Mare parte din copilărie am locuit cu bunicii materni. În fiecare seară, mă băgau în patul meu de după sobă, bunica lucra la lampă câte ceva iar bunicul citea cu voce tare sau îmi spunea o poveste ca să adorm. Uneori, bunica stingea lampa ca să se culce și ea iar bunicul depăna o poveste. Nu adormeam până nu o termina. În casă, lumina lunii pătrundea prin perdele, focul se auzea în sobă și vocea bunicului deșira o poveste.
Iubesc poveștile!
Povestea despre care scriu am auzit-o la un rabin. E o poveste care îmi dă târcoale de ceva vreme și mă pune pe gânduri.
Undeva, într-un oraș din Europa, ajung câțiva rabini și îi adună pe bărbații care erau membri ai comunității evreiești la o întrevedere. Nu vin mulți pentru că fiind supraviețuitori ai Holocaustului mulți își pierduseră credința.
Rabinii veniți încep să le spună celor adunați despre cum ar trebui însuflețită viața religioasă a comunității, despre faptul că în ziua de Shabat (sâmbăta) ar trebuie să se întâlnească la rugăciune, să se roage, să citească câțiva Psalmi, să cânte o melodie. Le promiteau enoriașilor și o sumă modică de bani dacă acceptau să vină de Shabat la sinagogă.
Între cei veniți la acea întâlnire erau doi frați, trecuți de 70 de ani. Aceștia i-au ascultat pe musafirii lor cu interes însă nu li se citea pe față nici o emoție. Au ascultat și au tăcut.
Rabinii veniți încercau să însuflețească ceva din credința evreilor localnici așa ca îi întreabă pe fiecare dintre cei prezenți dacă sunt de acord sau nu cu propunerea lor. Ajung la cei doi frați iar aceștia s-au uitat unul la altul și cel mai mare dintre ei prinde curaj și le spune oaspeților.
Nu, nu suntem de acord cu ceea ce spuneți voi!
Stupoare!
Dar, de ce? Vă este atâta de greu să veniți până la sinagogă ca să citiți un Psalm? Nu păreți atâta de bolnavi.
Se face liniște!
Bătrânul însă cu calm le spune, e ceva ce voi nu știți. Noi suntem frați și în lagăr ne-am pierdut toată familia. Am rămas doar noi doi. Am stat vreme de aproape doi ani în lagăr. Aveam 6 și 8 ani când am fost eliberați. Am avut putere să ieșim din bărăci și să ne târâim până la poartă. Nu mai mâncasem de ceva vreme. Nu mai era nimic de mâncare acolo. Văzusem atâția morți și atâta grozăvie în jurul nostru cât pentru multe vieți. Ne pierduserăm părinții și rudele și ... ne pregăteam să murim.
Acolo, la poarta lagărului, ne-am ridicat ochii spre cer și am zis, Doamne, dacă Tu exiști așa cum ne-au învățat părinții noștri, dacă ne vei salva, în fiecare zi de Shabat, oriunde în lumea asta vom fi, ne vom închina Ție și vom citi toți Psalmii.
Parcă de nicăieri, a apărut o femeie din satul vecin cu un coș cu pâine caldă. Ne-a dat fiecăruia dintre noi câte o pâine. Am prins putere, ne-am continuat drumul către cea mai apropiată localitate de unde am fost transportați la un centru de copii supraviețuitori și așa am fost salvați.
Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea, a trimis acea femeie-înger și ne-a salvat!
Acum, voi veniți și ne cereți să venim la sinagogă ca să citim un Psalm?
Noi, am făcut în Fața Celui Preaînalt o juruință de care ne vom ține. Noi vom veni la sinagogă și vom citi așa cum am promis Domnului, în fiecare zi de Shabat, toți Psalmii.
Povestea asta m-a pus pe gânduri. Inițial am crezut că lectura Psalmilor va fi una foarte lungă. Dar, am pornit cronometrul. Prima dată a durat 2 ore și 56 min iar a doua orară 2 ore 46 min. Nu am făcut o juruință ca cei doi bărbați însa este un exercițiu care mie îmi face foarte bine. Am de gând să îl repet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu