Vă spuneam că după ce am trecut Marea Roșie, am cântat, am dansat și am mulțumit Dumnezeului nostru că ne-a scos cu mână tare și cu braț puternic din Egipt. Am văzut egiptenii plutind pe suprafața apei, am plâns de bucurie și fericire, am realizat că robia s-a încheiat și că nu mai este drum de întors înapoi. Am colectat obiectele de valoare ale egiptenilor, obiecte aduse de apă pe malul mării și așteptam indicații.
Oare aici, pe malul mării doar eu am realizat că trebuia
să las trecutul să fie trecut? Am descoperit că suntem liberi însă încă nu
știam ce este libertatea. Încă ne așteptam să urle cineva la noi și să ne spună
ce să facem. Încă așteptam biciul să rupă pielea de pe spatele meu. În acei 430
de ani de stat în Egipt, s-a acumulat multă umilință, durere și mânie în
sufletele noastre. Iar noi nu știam ce să facem cu ele și nici cum să le
tratăm.
Moise ne-a spus că trebuie să plecăm spre pustiul Șur.
Inițial, m-au fascinat culorile nisipului, arbuștii care păreau că se
deplasează prin deșert ca apoi să realizez că lujerul lor e lung și subțire și
se mișcă în bătaia vântului. Nu vedeai nici un copac oriunde te-ai fi uitat.
Soarele strălucea deasupra noastră. Vântul adia purtând nispiul cu el și a
trebuit să ne acoperim capetele și nasul ca să nu ne intre în nisipul în el. Simțeam
nisipul cum ne intră în ochi, mă deranja la subraț, se adunase în cutele de
acolo. Până să îmi acopăr gura, îl simțeam între dinți.
Mâncarea era pe terminate, apa se termina și ea.
Oare mai mergem mult? Oare atâta trebuie să dureze drumul
până în Canaan?
Mă enervează și animalele astea ale mele. Mă aleargă mai
mult decât înainte și ... am obosit. Părinții mei par iritați și ei dar se
stăpânesc. Ceilalți de lângă noi încep să vocifereze și să spună că au obosit,
că le este greu. Unii nu au fost înțelepți și au rămas mai repede fără apă iar
acum încep să vocifereze din ce în ce mai tare.
Ne era greu în Egipt. Dar acolo ... măcar știam la ce să
ne așteptăm. Ce facem aici? E un ținut necunoscut, nisip cât vezi cu ochii.
Deja ni s-a cam acrit de el. Și, suntem pe drum doar de trei zile.
Moise ne anunță că am dat de apă. Asta ar fi fost o veste
teribil de bună dacă nemulțumirea nu ar fi crescut în noi ca aluatul. Acum, nu
mai vedeam nimic bun în călătoria asta. Viața parcă devenise amară. Am ajuns la
apă însă apa de aici părea mai amară decât amarul din noi. Oamenii au lăsat
amărăciunea să se reverse în valuri și îl acuză pe Moise din nou și din nou.
Moise tace!
Dintr-o dată, se ridică, merge la un copac, taie o bucată
din el și îl aruncă în apă. Ne uităm la el și începem să credem că nu mai este
în toate mințile. Dar el ne spune că acum putem bea, că apa este bună de băut.
Mă uit la el și realizez că pe când noi vociferam, el
tăcea și vorbea cu Dumnezeu iar Dumnezeu îl învăța cum să vindece apa.
Am băut noi și animalele. Apoi, ne-am potolit. Parcă și
amărăciunea din noi s-a domolit.
Moise ne-a spus din partea Domnului legi și porunci pe
care trebuia să le ascultăm și ne-a pus la încercare, ne-a testat. Mi-a rămas un
cuvânt din partea Domnului în minte. V-am mai spus că eu ascult și apoi meditez
la ceea ce aud. "Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului Dumnezeului tău,
dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și
dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am
lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul care te vindecă."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu