printre pereții mării

Încă tremur. Stați să mă așez puțin. Tremur! Inima mi-i încă cât un purice ... trebuie să o las să își revină!

Vă spuneam ieri, că egiptenii galopau în urma noastră și norul de praf se ridica amenințător în urma lor! Zgomotul făcut de roțile carelor, de strigătele lor de război au amplificat teama noastră. Ne așteptam să murim. Mi-am făcut tot felul de scenarii. Mă vedeam față în față cu un soldat care fără milă mă decapita sau în cel mai fericit caz, mă lega și mă ducea înapoi.

Dar ... am realizat că nu voiam înapoi.

Eu chiar voiam în Canaan. Nu știu de ce s-a lipit de inima mea Canaanul acesta. Îl știu doar din poveștile lui Avraam, Isaac și Iacov pe care ni le-au spus părinții noștri. Știu că Dumnezeu ne-a promis țara asta și eu chiar vreau să ajung acolo!

Dintr-odată, norul de deasupra noastră nu ne mai conducea, marea o vedeam și singuri. S-a dus în spatele taberei noastre si ne lumina altfel, ca un far. Cei din urma taberei mi-au spus că după ei, norul arunca intuneric. Era ca și cum punea o barieră între noi și egipteni.

Am ajuns la mare și așteptam să mor.

Dar l-am văzut pe Moise cu o mână ridicată spre cer și cu toiagul în mână. Dintr-odată a venit de nu știu unde un vânt puternic. N-am mai văzut așa ceva! Apa din mare a început să se ridice în sus, tot mai sus. Deja se înnopta de-a binelea și tot vedeam cum se face o cărare prin mare.

Moise stătea cu mâna ridicată, vântul bătea tare de tot, egiptenii zoreau înspre noi iar eu mai aveam un pic și muream de frică.

V-am spus că după ce am plecat din Gosen, de acasă, părinții ne-au dat în grijă animalele. Ei, acestea acum se îmbulzeau în mine. Parcă nu era suficient că mie îmi tremura măduva din oase, trebuia să mai calmez și animalele.

Afară era noapte!

Vântul bătea ca turbat, apa mării se ridica mai sus și mai sus iar norul lumina marea arătându-ne o cărare. Ni s-a spus să mergem pe cărarea asta. Am pășit și mă așteptam ca să fie noroi, ca acela cu care făceam eu cărămizile. Dar, era nisip uscat.

Mi-am luat oile și caprele și am înaintat printre stâncile, bolovanii și pietrele de pe cărarea din mare. Am grăbit pasul pentru că frica mă îndemna să merg cât mai repede. De câteva ori m-am impiedecat dar m-am ridicat repede și mi-am continuat drumul. Ai mei erau lângă mine. Groaza din noi parcă devenise vizibilă, o puteai tăia dacă ai fi avut timp. Nu aveam timp de gânduri atunci. Trebuia să îmi continui drumul. Trebuia să ies de pe cărarea asta din mare.

Vedeam pereții de apă însă nu m-am apropiat prea tare de ei. Îmi era frică să îi ating! Mă încolțea totuși un gând. Cum ar fi să ating pereții, să împung un deget în acel perete înalt de apă? Oare ar țâșni apă și ne-am îneca? Oh! Nu vreau să încerc asta! Mai bine stau cuminte și îmi continui drumul.

Văd că unii au ajuns deja pe mal. Mai am puțin de mers iar în urma mea mai sunt câțiva dintre ai noștri pe drumul din mare. Credeați că egiptenii s-au oprit acolo pe mal? Nici vorbă! Au intrat după noi în mare, pe cărarea croită de vântul adus de Dumnezeu. Oare ne vor omorâ aici pe mal?

Doamne! Poți să intervii și de data asta?

Toți ai noștri au ieșit pe mal, fiecare cu animalele lui, cu familiile lor.

Îl văd pe Moise că ridică din nou mâna în care ține toiagul, vântul încetează ca prin minune și apele din pereți mării se prăbușesc cu mare zgomot. Am crezut că mor când am simțit cu trepida pământul, cum sub ochii mei marea se așeza la loc de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Dar unde erau egiptenii?

Cum?

Am scăpat?

A putut Dumnezeul nostru să ne scape și de data asta?

Începe să se lumineze de ziuă! Ce noapte!

Simt o moleșeală care mă cuprinde și realizez că nu am dormit de ceva vreme ... și mi se face somn.

Nu vă supărați dacă vă mai spun mâine ce s-a mai întâmplat, da?