minuni din misiune

Timp de vreo șapte ani, în aproape fiecare vacanță de vară și de iarnă, plecam în Moldova. Misiunea Charity Cup organiza tabere pentru volei și fotbal, activități cu copiii din sate sau din orfelinate și alte activități. Ce făceam eu? Cel mai des, făceam mâncare.

Cred că era iarna anului 2006 când am pășit pentru prima dată în viața mea într-un orfelinat. Auzisem povești despre copiii de acolo, despre poveștile lor de viață dar nu intrasem în contact direct cu ei niciodată și nici nu pășisem într-un orfelinat. Fusesem instruiți că dacă vom fi invitați la masă trebuie să stăm cu copiii și neapărat trebuie să mâncăm tot din farfurie.

Am ajuns, ne-am jucat cu copiii și am fost invitați la masă. Până atunci văzusem multe filme și documentare despre războaie, lagăre, experimente sociale. M-am trezit că am intrat într-o astfel de zonă. Cred că m-am albit și ... am muțit.

Am fost repartizați cu copiii la mese. Erau așezate deja pe mese castroanele și tacâmurile. Acestea cred că erau rămase de pe timpul celui de-al doilea război și date spre folosință copiilor de acolo. Aparent erau curate toate. Când însă puneai mâna pe ele ... ele cleioase-unsuroase-lipicioase.

Ni s-a adus borș de sfleclă! Bucățile mari de sfleclă ieșeau vesele deasupra lichidului colorat și îmbibat cu alte verdețuri. Noi, acasă, dădeam sfelca la porci, pe cea roșie o făceam salată. Da, auzisem de borș de sfeclă dar nu mâncasem așa ceva.

Copiii și-au pus în castroane și au așteptat să îmi pun și eu. Cu greu am căutat prin bol o bucată mai mică de sfelcă ca să o pescuiesc și mi-am pus extrem de puțină zeamă. Pâinea era rece și veche ... Mi-a pierit orice gust și chef de mâncare. Nu am putut mânca absolut nimic. Dar mai mult de atât, îmi era teribil de jenă de copiii cu care eram la masă. Ce să le explic? Că sunt o pretențioasă, că sunt sclifosită la mâncare? Că mi-i teamă de hepatită, de cine știe ce boală?

Am tăcut și m-am rugat. Am cerut Domnului să facă ceva și să mă ajute să le gătesc acestor copii niște mâncare pe care s-o mănânc cu ei.

Ne-am interesat dacă se poate așa ceva. Ar fi trebuit să fiu bucătar profesionist, să am diplome, atestate, adeverințe medicale și o grămadă de aprobări. Am abandonat cumva ideea însă la fiecare plecare în Moldova, visul-dorință revenea în mintea mea.

Eram în iarna anului 2008 și grupul cu care eram ajungea la 45 de oameni maxim. Terminasem de pregătit mâncarea pentru prânz, așezasem totul pe mese și a venit liderul de misiune, m-a luat deoparte și mi-a spus “dorința ta s-a împlinit!”. Care dintre ele, am întrebat mirată.

Copiii de la orfelinat au auzit că am venit aici și au venit să ne colinde! Iar apoi vin la masa!

Cam câți sunt?

Mai bine de 20, poate 40! Termină de cântat și vin la masă! Nu îți fă griji pentru noi ceilalți. Dacă rămâne ceva, mâncăm aici. Dacă nu rămâne nimic, mergem în oraș.

Și, a plecat.

Am adunat echipa, le-am spus despre ce e vorba și i-am provocat să ne facem treaba rugându-ne ca Domnul să înmulțească mâncarea pe care noi o aveam în oale.

Copiii au venit veseli la masă, s-au așezat și au început să mănânce. Media castroanelor de borș de copil se ridica la patru, felul doi a intrat de mai multe ori fără nici o problemă. Nici desertul nu a fost ignorat.

Copiii radiau.

Noi, echipa din bucătărie, numărasem porțile. Știam cât am pus în acele oale însă câtă mâncare a ajuns pe mese … e altă poveste. Sub ochii noștri, mâncare s-a înmulțit. Vedeam cum pleacă bol după bol de mâncare și nivelul din oale nu scade. Vedeam cum Domnul înmulțește mâncarea pentru copiii din fața noastră!

Copiii au plecat fericiți și au lăsat în urmă niște adulți uimiți, fericiți, martori ai unei minuni.

Mare parte din echipă nu a plecat în oraș să mănânce. A venit la masă fără să știe ce s-a întâmplat mai devreme. Am dat bol după bol spre sala de mese. A ajuns pentru toți. M-am uitat la oale, la oamenii cu care lucram și i-am rugat să se așeze la masa pentru că ceea ce a rămas trebuia împărțit între noi. Și noi trebuia să mâncăm din mâncarea care s-a înmulțit sub ochii noștri.

Aceeași experiență, s-a repetat în vara anului 2010