amintiri cu sfinți - ediție proprie - bunicul T

Astăzi, 3 septembrie, e despre bunicul T sau bunicul Armașu. T îi spunea bunica pe diferite intonații și din acestea știam dacă bunicul a intrat în belea sau era de bine.

A fost penultimul copil al familiei Armașu, născut din părinți maturi. Mama lui avea 46 de ani când l-a născut iar unii dintre nepoții lui erau mai mari ca el. Această trăsătură a familiei văd că se moștenește oarecum în ramurile familiei.

Bunicul a fost născut în anul 1902 și primul război mondial aduce pierderi mari în viața familiei lui. Unul dintre frații lui moare iar un altul rămâne infirm, imediat văduv și cu copii. Fratele decedat era cu puțin mai mare decât bunicul, erau prieteni buni ...

Aventurier, visător, iubitor de carte, de călătorie și muzică, muncitor, tânăr și neliniștit a plecat la Moreni ca să își facă un rost în viață. S-a angajat acolo. Nu a cheltuit și tocat banii ci i-a trimis acasă ca să își cumpere pământ și să își facă o casă conștient că munca pământului nu era punctul lui forte.

Al doilea război mondial a adus la pachet închideri de bănci și pierderi financiare pentru mulți români. Așa și-a pierdut bunicul economiile. Nu a avut încotro și s-a retras la casa din sat cu bunica și cele două fete. Între timp mai suferise o pierdere, un băiat i-a decedat la naștere.

În război este angajat ca administrator. Și-a dorit să facă altceva decât să omoare oameni. În ultimul tren cu soldați prizonieri care mergea spre Siberia, se prinde că ceva nu e în ordine și sare din tren devenind dezertor. Ajunge acasă, îi spune bunicii ce a făcut și apoi pleacă și stă fugar câteva luni bune ca să nu fie arestat și trimis spre zările înghețate ale Siberiei.

După ce lucrurile se liniștesc, revine acasă și intră în politică. Îi mergea mintea, era vrednic de încredere și ajunge primar pe vremea acelei cumplite foamete de după război. Salvează mulți oameni de la moartea prin înfometare.

Dar se pare că suferinței îi plăcea de el și într-un context extrem de dureros, moartea își întinde aripile și peste cea mai mare dintre fete. Era pe vremea când ideile comuniste erau în floare iar el cocheta cu ele.

Atunci, în mijlocul acelei cumplite dureri, a fost sfătuit să apeleze la Dumnezeu dacă vrea să își scape fata! Dumnezeu era singura salvare!

Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurirle încât cei de la Securitate l-au trimis să îi spioneze pe cei de la creștini după evanghelie. Aceștia voiau să afle dacă acolo se fac comploturi împotriva statului. Bunicul habar nu avea că unii dintre oamenii din sat, membri ai adunării știau să citească și să explice Cuvântul atâta de frumos, de simplu, pe înțelesul tuturor. Raporta securității ce auzise acolo dar detaliile cu conținut religios nu erau în raza lor de interes. Voiau să știe de comploturi iar bunicul nu auzise, simțise sau văzuse așa ceva. Securitatea a devenit nemulțumită de serviciile bunicului.

Numai că bunicului începe să îi placă la adunare. Securitatea simte asta și este pus să aleagă între politică și Dumnezeu. Alege să rămână de partea cui i-a salvat fiica de la moate, de partea Lui Dumnezeu și așa i se sfârșește cariera politică.

Bunicul Armașu nu s-a mulțumit niciodată cu puțin. Îi plăcea să povestească cu oamenii, să cunoască oameni noi. Știa pe mulți dintre membrii adunărilor din zona Moldovei. Și nu doar îi recunoștea facial, le știa problemele, durerile, nevoile.

Despre ceaiul negru Earl Grey, cel cu pliculețe, de la bunicul am aflat. Mi-a dat să gust dar nu mi-a plăcut. Habar nu am cum reușea să facă rost de acel ceai însă mi-l amintesc stând la povești cu o cană de ceai în mână. Ceaiul îi aducea aminte de tinerețe, de Moreni, de viața de la oraș. Savura fiecare strop de lichid din ceaiul lui la fel cum savura timpul petrecut cu oamenii.

Multă vreme au avut în sală, adica camera lungă din spatele casei, un pat. Acolo dormeau săracii care veneau la cerut, cei care erau atâta de urât mirositori, cu purici și păduchi încât bunicul nu avea curaj să îi aducă în casă. Cred că patul acela a fost mai mult ideea bunicii!

Nu mi-l aduc aminte supărat sau trist. Își ducea durerile în spatele unui zâmbet care îi luminau fața. Și nu numai atât, când se întâlnea cu cineva îi radia fața, se bucura de compania oamenilor, le păsa de ei.

Era în vârstă când m-am născut eu și cred că maturitatea își pusese amprenta asupra lui. Este foarte posibil ca alții să îl fi cunoscut altfel, să fi văzut o altă față a lui. Dar eu, nepoata lui, așa l-am cunoscut!

Mi-a influențat viața mai mult decât mi-am imaginat. M-a binecuvântat și a lăsat ca binecuvântările lui să curgă și spre mine. S-a investit în mine, m-a ridicat la nivelul lui deși eram doar un copil. Nu m-a tratat ca pe un semen inferior din cauza vârstei. Eram egala lui, cumva extensia lui în vizitele și plimbările pe la cunoscuți. Fericirea asta a durat până am început școala ...