Amintirile nu îți trimit mesaje prin care să te anunțe că vin să se năpustească peste tine. Nu. Ele doar vin. Și sunt declanșate de un sunet, un miros, o adiere, o tonalitate a unei voci, o imagine ...
M-am trezit catapultată de amintiri în casa bunicilor. Era o casă mare, înaltă, tipică, cu două camere mari și o sală între ele. Una dintre camere era cea de curat, de musafiri. Acolo intram doar să depozităm ceva sau să facem curat. În cealaltă, ne petreceam viața.
În camera aceasta am cele mai multe amintiri din acea vreme. Era dormitor într-o parte, bucătarie în alta, zonă de citit, zonă a războiului sau zonă pentru lucrul de mână, în mijloc era zona de primit musafiri. Atunci, mi se părea o cameră enormă.
În stânga camerei, cam de pe la mijloc, trona soba. Nu am mai văzut asemenea sobă de atunci în altă casă. Avea cred că un spațiu cam de un metru între sobă și peretele din spate. Acolo, fusese zidit un soi de etajeră între sobă și perete, la același nivel cu patul. Și acest spațiu era folosit ca pat pentru mine. Bănuiesc că mama și ceilalți copii ai bunicilor tot acolo au dormit.
Bunicul T, cel despre care am mai povestit, a plătit de multe ori pentru a i se aduce curentul electric acasă. Până la urmă, a ajuns și la ei curentul electric. Dar, după instalare, din punctul meu de vedere, casa și-a pierdut din farmec.
Mama trebuia să meargă la CAP sau la vie ca să nu ne pierdem grădina și așa ciopârțită. Am crescut știind până unde ne este hatul(hotarul). Mai bine de jumătate din grădină ne fusese luat de CAP și eram mereu amenințați că vor intra să mai ia din grădini.
Fiind cea mai mică și neavând cu cine să stau acasă, am stat la bunicii materni mare parte din copilărie.
Acum realizez cât de strânsă și de specială a fost relația mea cu bunicul. Eram în acea vreme ca o extensie a lui. Unde era el, eram și eu. Stătea la povești cu adulții, eram lângă el. Ce mânca el, mâncam și eu. Doar când își făcea siesta voia să fie singur. Mă foiam prea mult și îi deranjam somnul.
Bunica nu era invidioasă pe relația noastră. Știa că îi semăn leit și că nu are rost să se lupte cu morile de vânt. Ne respecta și ne lăsa loc liber. Ea, care a rămas acasă în timpul războiului cu doi copii, care a fost arestată de ruși pentru că a avut curajul să își ceară vaca înapoi pentru că avea copii de hrănit, avea nevoie la bătrânețe de tăcere, de spațiu. Iar bunicul i-l acorda. Se simțeau din priviri.
Ei, acolo după sobă, în lunile lungi de iarnă, îl ascultam pe bunicul depănând amintiri. Mi-a povestit de pe când era el copil, de când era mama mică, de pe vremea războiului. Am auzit pentru prima dată de Stalingrad și de Vladivostok din poveștile bunicului. El fusese acolo. A fost administrator de campanie în timpul războiului. Asta a fost singura lui șansă ca să nu împuște oameni. Dar despre atrocitățile văzute a refuzat să vorbească.
Mi-a povestit despre casa lui de la oraș, de faptul că a pierdut toți banii pe care îi depusese la bancă înainte de război. Atunci, a trebuit să se întoarcă la casa din sat. A tânjit toată viața să se reîntoarcă în oraș. A muncit pământul mai mult cu silă, doar pentru că a trebuit. A visat mereu altceva. Citea mult. Acum, cred că o făcea ca să iasă din viața reală.
Bunicul T a fost eroul meu.
Bunica, la lumina lămpii, lucra tot felul de lucruri iar bunicul își depăna amintirile. În sobă, focul ardea molcom emanând căldură. Prin umbrele casei făcute de dansul flăcării din lampă auzeam poveștile și în imaginație le lăsam să prindă viață.
În fiecare an, de ziua copilului, primeam un cadou. Bunicii nu mi-au făcut cadouri cu care să mă joc. Primeam de la ei o oala, o pernă mică brodată sau cusută artistic de bunica sau o pernă mare brodată, o față de masă, o cuvertură. Prima mea Biblie o am de la bunicul T. Ei dădeau cadouri cu dragă inimă și erau cadouri practice, cadouri pentru viitor.
Azi, este 1 iunie și m-am trezit catapultată în amintiri după soba bunicilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu