Nea Ion a fost fratele mai mare al tatei. Era un om blând, liniștit, inteligent, harnic și gospodar, credincios și inimos.
În urma unui
accident, primește de la medicii specialiști un certificat cu gradul I de
invaliditate însă nu își plânge de milă, nu lasă durerea și dezamăgirea să îi
acrească și amărască viața. Era adult, la casa lui, căsătorit cu tanti
Maricica.
Pentru că îi
mergea mintea, scria frumos, era ordonat și de încredere, una dintre ingenerele
de la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole) îl ia ca ajutor al ei ca să se ocupe
de actele pe care trebuia să le facă dânsa. Și, de acolo a ieșit la pensie.
Nea Ion avea casa
lângă casa bunicilor. Dacă mergeam la bunicii Armașu, treceam pe la poarta lor.
Dacă mă duceam la bunicul Profiri, vedeam din curte casa lui.
Deși era mult mai
mare decât tata, avea un fel al lui de a fi că nu intimida, nu simțeai că vrei
să fugi din prezența lui. Împreună cu tanti Maricica formau un cuplu zâmbitor,
primitor, ospitalier. Nu am primit niciodată un cadou cu care să plec de la ei.
Dar, ei aveau un alt fel de a te trata. Te invitau la ei acasă, la masă.
Ajungeam la
adunare și ca să-mi găsesc un loc, treceam pe lângă tanti Maricica. Cum mă
vedea, îmi spunea că sunt invitată acasă la ei. Era vremea comunismului și nu
aveai de unde să mănânci carne ca să te saturi. Carnea era doar de gust iar
legumele erau baza. Dar nu și în casa lor.
Imediat apărea
mămăliga, masa era așezată cu tot ce trebuia de dimineață, castronul cu carne
trona în mijlocul mesei și puteai mânca cât îți poftea inima că oricum mai
rămânea carne în castron. Indiferent de vreme, la ei acasă mâncai carne de porc
și cârnaț sau friptură de pui, nu cred ca am văzut vreodată vreo garnitură la friptură.
Tanti Maricica
făcea cozonac și plăcinte tare bune. Bunătăți pe care le împărțea cu mare drag.
Erau oameni
discreți și abia acum realizez ce influență au avut asupra mea.
La Cincizecime
sau la duminica mare, la noi la adunare se făcea masă și toți cei prezenți
mâncau ceea ce se pregătea. Meniul era fix. Borș de pasăre, caș, roșii și
castraveți, pâine și cozonac. Fiecare familie membră a adunării trebuia să
aducă o oală cu borș în care se puneau doar porțiile de musafiri. Spatele,
gâtul, labele le mâncam acasă. Se făcea cozonac ... era o întrecere între
gospodine. Știam de la cine era mai bun, cui i-a crescut cozonacul mai bine!
Nea Ion și tanti
Maricica ar fi putut să stea în adunare bine mersi. Nu aveau copii, nu trebuiau
să muncească pentru alții. Puteau fi comozi. Dar ei doi primeau mâncarea, o
organizau, tăiau și feliau, porționau și supravegheau ca să ajungă la toți cei
prezenți. De multe ori, ceea ce rămăsese acasă trebuia să ajungă la adunare
pentru că ... mai trebuia. Mama sau tata ieșeau discret din adunare, discutau
cu nea Ion și apoi plecau să mai aducă de acasă ce mai aveam pregătit. Să nu
plece nimeni flămând!
Ani la rând i-am
observat pe cei doi, când am fost în stare să ajut, am fost acolo printre ei,
am pus pâine sau cozonac în coșuri, am șters tacâmuri, am făcut ce mi s-a spus
să fac. Și eu, puteam să plec să mă joc cu alți copii însă eram atrasă de
slujirea celor din spatele cortinei, îmi plăcea modul în care se slujea fără
multe vorbe.
Când aveam 16-17
ani, nea Ion își revenea după ceva boală la acea sărbătoare așa că l-am rugat
să mă lase pe mine și pe Didi (Adinel Mircea), un băiat care la fel ca mine
înmagazinase totul, să organizăm mâncarea și servirea. Nu ne-a repezit, nu ne-a
spus că suntem doar niște copii fără minte. A zâmbit, a tăcut, s-a consultat cu
tata și s-a conformat. I-am invitat pe cei doi să se așeze pe scaun, acolo
lângă noi și să ne observe. Aveam nevoie de supravegherea lor!
Ani la rând
văsuzem ce și cum făceau. Acum, se uitau la noi și nu pot uita satisfacția de
pe fețele lor. Se investiseră fără un cuvânt în viețile noastre și acum erau
mândri de noi, de modul în care și-au trăit viața. Fără să vrem sau știm, am
învățat de la ei să privim dacă toți de lângă noi au ceea ce le trebuie, dacă
s-au săturat, dacă a ajuns pentru toți. Am învățat să numărăm oamenii, să
împărțim mâncarea în așa fel încăt ... să nu plece nimeni flămând! Asta era
deviza lor! Asta devenise și deviza noastră!
Și, tare mulți au
mai trecut prin acea sală din spatele adunării!
Am fost
binecuvântată cu nea Ion și tanti Maricica. Oameni normali care au decis să se
investească în ceilați așa cum au știut ei. Oameni care au decis să Îl lase pe
Dumnezeu să îi foloseasca pentru a fi un exemplu pentru cei de lângă ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu