este locul.

În pasajul din Geneza 22, Dumnezeu îl strigă. Iar Avraam răspunde, „Iată-mă!”. Hineni care înseamnă, ”Iată-mă! Trimite-mă! Sunt gata.”

Păi stai un pic. Nu i-a spus încă nimic, doar l-a strigat, i-a rostit numele. Cum adică este gata să fie trimis?

Avraam nu scoate nici un cuvânt. Iese din cort, pregătește lemnele, focul, cuțitul acela ascuțit pe care-l folosește la înjunghierea animalelor, ia pe Isaac și doi slujitori, încarcă măgarul, și pleacă.

Unde?

Spre locul care i se va arăta.

Încep să amețesc. Avraam nu cere nici o indicație. El Îl crede pe Dumnezeu pe cuvânt indiferent de cerință.

Unde se duce? Spre locul unde Domnul va purta de grijă.

Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam pentru că a ascultat.

De cele mai multe ori, eu vreau binecuvântare fără ascultare, fără supunere, fără acțiune.

Cumva cred că merit binecuvântarea deoarece cred că eu sunt grozavă.

Azi, am înțeles că nu așa stau lucrurile. 

Domnul va purta de grijă

De vreo trei luni încoace frământ întrebarea „unde este mielul?”.

Cine este mielul din Geneza 22 despre care întreabă Isaac?

Cine este berbecul prins în tufiș, cum a apărut el acolo, ca apoi să fie sacrificat de către Avraam în locul lui Isaac?

Unde este Țara Moria, și care este muntele pe care a urcat Avraam și Isaac?

Ce a vrut să spună Avraam când a răspuns lui Isaac "Dumnezeu însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot."?

Cum adică va purta de grijă? Nu știa Avraam de ce era cu Isaac acolo pe munte?

O vreme am crezut că Isaac era copil când s-a întâmplat povestea din Geneza 22. Dar descopăr că lemnele pentru arderea de tot au fost puse de Avraam în spatele fiului său ca să le ducă pe munte. Deci copilul nu era tocmai un copil, era un tânăr, probabil între 25-37 de ani.

Isaac nu a pus întrebarea fără să știe ce întreabă, „unde este mielul pentru arderea de tot?”.

Isaac primește un răspuns care îl mulțumește. "Dumnezeu însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot."

Tatăl și fiul urcă în tăcere muntele Moria (Muntele Templului) situat în Ierusalim, în Israel.

Domnul va purta de grijă este la timpul viitor. La poalele muntelui, Isaac află că Domnul va purta de grijă. Nu au ajuns încă la momentul când Domnul se va ocupa de acest lucru, dar vor ajunge.

Domnul va purta de grijă în locul unde trebuie să ajungi/să fii, în locul unde El te-a trimis.

Domnul va purta de grijă, și va da exact ceea ce trebuie.

Eu pun miliarde de întrebări, vreau confirmări peste confirmări, vreau pe mama confirmărilor, mă plictisesc până și eu de atâtea întrebări și confirmări, ca apoi plec unde sunt trimisă. Realizez că fac asta pentru că nu Îl cunosc pe Cel care va purta de grijă, că nu am încredere că El va purta de grijă, mă îndoiesc că El îmi va da ceea ce am nevoie, când am nevoie...

Studiind textul acesta, am realizat că Isaac avea încredere în tatăl său, cum avea încredere Avraam în Dumnezeu.

Și nu pot să nu mă întreb, cei de lângă mine pot să aibă încredere în mine cum am eu în Dumnezeu? Sunt eu un om de încredere? Cât din încrederea mea în Dumnezeu se vede în viața mea?

Dacă nu se vede, înseamnă că umblu cu cioara vopsită, cu ocaua mică...

Sunt încă în viață, deci mai am șanse de reabilitare.

Stau la povești cu Avraam, cu Isaac, și vreau să-L cunosc mai mult pe Cel ce va purta de grijă!

Deşi mielul e mort...

 Aseară a început Paştele, pentru că e 14 nissan.

Mielul pe care l-am avut timp de patru zile în casă, s-a lipit de inima noastră, ne era drag, l-am iubit.

Avea și nume mielul nostru…

Instrucțiunile primite spuneau că mielul trebuia sacrificat, cu sângele lui s-au uns ușiorii/tocurile ușii de la intrare.

Ne-am asigurat că se vede sângele pe tocul uşii, că nu s-a uscat și evaporat fără urme.

Carnea mielului am mâncat-o aseară. Tot ce a rămas, a fost pus pe foc dis de dimineață.

Sunt vie pentru că sângele Mielului m-a salvat de la moarte.

Deşi mielul e mort, trupul lui e-n mine, în membrii familiei mele…

Murind, Mielul mi-a redat viața, m-a salvat, mi-a dat libertatea de a trăi!

Mă pregătesc de Paște, și stau la povești cu Mielul!

 „"Tată!"

"Ce este, fiule?", i-a răspuns el.

Isaac a zis din nou: "Iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?"

"Fiule", a răspuns Avraam, "Dumnezeu însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot."

Și au mers amândoi împreună înainte.” Geneza 22

„"În ziua a zecea a acestei luni, fiecare om să ia un miel de fiecare familie, un miel de fiecare casă.

Dacă sunt prea puțini în casă pentru un miel, să-l ia cu vecinul lui cel mai de aproape, după numărul sufletelor; să faceți socoteala cât poate mânca fiecare din mielul acesta. Să fie un miel fără cusur, de parte bărbătească, de un an; veți putea să luați un miel sau un ied. Să-l păstrați până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; și toată adunarea lui Israel să-l înjunghie seara. Să ia din sângele lui și să ungă amândoi stâlpii ușii și pragul de sus al caselor unde îl vor mânca. Carnea s-o mănânce chiar în noaptea aceea, friptă la foc; și anume s-o mănânce cu azime și cu verdețuri amare. Să nu-l mâncați crud sau fiert în apă; ci să fie fript la foc: atât capul, cât și picioarele și măruntaiele. Să nu lăsați nimic din el până a doua zi dimineață; și, dacă va rămâne ceva din el pe a doua zi dimineață, să-l ardeți în foc. Când îl veți mânca, să aveți mijlocul încins, încălțămintea în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă; căci este paștile Domnului.

În noaptea aceea, Eu voi trece prin țara Egiptului și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului, Eu, Domnul.

Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu va va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului.

Și pomenirea acestei zile s-o păstrați și s-o prăznuiți printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiți ca o lege veșnică pentru urmașii voștri.” Exod 12

„Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Ioan 1

Paștele este despre un miel, despre sângele acestuia curs, despre a crede că acest sânge te salvează, și că doar așa poți trăi, doar așa ai un viitor și o nădejde.

Mă pregătesc de Paște, și stau la povești cu Mielul!

dragoste și jertfă, miel și berbec

Anul acesta mi-am propus să mă pregătesc pentru Paște, să-mi iau timp să citesc, studiez, aprofundez. Așa că m-am întors la Avraam. Când a împlinit o sută de ani, i se naște fiul promis/visat/așteptat/dorit. Numele fiului acestuia era Isaac.

Și copilul crește, se face mare, iar tatăl său are o discuție cu Domnul. În Geneza 22 citim pentru prima dată despre iubire/dragoste. Și acest cuvânt vine pe fondul unei probe/încercări.

„După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam și i-a zis:

 "Avraame!"

"Iată-mă!", a raspuns el.

Dumnezeu i-a zis:

"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune."

Ia pe fiul pe care-l iubești și adu-l ardere de tot. Jertfește ceea ce iubești!

Și Avraam ia un măgar, doi servitori, lemne, cuțit, pe Isaac, și pleacă spre țara Moria. Acum, eu știu că muntele Moria este în Ierusalim, și astăzi este cunoscut ca și muntele Templului.

După trei zile, ajung lângă munte, lasă măgarul și servitorii, și Avraam urcă muntele cu Isaac.

"Tată!"

"Ce este, fiule?", i-a răspuns el.

Isaac a zis din nou:

"Iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?"

"Fiule", a răspuns Avraam, "Dumnezeu însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot."

Ajung sus pe munte, Avraam și Isaac adună pietrele și zidesc altarul, probabil îl verifică să nu se dărâme pietrele în timpul jertfei... Isaac este pus pe altar, și din cer se aude:

"Avraame! Avraame!"

"Iată-mă!", a răspuns el.

Îngerul a zis: "Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine."

Isaac este salvat, eliberat. Va trăi, și nu va muri!

„Avraam a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.”

Jertfa va fi adusă! Dar altcineva va muri în locul lui Isaac, un berbec prins într-un tufiș. Și un berbec este tatăl unui miel. Dacă ar fi fost castrat, s-ar fi numit batal, și nu se mai putea reproduce, nu mai era tatăl nimănui.

Prima imagine a Paștelui o găsesc în Geneza 22, și este despre un tată care-și iubește fiul, și căruia i se cere să-l aducă ardere de tot. Dar fiul este cruțat pentru că sângele altcuiva va curge pentru el, altcineva va muri ca fiul să rămână în viață.

am devenit nesimțit de nemulțumitoare

Trăiesc într-o bulă, și am ajuns nemulțumitoare în bula asta. Deși circul mult, cumva nu văd dincolo de suprafață. Poate că nici nu vreau să văd, nu vreau să-mi alterez confortul bulei mele.

Ieri, am fost la o conferință pentru fete. Au participat copile de zece ani, dar și tinere fete. Fiecare dintre ele a venit la acea întâlnire cu întrebările ei, cu tânjirile ei, cu trăirile ei. Unele sunt inocente, iar altele au trăit până acum parcă mai multe vieți. Unele au niște povești greu de auzit, și ele chiar le trăiesc...

Lângă noi, dincolo de bula noastră, sunt copii care-și au părinții plecați pentru a le asigura un trai mai bun, pentru a fugi din coșmarul vieții lor, pentru a uita de ei... Unii dintre acești copii devin victime ale abuzului... de orice natură.

Unele dintre copilele acestea au devenit adolescente, tinere, și care au făcut alegeri, care trăiesc în promiscuitate, într-un normal al umilirii și degradării.

Auzindu-le poveștile, nemulțumirea se evaporă ca un abur. Realizez că sunt binecuvântată, că sunt nesimțit de nemulțumitoare.

Dincolo de bula mea este o lume a suferinței, cu oameni reali ce-și duc poveștile ascunse după o umbră de zâmbet, ce tânjesc după un dram de bunătate, o fărâmă de dragoste, un cuvânt de alinare, o îmbrățișare plină de compasiune și acceptare.

Da, știu. Prețurile cresc, de peste tot vin vești de război, totul pare în fierbere. Și asta nu e ceva nou, „Veti auzi de războaie și vești de războaie: vedeți să nu vă înspăimântați, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârșitul tot nu va fi atunci.” (Mat.24:6)

Trăiesc într-o bulă, și am devenit nesimțit de nemulțumitoare pentru că vreau ca totul să fie despre mine, uitând că am fost pusă între oameni ca să iubesc, să mă dăruiesc, să mă investesc, să las darurile și binecuvântările să curgă mai departe.

Mi-i teamă să ies din bulă pentru că asta ar însemna să mă gândesc și la binele altuia?

Mi-i teamă că-mi voi mânji mâinile stând la masă cu cei care nu au normalul meu?

Mi-i teamă că mi se va sparge bula, și nu voi mai ști cine sunt?

Eu știu cine sunt. Sunt fata Tatălui ceresc, și el m-a așezat printre oameni, m-a binecuvântat ca să las binecuvântările să curgă mai departe.

la pas cu măgarul

În câteva săptămâni, voi sărbători Paștele. Și, m-am gândit la prima jertfă, la Abel și Cain. Apoi gândul m-a dus la Avraam, căruia i s-a cerut să jertfească ce avea mai drag, mai scump, mai lipit de inima lui. Pentru acel ceva se rugase 25 de ani. Pentru acest fiu a tânjit, a așteptat, a visat, a sperat, a disperat, a agonizat...

Și după ce-l primește pe Isaac, pe fiul promis, după ce îl vede crescând, după ce dorurile inimii lui se potolesc, și inima i s-a lipit de copil ca și cum ar fi bătut la unison, i se cere să-l aducă jertfă.

"Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în țara Moria și adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care și-l voi spune."

Avraam nu iubea pe nimeni mai mult decât e Isaac.

Citesc în Geneza 22 că a luat lemnele, le-a pus pe măgar, și a plecat spre muntele Moria, spre locul pe care i-l va arăta Dumnezeu ca să-l jertfească pe Isaac.

Avraam a plecat de acasă doar cu lemnele, slugile și măgarul.

În țara Moria, pe acel munte, va avea loc o ardere de tot. Avraam avea lemnele, vedea muntele, acolo va avea pietrele pe care să așeze arderea de tot.

Trei zile merg în ritmul lor spre țara Moria. Cred că au fost trei zile pline de întrebări pentru cei din mica caravană.

Cred că fiecare analiza ce aveau în bagaj, se întrebau unde e mielul/vita de jertfă. Va avea loc o jertfă, dar unde este cel jertfit?

Cu aceste gânduri, merg în pasul măgarului spre țara Moria.

Viața salvează viața

Am fost recent în Capernaum - Kfar Nahum – satul lui Nahum, satul consolării, a încurajării. Yeshua – Isus petrece mult timp în satul lui Nahum. Aici, în Kfar Nahum au loc două vindecări în aceeași zi.

Este vorba despre fiica lui Yair – Iair – cel care strălucește, cel care aduce lumină, și despre o femeie care de doisprezece ani suferea de o hemoragie. Fiica lui Yair avea doisprezece ani, femeia suferea de hemoragie de doispreze ani.

Plimbându-mă prin acele ruine, mi-am imaginat scena întâlnirii dintre Yeshua-Isus și această femeie. Era o mulțime mare care-L urma pe Yeshua-Isus, oamenii se înghesuiau și se îmbulzeau, voiau să Îl audă mai bine, voiau să Îl vadă pe Yeshua, să fie văzuți de El, să Îi prindă privirea...

Nu ni se spune numele femeii. Conform legii, ea trebuia să nu se atingă de nimeni. Oricine se atingea de ea devenea necurat, și trebuia să urmeze ritualul de curățire. Orice lucru era atins de ea, devenea necurat, și trebuia urmat ritualul de curățire a obiectelor.

După doisprezece ani în care simte în fiecare moment că viața de scurge din ea, după doisprezece ani de dureri constante, după ce și-a cheltuit banii pe la toți doctorii, a auzit că Yeshua este în Kfar Nahum. Iar ea vrea să Îl vadă, să Îl audă, să se atingă de El.

Oricum murea, simțea asta... Dacă se va atinge de Yeshua, a cărui nume înseamnă Salvare, poate că se va întâmpla ceva. Dacă nu se va întâmpla nimic, măcar a încercat.

Cei din sat știau de boala ei. Trăia izolată, mai nimeni nu vorbea cu ea, de parcă sângele ar fi făcut un paravan vizibil în jurul ei.

N-a mai contat mulțimea, n-a mai contat că se atingea de toți pe lângă care trecea, că-i făcea necurați pe toți pe care-i atingea. Tot ce voia era să se atingă de Yeshua. Ajunge lângă El, trage aer în piept și cu degetele tremurânde se atinge de unul dintre tzitzitul – franjurii hainei lui Yeshua.

Simte că ceva se întâmplă în ea, dar Yeshua se întoarce și întreabă cine L-a atins. Aproape că se prăbușește, dar simte privirea Lui Yeshua, și-i spune de ce s-a atins de El. În loc de condamnare, de dispreț, aude „Îndrăznește, fiică; credința ta te-a mântuit, du-te în pace." Luca 8:48

„Isus i-a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” Ioan 14:6

În Kfar Nahum – Satul lui Nahum, Cel este Viața vine și redă viața femeii din care se scurgea viața vindecând-o, mântuind-o.

o inimă nouă

Consecvent, un verset, îmi apare de câțiva ani de 1 ianuarie în aplicația Bible. „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 34:18-19

Am așteptat lucruri noi, spectaculoase, și parcă nu a venit nimic din ceea am așteptam eu.

Însă o imagine de pe internet, m-a ajutat să descopăr ceva ce știam. Dacă obiceiurile mele nu se schimbă în acest an, voi avea un an la fel ca cel care tocmai a trecut, ca cel din 2023, și tot așa.

Eu vreau să mă schimb, dar am aceleași obiceiuri, aceeași inimă care tânjește aceleași doruri, are aceleași credințe uneori înfiorate de câte o schimbare infimă.

David, dragostea vieții mele, cred că se zbătea în același cerc vicios ca și mine când a scris Psalmul 51. Versetul 10, în limba română, începe cu  „zidește”, dar eu am căutat altă traducere, și am găsit „Create for me a pure heart, O God, and renew a steadfast spirit within me.” Creează pentru mine o inimă curată/pură și reînnoiește duhul meu.

Altfel spus, Doamne, creează în/pentru mine o inimă nouă/pură. Doamne, Tu Cel care ai creat totul din nimic, creează în mine o altă inimă. Asta pe care o am, văd și eu că e rea, nu poate accepta schimbările Tale, nici eu nu-i mai dau nici o șasă. Vreau o inimă care să poate vedea lucrurile noi pe care Tu vrei să le schimbi, o inimă nouă care să accepte minunile Tale, și să danseze de bucurie înaintea Ta.

Mai mult de atât, Doamne, restaurează în mine bucuria mântuirii Tale. Inima mea veche a înghițit-o și otrăvit-o. În inima asta nouă, fă Tu restaurare, adu Tu bucuria mântuirii/salvării/eliberării.

Doamne, pune Duhul Tău în mine, în inima asta nouă. Duhul Tău a plecat din inima mea veche, de aceea am nevoie să creezi în mine o inimă nouă.

Doamne, nu mai vreau inima asta veche. Nu vreau să mă mai învârt în cerc.

Schimbarea asta din mine vine cu o nouă creație a Ta, cu o lepădare/abandonare, cu moartea unei inimi și conectarea mea la inima cea nouă făcută de Tine. Vreau o inimă nouă, pură, curată, plină de Duhul Tău.

Asta este ceea ce îmi doresc în acest an! Să creeze Domnul o altă inimă în mine, o inimă care să fie întreagă a Lui!

 

e vremea bucuriei

În seara dintre ani, am o furtună de gânduri și idei. Tocmai am terminat de citit cartea Exod. I-am admirat pe Bețalel și Oholiab. Bine, i-am și invidiat puțin.

Primiseră o slujbă, dar una la care a fost nevoie de revelație divină. Și ei au făcut întocmai cum le poruncise Domnul. Moise a cercetat fiecare lucru în parte, ca să vadă dacă totul este așa cum i se spusese. Mai modern spus, a făcut recepția lucrării.

Apoi Moise este cel care supervizează asamblarea lucrurilor făcut de Bețalel, Oholiab și toți cei care primiseră un dar special.

Pentru prima dată, am remarcat ceva în text. „Atunci norul a acoperit Cortul întâlnirii, și slava Domnului a umplut Cortul. Moise nu putea să intre în Cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, și slava Domnului umplea Cortul.” Geneza 40:34-35

Moise, pe Muntele Sinai, primește instrucțiunile detaliate ale planurilor Cortului Întâlnirii. Aceste planuri s-au desfășurat înaintea ochilor lui o perioadă bună de timp. Știa fiecare textură, curbură, nod și încheietură, fiecare rodie și fiecare clopoțel, înălțime, lățime și adâncime.

Și totul este gata. Exact așa cum i-a arătat Domnul. Numai că el nu poate intra în cort ca să-și desfete ochii și să-și bucure inima.

Slava Domnului umplea Cortul.

Pentru Moise, și pentru popor venise timpul bucuriei, a veseliei. Domnul, Dumnezeul care i s-a arătat lui Avraam, lui Isaac, Lui Iacov, lui Moise a umplut cortul cu Slava Lui, era vizibil acolo în fața întregului popor.

Eu nu am construit nici un cort. Dar am încercat să-mi număr binecuvântările din acest an, să-mi număr minunile pe care El le-a făcut pentru mine, și realizez că sunt multe. Am realizat că am călătorit prin viață anul acesta, m-am transformat. Am început anul așa impetuos ca Moise, curioasă și dornică să știu mai multe.

Acum, la fel ca Moise, admir lucrările Domnului, dar Îl las pe El să-și coboare Slava în ele, și peste ele. Am lucrat în ceea ce mi-a spus El, de cele mai multe ori am ascultat, mi-am negociat unele ascultări, am eșuat de mai multe ori, m-am ridicat ca fiul risipitor dintre porci, și m-am întors la Tatăl, m-am lăsat îmbrăcată cu haina Lui, am întins mâna ca să-mi primesc inelul de la El, și mi-am lăsat lacrimile să curgă spasmodic pe umărul Lui.

Acum, aleg să mă bucur de ceea ce am făcut la porunca Lui, de ceea ce El a transformat, prelucrat, modelat, regenerat în mine.

Acum, e vremea bucuriei, a laudelor, a odihnei!

Astăzi, este o zi de bucurie.

Am citit dimineață o poveste scurtă şi reală care mi-a mai destupat niște neuroni.

Un profesor de universitate merge la studenți şi le spune că o veste care i-a șocat. „La cursul meu toți veți avea nota 10. Nu vă stresați de notă. Vreau doar să vă bucurați de materie, de parcurs, de ceea ce învățați, asimilați, vă schimbă din materia asta.”

Așa face și Isus cu noi. Ne spune că suntem iertați când am acceptat că El este Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. Ne invită să ne bucurăm de „materia” Lui, de Cuvânt, de El.

Sunt iertată!

Ce trebuie să fac?

Să mă bucur de Cuvânt, de relația pe care o am cu El, de colegii mei de „viață” care i-a așezat lângă mine, sau cu care doar mă intersectez.

Sunt iertată! Și sunt invitată să mă bucur!

Astăzi, este o zi de bucurie. Materia este vastă! 

țânțarii fac voia Domnului?

 Destul de recent, am fost invitată la o conferință, și m-am dus. Nu merg prea des la conferințe, dar mi-am spus că dacă nu-mi place tema , găsesc o scuză și ies la cumpărături.

La una dintre secțiuni ni s-a înmânat câte un vas mic de lut. Am primit vasul și imediat mi-a atras atenția praful care-mi rămânea pe degete. Mi-am adus aminte că pielea noastră se schimbă și o parte din praful din casa mea este de fapt de la mine. Apoi, mi-am studiat vasul. E așa mai robust, cu ușoare denivelări, cu o crestătură la bază, cu urmele degetelor olarului pe ea...

Mi-a plăcut vasul acela micuț.

Am auzit în alt context o întrebare cumva comică care a stârnit o furtună de idei în capul meu, „țânțarii fac voia Domnului? Când te bâzâie și te enervează, sunt ei în voia Domnului?” Este ceva din viața mea care nu este rânduit/plănuit de Dumnezeu?

Nu sunt influencer-ăriță, nu sunt o persoană vizibilă sau importantă. Din veșnicii, Dumnezeu a scris un plan/rol pentru viața mea. Și eu uneori aș vrea să fiu măreață, să fac și să dreg, și-L rog pe Dumnezeu să schimbe planul vieții mele. Dar dacă ar schimba planul vieții mele, nu cumva ar trebui să rescrie planul tuturor?

Viața mea, așa cum este ea, este influențată de viața celor cu care eu interacționez. Viața celor cu care eu interacționez este influențată de viața mea, de atitudinea cu care eu îi tratez, îi iubesc, mă las iubită de ei.

Am venit cu vasul acasă, și mă tot gândesc la el. Îmi plac vasele de ceramică, am văzut niște lucrări foarte frumoase la expoziții, i-am admirat și pe artiștii care le-au creat. Unele vase sunt pentru expoziție, vor sta frumos atârnate pe pereți și vor fi admirate de mulți. Alte vase sunt folosite pentru servirea mâncării, și la început te porți cu ele cu mare grijă, apoi se mai ciobesc și ajung la gunoi. Alte vase sunt pentru a spăla cartofii plini de noroi, pentru a face muncile mai murdare. Fiecare vas este folositor. Am nevoie de multe vase în casă și fiecare are rolul lui.

Olarul și-a pus amprenta pe mine, m-a creat cu un scop, și m-am liniștit abia când am acceptat rolul pe care El l-a scris pentru mine. Vasul meu e pe alocuri crăpat și fisurat, puțin ciobit, ros de la atâta hrășpănit (când razi sever pe fundul unui ceaun cu o lingură), uzat și tocit, pe alocuri pătat de la loviturile celor cu care am interacționat.

Dacă țânțarilor le-a fost scris să mă bâzâie, cu atât mai mult
mie mi-a fost scris rolul pe care îl am în viața aceasta. M-am luptat cu Domnul și am sperat că va mai ajusta planul meu, dar povestind cu El am înțeles că așa cum L-a scris El este cel mai bine pentru mine.

mulțumesc pentru ploaie

 Aveam nevoie de ploaie. Nu sunt agricultor, dar atât cât ştiu despre cultură şi nevoia de apă, era nevoie de ploaie. Mai mult de atât, suntem în octombrie, şi rare sunt sărbătorile Iaşului fără frig şi ploaie. În plus, plouă cu pelerini, iar statul în staţii sau în trafic aşa lipsă de bucurie îmi aduc….

Îmi vine să comentez, să mă plâng de confortul meu deranjat, să plâng că pierd prea mult în trafic, că e frig, că totul e ud, că …

Sunt copilul Lui Dumnezeu. Mă identific ca fiind copila Lui, dar uneori aşa mă prinde o stare de nemulţumire pentru vreme, pentru aglomeraţie, pentru că…. Şi nu ştiu cum se face că motivele se iţesc ca ciupercile după ploaie.

Dimineaţă, în drum spre serviciu, le-am zărit în inima şi mintea mea. Şi am decis să-l vizitez pe David, şi să-l întreb pe el ce făcea când îl lua nemulţumirea. Iată ce spune el:

„Pentru ce te mâhnești, suflete, și gemi înăuntrul meu? Nădăjduiește în Dumnezeu, căci iarăși Îl voi lăuda; El este mântuirea mea și Dumnezeul meu”. (Ps.42:11)

„Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea.” (Ps.62:5)

Doamne, mulțumesc pentru ploaia asta bună care cade peste noi, care acoperă nevoia de apă a pământului, care va face să rodească sămânța din el.

Mulțumesc pentru pelerinii care ne vizitează orașul, Te rog să îi binecuvintezi și să le răspunzi prin minuni, căci Tu ești Cel ce Singur face minuni.

Mulțumesc că mă trezești, și mă ajuți să-i spun sufletului meu să fie mulțumitor, să nu uite că de la Tine vine nădejdea și mântuirea.

Domnul e bun!

De vreo săptămână citesc, studiez și meditez la Psalmul 136. Nici nu m-am trezit bine și primul gând care mi-a venit dimineață în minte a fost „Domnul este bun”.

Am o un fel de teamă de lucrurile care se termină. Îmi place când un anumit eveniment se încheie, când termin de citit cărțile de lectură obligatorie, când mâncarea gătită e savurată toată, când anumite probleme sau relații se încheie.

Dar îmi este teamă că X sau Y nu mă va mai iubi, că relația cu unii se va răci, că relațiile se vor finaliza, că... Sufăr de scenarită cronică. Iar Psalmul 136 mă aduce în realitate, în același timp mă teleportează în timp, în istorie, îmi reamintește de douăzeci și șase de ori „căci în veac ține îndurarea Lui”. Stai un pic. În veac înseamnă veșnic, fără sfârșit?

Mintea mea pricepe cumva ideea de veșnicie, fără început și fără sfârșit. Aici, în timpul meu limitat pe pământ sunt îndemnată să văd că Domnul este bun. Și nu doar să văd, că de văzut văd eu multe. Sunt chemată să recunosc în viața mea că Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veac.

Domnul este bun când plouă afară și este frig, și nu-mi vine să ies din casă.

Domnul este bun când mă dor oasele, capul, când virozele mă lipesc de cana de ceai și de medicamente.

Domnul este bun când diagnosticul medicului îmi face creierul să ajungă în fază de electrocutare, iar inima pare să plesnească de teamă și de îngrijorare.

Domnul este bun când cei dragi ai mei își încheie călătoria vieții pe acest pământ.

Domnul este bun când veștile rele se țin scai de mine.

Domnul este bun când lumea se frământă și aud de războaie și vești despre revolte, asasinate, persecuții.

Domnul este bun când se rup norii și zone întregi sunt spălate de ape, când tot ce a rămas în urmă e doar noroi…

Domnul e bun când simt că pământul îmi fuge de sub picioare, când celulele din organismul meu își uită mersul lor, când aripa morții mă umbrește pe mine sau pe cei dragi mie, când trec prin valea umbrei morții, când stau în fața unui mormânt deschis așteptând ca cel drag mie să ajungă acolo.

Îndurarea Lui ține în veci, de dinainte de creație până după sfârșitul acestei lumi.

Îndurarea Lui ține în veci, nu este influențată de evenimentele din prezent.

Cât despre scenarită, aleg să-L las pe Domnul s o vindece.

Domnul este bun, căci îndurarea Lui ține în veci.