De ce vrei să sărbătorești Paștele?

Mâine este mare sărbătoare! Dar te rog să îți faci puțin timp ca să meditezi la ce s-a întâmplat de Paște, în Ierusalim, pe vremea Lui Isus-Yeshua.

A cui era sărbătoarea?

De ce o celebrezi și tu?

Ce rol ai tu în această sărbătoare?

Ce trebuie să faci tu acum la această sărbătoare?

De ce vrei să o sărbătorești?

Cine este Mielul jertfit pe crucea din Golgota?

De ce un miel? De unde vine tradiția asta? Care este rolul mielului?

Cine te-a invitat la această sărbătoare?

Sub ce pretext o celebrezi?

Și chiar așa, de ce sărbătorești Paștele?

Știu, am pus aceeași întrebare de trei ori. Nu e o greșeală.

Împăratul intră în Ierusalim

De aseară, evreii sunt în sărbătoare. Este Paștele, și suntem încă în 14 nisan.

Creștinii, astăzi, celebrează intrarea Împăratului în Ierusalim. Nu era prima dată când Isus-Yeshua intră în Ierusalim, dar conform planului Său veșnic, acest Paște era altfel. Era Mielul care se aducea jerftă. Cred că Isus este Mesia – Yeshua HaMashiach, Fiul Lui Dumnezeu, Împăratul Împăraților și Domnul Domnilor.

Primul Paște și exodul nu a fost numai despre eliberarea din robie, ci este invitația Domnului la o relație între El și poporul Israel. Dumnezeu alege să își scoată poporul Lui din Egipt. Israel este al Lui, și nu îl mai voia sub robia lui Faraon. Fizic și vizibil, Domnul era în stâlpul de foc, sau în norul care îi acoperea ziua și noaptea. Domnul luptă cu alte poporare și face un loc pentru poporul Lui, îi dă o țară. Un pământ atât de controversat astăzi.

Isus este Fiul Lui Dumnezeu, Împăratul, și intră înainte de Paște în Ierusalim împlinind cuvintele spuse de profetul Zaharia „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit și biruitor, smerit și călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgărițe.” Zaharia 9:9

Dar și cuvintele lui Isaia „Iată ce vestește Domnul până la marginile pământului: "Spuneți fiicei Sionului: „Iată, Mântuitorul tău vine; iată, plata este cu El, și răsplătirile merg înaintea Lui.” Isaia 62:11

Ierusalimul era cunoscut ca și Sion (2 Samuel 5:7). Iar Împăratul intră călare în cetate pe un măgăruș respectând condițiile încoronării.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo, să văd cu ochii mei mulțumea, să îi văd rupând crengile copacilor, punându-și hainele ca și covor regal. Să-I văd pe copii strigând cât de tare puteau „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului - Baruch haba b’Shem Adonai! Osana în cerurile preaînalte!”

Cei mai mulți veniseră să-L asculte, unii vedeau că e ceva cu El, se mirau cu toții de modul Lui de a interpreta Scriptura, erau uimiți de învățătura Lui, de puterea cu care vindeca, vorbea, scotea duhurile care-i chinuiau pe oameni.

Tot poporul Îl aștepta pe Mesia. Numai că Isus-Yeshua nu corespundea așteptărilor multora.

Înainte de a acuza pe alții, mă uit la mine. Nici pentru mine uneori nu corespunde așteptărilor. Aș vrea să nu mă doară nimic, să îmi asculte rugăciunile instant, să nu fie nevoie de perioade de deșert și pustiu în viața mea, să îmi instaleze bucuria și mulțumirea ca pe niște softuri funcționale, să îmi facă și să îmi dreagă. Sunt uimită și eu de învățăturile și de minunile Lui, dar uneori aș vrea să Îl manipulez ca pe duhul din lampa lui Aladin.

Intrarea în Ierusalim nu era în zi de sărbătoare, oamenii veneau în cete în cetate ca să se pregătească de sărbătoare, de Paște. Veniseră însă și cu dorința de a-L vedea pe Profetul despre care auziseră atâtea. Era oare chiar El, cel despre care spusese Moise?

Trăiesc în democrație și îmi este greu să înțeleg mornarhia. Cum să mă comport cu un Împărat? Împărarul intră în Iersalim hotărât să Își ducă planul la îndeplinire, împlinind profețiile.

Urmează o săptămâna care va schimba istorii omenerii, care va aduce eliberare unora și multă durere altora.

Cine îmi este Împărat?

Am prins câțiva ani din comunism. Nu au fost mulți, dar au fost suficienți cât să pricep că nu ne era bine. Nu m-a interesat politica niciodată, nu mi-a păsat nici de cine era la conducere. Îmi era însă frică de ei. Îmi era frică de ceea ce ar fi putut sistemul lor să ne facă. Am intrat apoi în democrație, am știut cine e președinte, uneori am știut și cine este prim ministrul, dar au fost prea mulți...

Despre monarhia din România nu am auzit povești prea frumoase, sau poate că cei ce le-au trăit nu au experimentat nimic roz. Pentru ei a fost amar...

Nu înțeleg monarhia. Și din acest motiv îmi este foarte greu să înțeleg unele aspecte ale Scripturii. Realizez că anumite porțiuni ale Scripturii le tratez ca pe niște povești din care alții să învețe...

Studiez cartea Matei, am ajuns în capitolul 22 unde Isus – Yeshua spune o poveste, pune întrebări, discută cu ucenicii, cu fariseii, cu elita intelectuală și spirituală. Textul începe cu o poveste a unui împărat care face nuntă fiului său, trimite slujitorii cu invitațiile. Dar aceștia se întorc doar cu refuzuri. Trimite alți servitori, iar unii dintre ei sunt bătuți, alții sunt uciși. Împăratul se supără pe cei răi care i-au ucis pe slujitori și nimicește cetatea, dar trimite slujitorii să cheme pe oricine găsesc la intersecțiile drumurilor. Și așa se face nunta.

Știam povestea asta...

În contextul nostru, dacă vrei să te duci la o nuntă, te duci. Dacă nu ai bani, sau nu vrei să te duci la nuntă, nu te duci. După logica mea, nu am înțeles de ce s-a supărat împăratul așa de tare. Poate că oamenii aveau chiar aveau treabă.

Dar uit niște lucruri din Scriptură. În seara aceasta, începe Paștele. Iar Paștele și exodul nu sunt doar o eliberare din robie, este o călătorie de învățare a unui popor, o relație a acestuia cu Dumnezeul lui. Dumnezeu Îi scoate din Egipt, și intră în relație cu ei. Ei sunt ai Lui. Cu această sintagmă merge Moise la Faraon ca să ceară eliberarea „poporului Meu” din Egipt. Erau ai Lui de la legământul cu Avraam. El era Împăratul poporului Israel.

Trec ani de relație, cu suișuri și coborâșuri, iar Israel își dorește împărat fizic, uman, acceptând toate condițiile impuse de acest statut. Voiau să fie la fel ca celelalte popoare. Doresc un împărat refuzând domnia Împăratului.

Neascultarea de Legea Domnului îi duce în mai multe perioade de robie. Așa erau și pe vremea lui Isus-Yeshua. Erau sub robie romană, plăteau biruri cu bani romani, iar darea la templu o plăteau cu bani evreiești.

Matei 22 capătă alt înțeles studiind acum pilda fiului de împărat, cât și plata birului.

Împăratul este Dumnezeu. El face o nuntă Fiului Său, iar la nuntă este chemat poporul Lui. Slujitorii sunt profeții trimiși de-a lungul vremii. Invitația la nuntă este din nou o chemare la relație.

După refuzul celor chemați initial, au fost chemați toți oamenii, și buni și răi. Cei care au venit la nuntă, au trecut prin protocolul de nuntă, și au intrat în sala de onoare. Au respectat protocolul Împăratului. Doar unul a intrat în sală fără să țină cont de protocol, de cerințe, de legile împărăției. Acela a ieșit imediat în evidență, iar Împăratul l-a trimis afară „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor!  Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.”

Nu am înțeles pilda cum trebuie pentru că nu am știut să mă raportez la monarhie. Mai mult de atât, realizez că uneori sunt credinciosă, iar uneori sunt religioasă și țin tare mult la litera legii, interpretând-o după cum cred eu că e bine. Uneori sunt ca fariseii și cărturarii legii din vremea lui Isus-Yeshua.

Recunoscându-L pe Împărat, mă supun Lui. Recunosc că tot ceea ce am Îi aparține. În Împărăția Lui am o casă, dar casa Îi apaține Lui, toată Împărăția cu tot ce este în ea, este a Împăratului. Eu sunt administrator a bunurilor Lui, mă bucur de toate lucrurile și lucrările Lui.

Trăiesc aici în România, recunosc autoritatea statului, dar este democrație...

Cine îmi este Împărat? Dau Cezarului ce este al Cezarului, și Lui Dumnezeu ce este al Lui?

Creștinii, mâine, celebrează intrarea Domnului în Ierusalim.

În Ierusalum, atunci, a intrat Împăratul. I s-a cântat „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”. Împăratul a intrat în Ierusalim ca să fie Mielul venit de Sus care moare pentru păcatul meu și-al omenirii.

Și uneori parcă informația asta nu se leagă în capul și-n inima mea. E prea mult. Aș vrea să pot plăti și eu ceva. Dar nu am ce, nu am cum…

Am primit invitația la relație, la nuntă. Acolo unde eram, m-a găsit Împăratul, și am ales să răspund invitației lui și Îl recunosc ca Împărat. Nu pricep încă bine monarhia, dar am decis să-L las pe El să mă învețe cum să mă raportez, cum să acționez, cum să trăeiesc în Împărăția Lui.

Vine Paștele, iar eu mă pregătesc să-mi revizuiesc relația cu Cel venit de Sus, cu Împăratul.

10 nisan - mi-am luat miel

 Ziua de 10 nisan conform calendarului evreiesc s-a încheiat în seara asta. Conform Scripturii, mielul a fost deja cumpărat, e la noi în casă.

Am vrut să mă dau mare că părinții mi-au luat animal de companie, dar toți vecinii mei sunt evrei și respectă legea Lui Dumnezeu, deci toți au câte un miel acasă.

Moise a venit din pustiu, de departe, și ne-a spus că a vorbit cu Dumnezul lui Avraam, Isaac și Iacov, cu Cel cu care noi suntem în legământ. De când a revenit Moise aici, în Gosen, viața a devenit ca un tobogan.

Moise se tot duce cu Aaron la Faraon ca să vorbească cu acesta. După ce iese de la Faraon, încep urgiile. La început, nu am mai avut apă. Toată fusese transformată în sânge. Și ce miros era…

Cumva îmi plăcea de Faraon, dar când am văzut că își cheamă vrăjitorii și transformă apa și ei…. Mi-am schimat părerea. Nu era de ajuns? La fiecare urgie, Faraon îi chema pe vrăjitori să facă și ei ce făcea Moise.

Apoi au venit broaștele, păduchii, apoi niște muște câinești sau tăuni.

După ce am scăpat de muștele acelea mari, noi, cei din Gosen ne uitam la ce se întâmplă cu vecinii noștri egipteni. Au venit peste vitele lor o ciumă/molimă care le-a ucis animalele. Parcă locuiam într-un cimitir în putrefacție.

Apoi au venit niște bube peste oameni, iar Faraon își tot chema vrăjitorii să mai facă și ei nișe bube.

Ploaia și pietrele au bătut tot. Nu a rămas nici o frunză pe ramuri, nici un fir de iarbă în picioare. A ucis tot ce era pe câmp, om sau animal. În Gosen, adica la noi, era liniște… Nici vrăjitorii nu mai erau chemați la Faraon.

Când s-a încheiat cu ploaia și cu piatra, a apărut un roi de lăcuste care a devorat tot. Nu mai vedeai pic de verde. Orice frunzuliță, frunctă sau cereală a dispărut mâncată de lăcuste.

Faraon se încăpățâna mereu și mereu și nu ne lăsa să mergem să ne închinăm Dumnezeului nostru.

Părinții noștri ne-au explicat cum a creat Dumnezeu lumea, cum era întunericul când a făcut lumina. Noi ne uitam la ei, și ne întrebam ce fel de întuneric era acela. Nu a trebuit să ne întrebăm mult, pentru că l-am văzut la vecinii noștri. Aprindeau lumina, iar aceasta nu se difuza în întuneric. Efectiv nu vedeai nimic, deși aveai lumina aprinsă.

În timp ce egiptenii se luptau cu întunericul, Moise i-a chemat pe bărbații poporului și le-a spus să își ia în casă un miel. Are Moise acesta niște idei…

Trebuie să îl ținem în casă. Mama se pregătea să vocifereze, dar tata i-a spus că așa e poruncă de la Dumnezeu.

În Israel, la ani distanță, un alt Miel se pregătea de Paște.

Dar până pe 14 nisan mai este un pic. Între timp mă bucur de mielul din casă.

Estera şi sărbătoarea de Purim

În seara asta, începe sărbătoarea de Purim. Şi povestea acestei sărbători o găsim în cartea Estera. Este vorba, în mod special, despre o fată din seminția lui Beniamin, care era deja în robie. Părinții ei au murit în timpul invaziei, iar verișorul ei Mardoheu a înfiat-o. El era scrib – adică un fel de secretar la curtea lui Ahashverosh. Era un om citit, învățat, manierat, educat și foarte bun la limbi străine, politică și diplomație. Mare parte din ceea ce știa el a învățat-o și pe Hadasa. Este cunoscută mai mult sub numele de Estera.

Deși erau în robie, Mardoheu a crescut-o pe Hadasa conform tradiției evreiești. Era o bună cititoare, iar Mardoheu avea acasă sulurile Torei, sau ale Scripturii. Mai mult decât atât, făceau dezbateri împreună, iar Mardoheu era un fel de lider spiritual al locului unde stăteau în Susa.

Ahashverosh nu era un împărat care reacționa bine la beție. Dă un banchet mare și vrea să se laude cu frumusețea nevestei lui. Curtenii lui erau mai beți decât el și voiau un spectacol cum găsești în barurile de noapte. Numai că împărăteasa refuză să apară la banchetul împăratului și refuzul acesta îl înfurie tare pe împărat.

Are loc un divorț rapid și se dă un ordin imperial prin care se caută o soție pentru împărat. "Să se caute pentru împarat niște fete fecioare și frumoase. Împăratul să pună în toate ținuturile din împărăția lui dregatori însărcinațti să strângă pe toate fetele fecioare și frumoase, în capitala Susa, în casa femeilor, sub privegherea lui Hegai, famenul împăratului și păzitorul femeilor, care să le dea cele trebuincioase pentru gătit.”

Mardoheu și ceilalți scribi au trebuit să scrie ordinul în toate limbile robilor din imperiu, dar, până să ajungă el acasă, Estera este răpită de armata împăratului și dusă la palat, în haremul acestuia.

Și noi am crede că stătea la solar sau în piscină, și-a pus gene și unghii false, se dădea cu cremă și se machia toată ziua.

Estera și celelalte fete au intrat într-un ritm intensiv de învățare. A învățat să se epileze, să se spele... peste tot, a învățat cum să folosească parfumurile, pe unde să se dea cu ele, cum să mănânce, cum să bea, cum să așeze o masă, cum să servească o masă, cum să zâmbească, cum să stea, cum să vorbească cu diferite oficialități.

Dar nu numai atât, a învățat politică, trebuia să știe despre religiile popoarelor din imperiu, dar și despre relațiile internaționale, maniere, muzică, dans, economie și filosofie, artă și cultură. Apoi a trebuit să învețe ce îi place și ce nu îi place împăratului, ce bijuterii se asortează cu hainele și materialele pe care le va purta.

Da, Hadasa era frumoasă. Dar a simțit că mâna bună a Domnului este cu ea și îi dă trecere. Înainte de a fi răpită și dusă la harem, visa să se căsătorească, să aibă copii care să-l fericească pe Mardoheu, care a fost făcut eunuc.

Visurile i s-au frânt brusc și a ajuns în casa femeilor din curtea împăratului.

Este aleasă de Ahashverosh și ajunge împărăteasă. Și aș crede că a trăit o viață de poveste, cumva aștept să aud că au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

Dar în împărăție era un om care ura de moarte poporul Israel. Reușește să ceară lichidarea/uciderea tuturor evreilor din imperiu, iar împăratul își pune semnătura și sigiliul pe acest ordin, neștiind că soția lui era condamnată la moarte.

Împărăteasa Hadasa nu devine o femeie fițoasă, cu nasul pe sus, care crede că ceilalți trebuie să-i fie la dispoziție. Este o împărăteasă care își iubește servitorii, care nu uită de unde a plecat. Când primește mesaj de la verișorul ei să meargă la împărat ca să-și ceară viața, toți servitorii ei stau împreună cu ea în post și rugăciune trei zile. Toți aleg să ceară Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov să intervină pentru poporul Lui.

Nu fusese chemată la palat de multă vreme, își risca viața dacă intra în fața împăratului. Dar nu mai conta. Viața oricum îi era în pericol.

Dumnezeu face o minune pentru poporul Său. Estera și poporul Israel își câștigă dreptul de a trăi.

nu-mi lipsește nimic

De ceva vreme, David îmi reamintește de Psalmul 23.

“Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.”

Holman Christian Standard Bible - The Lord is my shepherd; there is nothing I lack.

The Message Bible - God, my shepherd! I don't need a thing.

New Living Translation - The LORD is my shepherd; I have all that I need.

The Complete Jewish Bible - A psalm of David: ADONAI is my shepherd; I lack nothing.

Good News Translation - The Lord is my shepherd; I have everything I need.

Good News Translation w/ Apocrypha - The Lord is my shepherd; I have everything I need.

GOD'S WORD Translation - The LORD is my shepherd. I am never in need.

Domnul este Păstorul meu, asta este clar. Eu nu am nevoie de nimic, eu nu sunt în nevoie, eu am tot ce îmi trebuie, nu-mi lipsește nimic.

Aici și acum, am tot ce îmi trebuie, nu-mi lipsește nimic.

Dar eu am o listă lungă de nevoi, și mai ales de nemulțumire că nevoile mele nu sunt împlinite și satisfăcute. Visele mele nu au devenit realitate, și clocotește frustrarea în mine. Da, Domnul este Păstorul meu, dar cu lista mea ce se întâmplă?

David îmi reamintește că atâta vreme cât Domnul este Păstorul meu, eu am tot ce îmi trebuie acum, și aici. Punct. Eu nu am nevoie de dorințele, visele și lucrurile de pe lista mea.

Efectiv nu am nevoie…

Realizez că lista mea cu dorințe și vise mă transformă într-un soi de dumnezeu, iar Dumnezeu ar trebui să fie ca duhul din lampa lui Aladin, mereu la dispoziția mea…

Am tot ce trebuie, tot ce îmi trebuie.

Nu-mi lipsește nimic!

Haideți să ne rugăm pentru fericirea țării noastre.

Astăzi este zi de sărbătoare în România! În anul 1859, la 24 ianuarie a avut loc unirea Moldovei cu Țara Românească, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza.

M-am născut aici, pe meleagurile acestea, într-o perioadă cețoasă și grea a istoriei României. Sunt născută în epoca decrețeilor, și am fost învățați să ne iubim patria mamă. Ideea asta a declanșat un conflict în capul meu. Cum adică țara/patria este mama mea? Cea care m-a născut și îmi dă de mâncare este mama mea, nu patria.

Am fost în alte țări, dar doar în vizită. Și nu pot spune că din mare naționalism am ales să rămân aici. Mi-i dragă țara asta, așa cum este ea, cu bune și cu rele. Mai mult de atât, de când a început nebuloasa asta în care ne aflăm acum, un verset din Scriptură nu-mi dă pace.

„Urmăriți binele cetății în care v-am dus în robie și rugați-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!” Ieremia 29:7

Nu sunt aici în robie. Sau… poate sunt în robia ratelor. Dar Domnul mă sfătuie și mă îndeamnă să mă rog pentru locul unde trăiesc. Fericirea mea depinde de fericirea comunității din care fac parte.

Au trecut 166 de ani de când Cuza a semnat Unirea celor două principate, și bucata asta de țară s-a schimbat mult. Locuiesc în Iași, în capitala Moldovei, în orașul celor șapte coline românești, și sunt mândră de dulșili nostru grai moldovieniesc.

Și pot sâ-mi doriesc, șâ sâ îi doriesc țării isteia?

Ani binecuvântați de Domnul, și oameni care să-și folosească inteligența dăruită de El înspre binele cetății/țării unde locuim, oameni care să vrea binele semenului lor, oameni care să vadă nevoia, și să facă ce este de făcut.

Îmi doresc să nu uit că e datoria mea să mă rog pentru liderii cetății/țării unde locuiesc, dar și să caut fericirea comunității mele. Am fost binecuvântată cu voi, cu toți cei de lângă mine, și împreună trebuie să căutăm binele. Problema e că uneori nu reușim să distingem binele pe care-l căutăm. Dar Domnul ne promite că ne ajută în căutările noastre, și ne dă înțelepciune dacă o cerem, și este cu noi la fiecare pas.

La mulți ani, România!

La mulți ani, românilor!

Haideți să ne rugăm pentru fericirea țării noastre.

învăț de la un bob de muștar

Nu pot spune că sunt mare fan muștar, dar la gătit folosesc muștar cu boabe. De ce? Pentru că dă mâncării o aromă aparte.

În ultima vreme, m-am tot gândit la un bob de muștar, asta și pentru că studiez cartea Matei, din Biblie. Isus face referire de două ori la bobul de muștar. Dintr-un bob de muștar crește un copac mare, atât de mare încât păsările cerului își fac cuib în el. Dar a doua referire mă pune tare mult pe gânduri. Dacă aș avea credință cât un bob de muștar, aș putea să spun unui munte să se mute, și el s-ar muta.

De Crăciun, am primit o brățară cu un pandativ în care este un bob de muștar.

M-am întrebat, și am fost întrebată ce aș vrea anul acesta.

Și ce aș vrea?

Să-mi las credința să crească. Să ajungă măcar cât un bob de muștar. Nu vreau să mut fizic nici un munte, dar am mulți munți de mutat în mintea și în inima mea. Apoi, la început de an, am luat din Cuvântul Domnului o altă promisiune pentru mine. „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Dacă mi-aș lăsa munții mutați, și aș crede că Domnul vrea să facă un drum prin pustiul inimii, minții și sufletului meu? Cum ar fi dacă aș crede că El poate aduce viață și ar înflori deșerturile și pustiurile mele?

Cum ar fi dacă L-aș crede mai mult pe El pe Cuvânt?

Cum ar fi dacă aș uda sămânța credinței mele încât să ajungă măcar cât un bob de muștar?

Cum ar arăta viața mea?

Mai aștept lucruri noi?

Mai cred că Domnul are aceeași putere ca și în trecut?

Mai cred că El face minuni?

Vreau să învăț de la, și cu un bob de muștar despre credință în acest an.

am învățat

Prima zi a anului mă găsea pe drumuri, și tot pe drumuri am încheiat anul 2024.

A fost un an în care am mai învățat puțin că moartea face parte din viață, că oricât de mult aș vrea ca cei dragi să trăiască, eu nu sunt în control, că viața și moartea sunt în Mâinile Celui ce ne-a creat.

Am mai învățat că durerea slefuiește mai mult decât orice, că trebuie să-mi țin gura în fața morții și să nu vorbesc ca o atotștiutoare înțeleaptă rănind și devastând pe cei ce-și plâng durerea.

Am învățat că viața e mai prețioasă decât am crezut, că trebuie să mă bucur de oameni, de clipe, de viață, de ceea ce mi s-a încredințat.

Am învățat că trebuie să mai las lucrurile din controlul meu, și asta ca să las corpul să respire.

Am învățat că minunile le face Domnul, în timpul Său și nu la comanda mea, în condițiile Lui și nu ale mele, cu ce și cine vrea El. Încă învăț că pământul nu se învîrte în jurul meu.

Am învățat că zdrobirea face parte din viață, că doar zdrobită și cizelată îmi plec urechea și ascult, altfel doar aud.

Am învățat să dau spațiu oamenilor, să nu mă leg disperată de ei. Dar nici să nu îi las să se lege ca și caracatița de mine ca să mă sufoce. Este suficient aer pentru toți, este nevoie de creștere pentru toți… Și creșterea se face în liniște, în singurătate cu mine și cu Domnul.

Am realizat că îmi place să mă ascund în mulțime ca să nu-mi confront temerile, ideile, fricile, gândurile. Numai că Domnul mă iubește prea mult, și are modurile Lui de a mă scoate de acolo, ca să mă salveze de mine.

Am experimentat deșertul și pustia sufletului, dar Domnul mi-a scos din Cuvânt izvoare de apă dătătoare de viață. A făcut drumuri noi în inima, mintea și sufletul meu.

Pentru că transgenealogia este una dintre pasiunile mele, Domnul astăzi îmi reamintește un text cu care mă tot provoacă de câțiva ani, „Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi! Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteți voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Învăț să las trecutul să fie trecut.

Învăț să Îl las pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov să fie Dumnezeul vieții mele.

Învăț să las Cuvântul să-mi fie ghid, îndreptar și hrană.

Învăț să Îl las să facă lucruri noi, să deschidă drumuri noi în viața mea prin locurile secetoase ale minții, sufletului și inimii mele.

Continui să învăț, continui să mă las transformată de Cel care are toată puterea în cer și pe pământ. Continui să Îl las pe El să mă transforme tot mai mult asemenea Chipului Fiului Său.

Continui să fac ceea ce mi-a spus să fac, și anume să povestesc minunile Lui.

Ce planuri am? Să fac ceea ce știu să fac, să iubesc ceea ce El iubește, să mă odihnesc mai mult în El, și să nu mai trăiesc pe repede înainte.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Sora Barac

Cred că în anul 2005, în misiunea de Crăciun, am cunoscut doi frați (frate și soră) veniți din America. Este vorba despre Leo și Mike Barac. După o zi, cu Leo eram deja prietene la cataramă. Anii au trecut, dar noi încă mai stăm agățate la povești.

Cei doi frați proveneau dintr-o familie cu zece copii, povesteau despre întâlnirile din fiecare dumincă de la părinții lor. Mereu povesteau despre părinții lor.

În anul 2007 sau 2008, Leo mi-a spus că în misiunea din Moldova va veni și mama lor. Și mi-o închipuiam o femeie înaltă, voinică, energică. Mă gândeam ce ar putea face ea la vârsta ei în Moldova, cum să slujească dânsa acolo?

Sora Barac – nu am știut niciodată numele ei mic, o femeie minionă, cu niște ochi căprui pătrunzători, te scana într-un zâmbet cuceritor și te cuprindea într-o îmbrățișare care te dezarma.

Am avut onoarea de a o caza vreo două zile la mine acasă. Știam că trebuie să o las să se odihnească, și am lăsat-o. Apoi, a vrut să mâncăm ceva împreună, așa că am mâncat. Și apoi am mers în sufragerie ca să povestim. Și… am povestit.

Mi-a povestit cum a ajuns în America, apoi despre durerea sfâșietoare care a făcuto să se întoarcă în țară ca să își ia nepoții cu dânsa, despre cum s-a implicat în creșterea copiilor, a nepoților ei rămași orfani de mama.

Fiica ei cea mai mare, la revoluție, năștea cel de-al patrulea copil, un băiețel. A născut fără probleme, dar personalul era ocupat cu știrile, cu ce se întâmpla în țară. Au uitat de biata femeie și de procedurile care trebuie aplicate unei femei după ce a născut. Și, fiica sorei Barac a decedat.

Vestea aceasta a adus-o pe sora Barac în România. Împreună cu soțul și ceilalți nouă copii erau deja stabiliți în America, dar ce se va întâmpla cu nepoții? Se decid că trebuie luați în America. Familia se va ocupa de copii.

S-a înarmat cu toate documentele familiei și a plecat la Ambasada Americii de la București. Acolo, era o doamnă care i-a promis că niciodată nu va primi vize pentru copii, niciodată copiii nu vor părăsi România.

Cunoscuții sorei Barac și-au plecat genunchii și L-au rugat pe Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ să intervină. Și El a intervenit.

Sora Barac a primit un telefeon să meargă din nou la București cu actele, o doamnă care o văzuse pe acolo i-a cerut dosarul și nu a mai lăsat-o să treacă prin toate procedurile, ci a mers direct la ambassador, i-a spus povestea copiilor, iar acesta le-a dat viza pentru America.

Cred că pe trei dintre nepoții aceștia i-am cunoscut și eu.

Sora Barac povestea despre minunile din viața ei de parcă avea parteneriat cu Dumnezeu. Ea nu se lăsa până Dumnezeu nu deschidea ferestrele, ușile sau porțile pe care ea avea nevoie să intre.

Nu i-a fost ușor pe timpul comunismului să crească zece copii. I-a ținut mereu aproape. Indiferent de deciziile pe care ei le-au luat cu viața lor, sora Barac mereu le-a reamintit că acasă sunt mereu așteptați, iubiți și respectați.

Dinainte de a veni în anul 2007 sau 2008 în România, aflase și despre mine. Veneau copiii ei în România și-mi spuneau, „mi-a spus mama să îți spun că se roagă pentru tine”, sau „ți-a trimit mama ceva”. Iar eu mă miram teribil de mult. Femeia nici măcar nu mă știe, dar se roagă pentru mine? Îi păsa de mine pentru că eram prietena copiilor ei.

Sora Barac s-a dus ACASĂ, s-a dus la Isus, la Cel pe care L-a slujit și L-a onorat cu viața ei. A plecat să povestească cu Isus.

Lângă noi, printre noi, sunt oameni bandaje de dragoste și binecuvântare, trebuie doar să ne uităm în jur și să-I descoperim. Sunt darurile Lui Dumnezeu pentru noi.

Mă simt onorată că am cunoscut-o pe sora Barac, că am povestit cu dânsa, că și-a lățit inima ca să încap și eu în ea.

Fotografie postată cu permisiune.

Vă doresc să vă faceți timp să stați la povești cu El. Are atâtea să vă spună...

Zilele acestea cineva întreba: „de ce cântați colinde? Sunteți obligați? De ce mergeți cu colindul? De ce mergeți la biserică ca să cântați și să colindați?” Întrebările erau sincere.

De ce colind? De ce am repetat colindele vreo trei luni pentru concertul de duminica trecută? Doar nu ne-a plătit nimeni, nu ne-a obligat nimeni... Ce sărbătoresc zilele acestea?

Anul acesta două sărbători se suprapun. Una începe în seara asta, cealaltă începe mâine seară. Amândouă sunt despre minuni, o minune a întrupării, și o minune a înmulțirii și a credinței. Și pentru că îmi plac sărbătorile, le celebrez pe amândouă.

În cele două sărbători, nu este vorba despre mine, despre lista mea cu ce trebuie să cumpăr, să fac, să mă ostenesc, ca apoi să cad de oboseală. Nu este vorba nici despre tine. Este vorba despre Dumnezeu. Sunt sărbători în cinstea Lui. Nici una dintre acestea nu ne este poruncită în Scripturi, dar ne este poruncit să ne bucurăm la sărbătorile noastre.

Sărbătoarea Hanukka este despre puterea Lui de a înmulți uleiul de la templu.

Sărbătoarea Nașterii Domnului este despre puterea Lui de a se limita, de a se întrupa într-un bebeluș, împlinind fiecare cuvânt al Scripturii.

Lângă Ierusalim, în Betleem (Beit Lechem – Casa Pâinii) S-a născut Mesia, Yeshua-Salvatorul și Mântuitorul. El este Pâinea care S-a întrupat pentru a stâmpăra foamea sufletului meu. El este Lumina care luminează în lume biruind întunericul din inima mea. El este Cuvântul care S-a întrupat, și care-mi vorbește. El este Dumnezeu. El S-a născut ca să împlinească planul Său făcut din veșnicii, S-a dat jertfă pentru păcatele mele și ale tale. Prin sângele Celui Întrupat – jertfa desăvârșită sunt iertată și mântuită, sunt eliberată de păcat și de puterea lui.

Mai mult de atât, Cel întrupat locuiește în mine. El este Viu! El, Lumina despre care au scris profeții S-a întrupat!

Păstorii din Betleem primesc o vizită angelică, și-i văd pe îngeri cântând. E o melodie nouă. Este melodia Mielului! Este melodia Pruncului. Este melodia leului din Iuda.

Cerul cântă, eu cânt, iar bucuria îmi inundă inima.

De ce cânt? Pentru că sunt a Lui, m-a înfiat prin sângele Celui Întrupat, mi-a dat un viitor și o nădejde. Și chiar de aș rămâne singură, fără familie, fără rude, nu aș rămâne singură. Pentru că Dumnezeul cerului și al pământului, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov este Tatăl meu.

Vă doresc să vă faceți timp să stați la povești cu El. Are atâtea să vă spună...

suntem chemaţi să ne întoarcem la El

 “Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul.” (Pling.3:40)

"Veniţi să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.” (Osea.6:1)

“Din vremea părintilor voştri voi v-aţi abătut de la poruncile Mele şi nu le-aţi păzit. Întoarceţi-vă la Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul oştirilor. Dar voi întrebaţi: "În ce trebuie să ne întoarcem?" (Mal.3:7)

“veniţi să ne închinăm şi să ne smerim, să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului, Făcătorului nostru!” (Ps.95:6)

Suntem ca şi popor într-un impas, credem noi. Brusc am realizat că toţi ştim politică, şi chiar credem că suntem buni la asta. Ne luptăm în cuvinte, ne rănim unii pe alţii pentru alegerile făcute, suntem inflamaţi şi am devenit brusc explozibili.

Vrând să dăm o lecţie unora, realizăm că noi dăm testul, sau că l-am picat.

Acum ne punem întrebări despre creştinism, despre valori şi principii. Considerăm pe unul care rosteşte nişte cuvinte mai creştin decât pe altul care poartă obiecte religioase. Domnul însă ne spune clar, „Nu oricine-Mi zice: "Doamne, Doamne!" va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21

Suntem bombardaţi cu informaţii pe surse, cu ştiri care mai de care mai ameţitoare, cu glumiţe tendenţioase.

Aici suntem.

În actele mele scrie că sunt cetăţean român, parte a a acestui popor. Şi acum, este timpul să mă smeresc, să ne smerim ca şi popor înaintea Domnului, şi să Îl căutăm pe Domnul. Nu căutăm o religie, un cult, o ideologie. Îl căutăm pe El.

“Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul, şi Domnul împărăţeste în veci pe scaunul Lui de domnie.” (Ps.29:10)

Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeul Cel veşnic ştia rezultatul alegerilor, şi stă pe tron. Noi ne agităm ca un suc acidulat, şi credem că ne-a uitat, sau că noi deţinem controlul şi puterea. Toată puterea este a Lui.

Indiferent de cine va ieşi la vot, Domnul este pe tron, este în control.

Noi, poporul român suntem chemaţi să ne întoarcem la El, să Îl căutăm pe El.

Acum mai mult ca oricând.

voi locui veșnic în Casa Lui

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Domnul este Păstorul meu, și:

-Nu voi duce lipsă de nimic, am tot ceea ce îmi trebuie, chiar dacă nu văd sau simt asta;

-El îmi asigură hrana cea de toate zilele, iar apa pe care mi-o dă să o beau, îmi aduce odihnă;

-El vede, știe, cunoaște, aude nevoile mele;

-El îmi vorbește, mă călăuzește pe cărări bune și drepte;

-El vede zbuciumul și tumultul sufletului meu, și mă înviorează;

-Boala, necazul, strâmtorarea, tristețea, dezamăgirea, depresia, trădările, pierderile vin ca o furtună peste mine destabilizându-mi încrederea, credința, ideile și gândurile. Dar Păstorul este cu mine și nu mă tem!

-Dușmanii, potrivnicii, oamenii prin care mi se testează nervii, prin care învăț să-mi manageriez emoțiile pozitive sau negative sunt lângă mine, și sunt aici pentru că toate lucrează spre binele meu. Iar eu i-aș vrea cât mai departe de mine…

-În fața celor care nu mă plac, sau îmi vor răul, Păstorul îmi dă trecere, îmi dă înțelepciune cum să vorbesc, acționez, și le înmoaie inima. Mâna Lui bună este cu, și peste mine.

-Încet, încet, văd binecuvântările Lui care se reînnoiesc în fiecare dimineață, văd minunile Lui pentru mine și cei dragi mie. Realizez că paharul meu este mai mult decât plin cu binecuvântări;

-Păstorul mă asigură că stând lângă El, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele;

-Viața are o finalitate aici pe pământ, și nu intru într-o mare necunoscută. Știu și cred că voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Știu că trupul meu va fi pus într-un mormânt și va deveni din nou pământ, iar sufletul meu va merge la El, și voi locui veșnic în Casa Lui. 

binecuvântată cu potrivnici

Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Dincolo de necazuri, boli, tristeți, perioade de depresie, de lipsă de iubire și înțelegere, de lipsuri financiare, apar și potrivnicii/dușmanii/oameni care parcă numai răul mi-l vor. Iar aceștia sunt oameni ca și mine, sunt reali, sunt lângă mine, suficient de aproape cât să nu uit de ei, să nu îi pot igonora, trebuie să lucrez cu ei/să intercționez cu ei.

Realizez că sunt tare uitucă. Uit că potrivnicii au fost așezați lângă mine cu un scop. Aș vrea să scap de ei, și cred că Dumnezeu nu mă iubește de i-a așezat lângă mine. Dar îmi amintesc de Iosif, fiul lui Iacov. Pe când era în Egipt, ni se spune de câteva ori că Domnul era cu Iosif, și ceilalți vedeau asta.

Domnul este păstorul meu, El este cu mine și când potrivnicii își fac treaba. Mai mult de atât, El este Cel care îmi unge capul cu untdelemn. Ungerea se face în cazul vindecării, dar nu uit că David a fost uns ca împărat. A fost ales dintre toți oamenii și a fost unsul Domnului.

Domnul, Păstorul m-a uns cu untdelemn, m-a ales să fiu a Lui, sunt pecetluită cu Duhul Său. Domnul este Păstorul meu!

Chiar dacă boala a venit și s-a instaurat, chiar dacă luptele mele mă secătuiesc de toată vlaga și puterea, chiar dacă simt că fizic am ajuns la capătul puterilor, chiar dacă potrivnicii îmi vor răul, Păstorul meu este cu mine prin toate acestea, îmi reamintește că sunt a Lui, mă binecuvântă cu mai mult decât poate ține paharul meu... Și uneori nu văd, nu simt, nu percep toate acestea.

Astăzi vreau însă să îmi reamintesc că Domnul îmi dă trecere în fața oamenilor, mă sfințește în sângele Lui, m-a pus deoparte, și mă binecuvântă.

Aleg să cred că El este în control în ciuda a tot ceea ce se întâmplă cu mine.

toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Domnul este păstorul meu, iar toiagul şi nuia Lui mă mângâie.

Doamne, stai oleacă! Aici, în lumea noastră, toiagul şi nuiaua sunt pentru corecţie. Bine, uneori unii le folosesc pentru umilire, pentru a-şi potoli nervii, pentru a-şi calma emoţiile cu care se confruntă şi pe care nu ştiu cum să le gestioneze.

Numai că Tu eşti Păstorul, eşti Dumnezeu. Tu ştii şi cunoşti totul. Şi intervii în viaţa mea folosind toiagul şi nuiaua.

Adult fiind, în pornirile voinţei, hormonilor şi emoţiilor mele vreau să demonstrez că pot, că sunt. Şi fac asta autodistrugându-mă. Numai că Tu nu mă laşi, şi toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie aducându-mă la realitate, aducându-mă pe calea cea bună.

Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie călăuzindu-mă, îndrumându-mă, îndreptându-mă, ghidându-mă.

Uneori, în iureşul vieţii parcă îmi pierd direcţia, mă blochez în vălmăşeala gândurilor şi a ideilor, parcă nu am scop şi ţel. Simt că până şi Tu ai uitat de mine. Dar Tu eşti aici, iar toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Realizez că mă pierd pe mine iubindu-I pe cei dragi, fac din ei idoli, şi-mi canalizez viaţa făcându-le lor viaţa mai bună/frumoasă/uşoară. Numai că Tu mă iubeşti prea mult, şi intervii. Iar mie mi se pare că-mi strici planurile, îmi năruieşti visele şi visurile. Numai că toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie, şi-Ţi mulţumesc pentru asta.

Şi faci toate acestea pentru că eşti Păstorul, şi îţi pasă de mine mai mult decât îmi pasă mie de mine…

prin valea umbrei morţii

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Cântarea asta a lui David suna aşa de bine până acum… Aveam parte de călăuzire, mâncare, apă şi odihnă. Mă simţeam ca-ntr-un concediu cu all inclusive.

Numai că din senin mă trezesc în valea umbrei morţii când un diagnostic îmi este pus în faţă, şi o echipă medicală caută soluţii pentru mine. Vine vestea că cineva drag mie a plecat la Domnul, sau şi-a sfârşit alergarea pe acest pământ. Copilul sau apropiatul meu face opusul a ceea ce a învăţat acasă, şi simt că sunt pus la zid de toţi, şi de toate. Soţul/soţia mă înşeală/mă părăseşte, dă divorţ cu mare tam-tam. Se întâmplă ceva şi pierd casa, sau maşina, şi simt că nu mai ies de acolo.

Vine războiul la vecini, şi chiar dacă îl ignor, el este acolo, iar eu trebuie să mă pregătesc.

Valea umbrei morţii este o realitate cu care mă confrunt, are diverse forme, sau grade de intensitate. În tot acest tumult de emoţii şi suferinţă, când creierul se înfierbântă şi uneori parcă nu mai procesează, Tu eşti cu mine. Când eu ajung pe fundul văii morţii, Tu eşti cu mine.

Când simt că-mi pierd minţile de durere, Tu eşti cu mine.

Când nu mai pot respira de durere/disperare, tristeţe, depresie, Tu eşti cu mine.

Tu eşti cu mine tot timpul. Şi în trecerea asta, uneori nu Te simt, nu Te aud, nu Te văd, mă simt debusolată, dar Tu eşti cu mine.

Pentru că Tu eşti cu mine, eu nu mă tem.

Gândurile, emoţiile şi hormonii o iau razna, sângele pulsează la cote alarmante, îmi aud în urechi inima bătând nebuneşte, în timp ce Tu mă asiguri că eşti aici cu mine în valea umbrei morţii.

Şi din valea umbrei morţii ies schimbată, transformată pentru că acesta este scopul acestei experienţe. Face parte din umblarea mea cu El, face parte din planul Său cu mine.

Sunt conştientă că veşnic voi trăi numai în cer, cu Isus. Aşa că este posibil ca din valea umbrei morţii să trec într-o altă viaţă unde nu mai este nici o vale cu umbre, într-o viaţă unde moartea nu mai are nici un efect.

Cu Tine trec prin văile umbrei morţii, şi nu mă tem pentru că Tu eşti Păstorul meu.

din pricina Numelui Său

 Psalmul 23

“(O cântare a lui David.) Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.”

Şi în evanghelii observăm că Isus, Păstorul Cel Bun, vede noroadele/mulţimea obosită şi bolnavă. Vindecă pe cei bolnavi, şi apoi se îngrijeşte de nevoile lor fizice, cele de bază.

Păstorul Cel Bun vede boala, oboseala, vede foamea fizică a mulţimii. El ştie ce înseamnă toate acestea.

Păstorul Cel Bun nu duce turma în pustiu ca aceasta să moară de oboseală, de sete de şi foame. El o duce/călăuzeşte în păşuni verzi, şi o adapă la ape de odihnă. Apa Lui aduce pace/odihnă sufletului meu.

Păstorul Cel bun vede zbuciumul sufletului meu, şi mă înviorează. Mai mult de atât, îmi vorbeşte şi mă călăuzeşte pe cărări drepte.

Oboseala, foamea şi setea mă duceau pe căi mai puţin drepte. Dar El vede, Îi pasă, şi mă duce pe căi bune pentru sufletul meu.

Şi face toate acestea din pricina Numelui Său.

Azi Domnul este păstorul meu.

El vede starea mea, cunoaște nevoile mele, vine în ajutorul meu, îmi vorbește din pricina Numelui Său.

Chiar dacă... Domnul este pastorul meu: nu voi duce lipsa de nimic.

 Psalmul 23

“(O cantare a lui David.) Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

El mă paşte în pășuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Sau.

Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie.

Tu îmi întinzi masa in faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele.”

Chiar dacă încercările vin, durerile mă copleșesc, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă mă simt neiubită, neînsemnată, nebăgată în seamă, obosită, istovită, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă boala trece cu tăvălugul peste mine, şi diagnosticul aduce tsunami în viața mea, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Chiar dacă simt că nu mai pot, că încă un pas devine parcă imposibil de făcut, Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

El este Păstorul meu, El este aici cu mine. Chiar dacă simt că-mi fuge pământul de sub picioare, chiar dacă prăpăstiile se ascund la fiecare colț, teama şi disperarea îmi intră sub piele, depresia face ravagii în sufletul meu obosit, Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic..

Păstorul îmi asigură protecție, hrană, siguranță, chiar dacă eu nu le văd, simt, percep.

Păstorul mă asigură că nu voi duce lipsă de nimic, chiar dacă banii s-au terminat, chiar dacă totul se scumpește, chiar dacă războiul este în vecini…

Domnul este Păstorul meu şi cand trec prin văile umbrei morții, şi când îmi vântură vântul pletele pe culmile maiestuoase ale munților, sau ale vieții.

Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic.

Moș Crăciun a plecat ACASĂ!

În septembrie 2022, trebuia să găsim trei familii de dislocați, locuiau în două case micuțe de țară. Ne-a întâmpinat un domn trecut de șaptezeci de ani, cu un zâmbet ce îi ajungea la urechi și îi făcea fața să radieze. Am crezut că e Moș Crăciun – așa i-a și rămas numele printre noi.  

Numele lui era Iurie Vejlev. În curtea lor i-am cunoscut soția, cuscrii, fiul cu nora și copiii lor. În mintea mea, l-am asemănat cu un patriarh de pe paginile Scripturii. După ce l-am cunoscut, am descoperit că era un patriarh al zilelor noastre. Se uita la tine și te simțeai iubit, acceptat…

A fost un soț și tata bun, un inginer pentru care șefii au făcut concesii ca să îl țină în acel serviciu. Și-a jurat să nu calce pe urmele tatălui său, să nu bea până nu își mai știe mințile, să nu fie violent cu soția lui cum a fost tatăl său. După moartea tatălui, are grijă de mama lui.

Fusese crescut că mama lui este țara, că tatăl lui spiritual este conducătorul țării, că altceva nu mai există. Și chiar a crezut această ideologie.

Numai că mama lui preaiubită se îmbolnăvește, și pe când traversa parcul orașului în care locuia, se trezește că vorbește cu Dumnezeu. Îl roagă să fie luat el de boală, și să-i trăiască mama. Se oprește. Se uită în jur. Și se întreabă cu cine vorbește, cine este Cel căruia îi face această rugăciune. Se frământă pe această temă…

Unul dintre vecinii de bloc îl întreabă dacă nu ar vrea să vină la ei acasă într-o seară ca să discute ceva despre Dumnezeu. În frământările lui, spune da. Dar își ia și mama cu el. Acolo, descoperă cu cine vorbea el pe când traversa parcul. Și decide să Îl cunoască mai mult pe Dumnezeu, decide să creadă în acest Dumnezeu care poate vorbi oamenilor care nu știu de El. Din ateu devine pastor.

Când a început războiul era un fel de episcop peste vreo șaisprezece biserici din regiunea Luhansk. Ne povestea ca ținea legătura cu toți membrii bisericii lui. Îi știa pe nume, știa unde sunt, se ruga pentru ei.

Cu o mașină din 1973, în cât spațiu a mai rămas după ce patru adulți au urcat în ea, au mai pus niște haine. Așa au ajuns în regiunea Cernăuțiului. Mașina este încă funcționabilă…

Am crescut auzind poveștile din al doilea război Mondial. Povești care m-au făcut să am un fel de frică/teamă de vecinii noștri care ne-au vizitat atunci țara. Nu am crezut că vreodată voi putea să stau de vorbă cu oameni din această naționalitate. Numai că Domnul ni l-a adus pe Iurie Vejlev, și pe alții lângă noi ca să ne vindece inimile și mințile de ideile preconcepute.

Mi-a promis că îmi va scrie povestea lui, ca să aflăm mai multe despre el. M-a rugat să am răbdare că e ocupat. Mai avea de vizitat oamenii din piață, de grădinărit, de plecat pe lângă linia frontului ca să îi încurajeze pe cei de acolo, de cântat. Mai avea treabă.

Îmi va scrie și povestea… Numai că de acum o va scrie în cer!

În timp ce veneam acasă de la serviciu, am primit mesaj că Iurie Vejlev și un alt dislocat din regiunea Luhansk se întorceau de la o întâlnire a păstorilor, și aproape de casă, într-o intersecție, o mașină a intrat în ei. Iurie Vejlev a murit pe loc, iar celălalt este la spital conștient, dar în stare gravă.

Ne-am văzut ultima dată la final lunii august. Le-am făcut o vizită surpriză. După acea vizită ne-a scris că de acum suntem parte din familia lor, ne-au adoptat.

Când plecam de la ei, ne spunea mereu, să nu ne uitați!

Cum să îl uităm?

Mergeam la ei și îl rugam să ne spună ceva de la inimă, și îl ascultam parcă ținându-ne respirația.

De astăzi, un alt om drag inimii mele este ACASĂ! Și ACASĂ este locul unde ne va duce Isus, în casa pe care ne-a pregătit-o!

Moș Crăciun a plecat ACASĂ la Cel căruia i-a slujit, la Dumnezeul care l-a căutat pe când el habar nu avea de El!

rutina ca stil de viaţă

Cu douăzeci de ani în urmă, cam pe vremea asta, citeam cartea“Viaţa condusă de scopuri”. Cartea începe cu o provocare mai amplă. Timp de patruzeci de zile să se trezeşti mai dimineaţă ca să citeşti din Scriptură, să te rogi – eventual să îţi scrii rugăciunea într-un jurnal.

Mie îmi plac provocările, aşa că am acceptat. Mi-am spus că patruzeci de zile nu e mult, voiam să văd ce iese. Au trecut douăzeci de ani, şi eu am păstrat obiceiul format atunci. Aleg să mă trezesc mai dimineaţă ca să am mintea limpede, să citesc, să mă rog.

Uneori, citesc, mă rog, şi parcă în mintea mea e o ceaţă groasă. Văd cuvintele, le citesc, şi ele cu încăpăţânare rămâm acolo pe hârtie. Recitesc, şi cuvintele tot pe pagini au rămas, nu ajung la mine... Mă rog, şi simt că rugăcinea nu se ridică deasupra cârlionţilor mei...

Problemele cu care mă confrunt, supărările, decepţiile, trădările îmi ajută creierul să stea în ceaţă. Şi cu toate acestea, aleg să pun alarma mai devreme, să mă ridic din pat, să fac o cafea tare, să mă aşez în locul meu de citit, să citesc, să îmi pun mintea la treabă, să mă rog, să studiez.

Rutina aceasta a devenit stil de viaţă.

Îmi vine îm minte prima poruncă din Scriptură, “creşteţi”. Să cresc în înălţime, mărime, numeric, avuţie, dar este şi o creştere în pricepere, în înţelepciune, în răbdare, în dragoste, în cunoaşterea Celui care m-a creat. Nu găsesc nicăieri scris “opriţi-vă din a mai creşte”. Ci găsesc îndemnul este sub altă formă: stăruiţi, cugetaţi, căutaţi, bateţi, cercetaţi, luaţi ce vi se pare bun. David este mai plastic şi spune că sufletul lui tânjeşte după Dumnezeu.

Trendul în care trăim este să cucerim lumea, să facem lucrurile noi, să explorăm, să eliminăm rutina. Dar tocmai rutina ne ajută să cucerim lumea, să descoprim sau să facem lucruri noi, să explorăm şi să cunoaştem ce ne înconjoară, să Îl cunoaştem pe Cel ce ne-a creat, pe Cel ce Singur face minuni, pe Cel ce vine când Îl chem, pe Cel veşnic.

În seara aceasta, poporul evreu celebrează Bucuria Scripturii – Simchat Tora. Am bucuria de a avea Cuvântul, de a-l citi în limba română, de a citi povestea Lui Dumnezeu cu omenirea, de a şti despre planul şi planurile Sale, de a şti intenţiile Lui cu privire la mine şi la omenire.

“Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc au o minte sănătoasă, şi slava Lui ţine in veci.” Psalmul 111:10

Înţelepciunea, mintea sănătoasă, şi creşterea sunt legate de Domnul. Rutina de a citi Cuvântul mă scoate din rutina de a mă îngrijora, de a frământa în disperare ideile şi gândurile care îmi fură pacea, bucuria şi mulţumirea.