gânduri de 8 martie

Femeia din Proverbe 31 ne-a fost mereu arătată de model. Mi se părea un model imposibil de urmat și de aceea, am urât-o!

Studiind-o, am descoperit că ea nu se laudă cu nimic! Soțul și copiii ei o laudă! Ea își vede de treaba ei, are grijă de casa ei, este o femeie care investește în bunuri materiale și se investește în oamenii din casa ei.

Este o femeie care nu trece nepăsătoare pe lângă cel în nevoie!

Chiar dacă are o poziție înaltă în societate, nu face doar caritate ci arată bunătate, blândețe, credincioșie, dragoste, răbdare, înțelepciune, devotament și hărnicie, lasă binecuvântările primite să meargă mai departe!

Fetiță, adolescentă, tânără, mamă, căsătorită, văduvă, bunică, străbunică, necăsătorită și divorțată, astăzi, ești sărbătorită.

Indiferent de statutul pe care îl ai, îți doresc să Îl lași pe Dumnezeu, Creatorul tău să te binecuvinteze, să te călăuzească, să își înalte Fața Lui peste tine și să îți dea pacea. Îți doresc să Îl lași să te crească în maturitate, în înțelepciune, pricepere și să te facă să rodești în locul unde te-a așezat. Ești unde ești pentru o vreme ca asta.

Chiar dacă astăzi bucuria pare umbrită de pericolul ce vine de la vecinii de sus, îți doresc să Îl lași pe Dumnezeu să fie Dumnezeu și să nu uiți că indiferent ce va veni, El este în control!

Cel ce are toată puterea în cer și pe pământ să te binecuvânte și să fie bucuria inimii tale.

ce să le spui?

Nu m-a învățat nimeni cum să vorbesc cu cineva în stare de șoc, cu cineva care și-a pierdut casa, posibil rudele, tot ce îi era cunoscut, țara...

Am citit multe povești despre grozăviile petrecute în Europa, la vecinii noștri de sus, la cei din Asia și Africa. Erau povești adevărate. Documentarele vizionate erau și ele despre fapte și evenimente adevărate. Dar făceam toate acestea ca să învăț istorie adevărată, să mă documentez. Evenimentele despre care citeam erau departe de mine, în timp și spațiu.

Ce să le spui unor copii care și-au lăsat tatăl la graniță, undeva pe front sau ascuns într-un buncăr?

Ce să le spui tinerilor care au fost conduși de părinți până la graniță și apoi trimiși să se salveze undeva în lume?

Ce să le spui soțiilor care ajung aici cu pruncii de câteva zile sau luni? Au fost aduse de către soții lor până la graniță și trimise în necunoscut, ca să rămână în viață! Ei au rămas acolo, urmărindu-i cu privirea...

Ce să le spui când sună acasă la ei ca să afle vești, sperând cu înfrigurare că, la celălalt capăt, va răspunde cineva. Și dacă nu răspunde... concluziile sunt cam clare!

Ce să le spui celor care nu vor să plece mai departe? Nu își imaginează să plece prea departe de țara lor. Fiecare fibră a ființei lor tânjește să se întoarcă „acasă”. Deși sunt conștienți că acest „acasă” e posibil să fi dispărut de pe fața pământului.

Ce să le spui celor din căsătorii mixte, care acum se trezesc ca provin din țări aflate în conflict?

Ce să le spui celor care și-ar fi dat toți banii ca să poată trece granița și să fie cu familiile lor, iar răspunsul pentru ei a fost NU?

Ce să le spui…?

Nu spui mare lucru, însă poți să le zâmbești. Poți să aranjezi să ajungă undeva unde e cald, să le dai ceva de mâncare. Te poți asigura că au un pat pe care să doarmă, le poți arăta unde e o baie cu duș și tot ce le mai trebuie. Îi poți lăsa să doarmă și să plângă!

Cu cei care vor, te poți ruga!

Unde vor să ajungă? Uneori nu știu nici ei.

Pentru o vreme ca asta suntem aici!

Pentru o vreme ca asta putem să împărțim ceea ce avem, să lăsăm binecuvântările primite să meargă mai departe!

Pentru o vreme ca asta… chiar dacă nu înțeleg multe!

“Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ati primit; am fost gol, și M-ați îmbrăcat; am fost bolnav, și ați venit să Mă vedeți; am fost în temniță, și ați venit pe la Mine.” Matei 25:35-36

gânduri de viaţă

În niciun manual de pe care am studiat, nu am învăţat ce trebuie să fac în caz de război.

Clar că m-am uitat de-a lungul vieţii la ştiri. Într-un colţ de lume era război. Da, dar era departe de mine. Nu mă afecta. Gândeam că vor înceta ei! Apărea un alt conflict şi îl gândeam în cât de mare era distanţa de mine şi îl tratam ca atare.

Trăiesc în România şi am fost binecuvântată cu informaţii diverse, cu ştiri false, dar şi cu ştiri adevărate.

Am învăţat istorie la şcoală, însă am citit şi multe cărţi despre poveşti reale din război, lagăr, pogrom, Holocaust.

O vreme am citit doar despre vecinii noştri de mai sus, de pe când erau un imperiu. Am vrut să mă informez despre mentalitatea lui, despre cum acţionează, despre credinţele lor.

Clar că ştiam de războiul început de ani buni la vecinii noştri, război despre care auzeam atât de puţin la ştiri!

Cum să acţionez în vreme de război?

Da, încă nu a ajuns aici la noi. Încă e pace, încă putem ajuta oamenii...

Am fost întrebată dacă mi-am făcut bagajul şi unde voi pleca.

M-am blocat!

Ce bagaj?

Unde să plec? La cine?

Vecinii noştri de mai sus şi din est sunt în război. Acolo mor oamenii de-adevăratelea. Nu e documentar, nu e film de acţiune, nu e joc de strategie. E viaţă reală.

Din ambele tabere mor oameni. Şi ei aveau acasă familii. Şi ei aveau prieteni şi case, slujbe, vise şi visuri.

Cu doi ani în urmă a trebuit să decid dacă mă las ucisă de influenţa veştilor şi a ştirilor sau decid să trăiesc. Da, de murit am să mor într-o zi. Dar până atunci voi trăi.

Credinţa mea este în Dumneze şi El are totul în control, chiar dacă suntem sub ameninţarea unui război. Dacă mor, voi merge ACASĂ la Cel Venit de Sus. Trăiesc pe baza promisiunii Lui Isus Christos, promisiune scrisă în Cuvânt.

 

 

poveşti care mă schimbă

Joia trecută, vestea despre război m-a paralizat. Creierul efectiv refuza să comunice cu mine, trupul asculta de creier. M-am rugat şi I-am spus Domnului că nu consider că am cea mai bună atitudine.

Am vrut să citesc ceva din Psalmi, însă nu se lipea nimic de mine. Viaţa lui Avraam însă a venit ca un balsam pentru inima mea. Îl iubesc pe Avraam! El, într-un fel, este un refugiat.

Joi seara şi vineri dis-de-dimineaţă, în capul meu s-au concretizat lucrurile. Acum nu e vremea de lăsat creierul şi trupul în stand by. Acum e timpul de acţiune.

Am fost în acelaşi gând cu familia unuia dintre nepoţi. Ne-am rugat să ne dea Domnul oameni pe care să-i ajutăm. Am rugat şi pe alţii să se roage pentru noi. Şi am experimentat din nou că Domnul nu întârzie în a răspunde.

Ne-am întors cu două femei vinete de frig şi de spaimă.

Prin ele, au dat alţii de noi şi tot aşa.

În câteva zile, am auzit şi empatizat cu poveşti reale de viaţă, poveşti care m-au marcat şi schimbat.

Deschid, la un moment dat, un borcan de dulceaţă şi acesta scoate un pocnet. Musafirele mele tresar şi mă întreabă unde împuşcă?

Le-am calmat, le-am arătat borcanul buclucaş şi au înţeles provenienţa zgomotului, dar au rămas în alertă.

Luni dimineaţă, în autobuz, nişte adolescenţi jucau pe telefon un joc cu împuşcături. Mi s-a făcut rău auzind zgomotul! Îmi venea să vomit şi sufletul din mine. Pe acei adolescenţi nu i-a atins încă drama războiului. Ei îşi trăiau adolescenţa. Ce să le spui?

Refugiatele au ajuns aici, se încălzesc, se liniştesc şi încep să plângă cu disperare, unele dintre ele. Au lăsat acolo părinţi, rude, colegi... Este posibil ca pe unii dintre cei lăsaţi în urmă să nu îi mai vadă niciodată, să nu ştie cum au sfârşit alergarea pe pământ. Se simt ca nişte trădătoare!

Ce să le spui?

Da, mulţumesc Domnului că sunt în viaţă, că aici e linişte, că au unde dormi, ce mânca, unde să se spele. Dar ce este în sufletul lor!? Doar Dumnezeu ştie...

 

rugaciune de 14 februarie

Doamne,

Mulțumesc pentru darul celibatului. Sunt conștientă că mi l-ai dat pentru o vreme. Iar vremea poate fi mai lungă sau mai scurtă. Însă, în sfârșit, vreau să Îți mulțumesc pentru acest dar.

Mulțumesc pentru perioada aceasta de celibat în care m-ai crescut, modelat, transformat.

Mulțumesc pentru acest timp în care am sfârșit prin a abandona lupta cu Tine și a Te lăsa să-mi fii Dumnezeu. Am învățat și Te-am lăsat să mă vindeci, să mă eliberezi de poverile pe care le căram după mine, cu mine, în mine. Erau poveri puse de alții sau de mine. Am învățat să Ți le dau Ție și acum îmi e bine!

Mulțumesc pentru că m-ai învățat că povestea mi-o scrii Tu și că Tu ai un plan cu mine. Dacă trăiesc în planul Tău sunt împlinită și fericită.

Mulțumesc pentru prietenii bandaje de dragoste pe care i-ai așezat lângă mine, prieteni cu care am crescut, am râs, am visat, am plâns, am cântat, am povestit, am disperat. Unii m-au însoțit în această călători pentru o vreme, alții au rămas lângă mine.

Mulțumesc și pentru cei care cu ironiile lor au tăbăcit și adâncit durerea dar m-au provocat să îmi spun off-ul, să verbalizez și să-mi comunic durerea sau bucuria.

Mulțumesc că m-ai pus în diverse situații ca să mă întărești și crești.

Mulțumesc că ai făcut unele dintre visele mele să devină realitate. Iar realitatea a depășit frumusețea visului.

Mulțumesc pentru că în această perioadă am învățat mulțumirea, cu toate implicațiile ei. Și încă învăț!

Mulțumesc că m-ai învățat să ridic ochii spre cer, să deschid căile respiratorii bine și să văd cerul cu norii dansând în diverse nuanțe, să văd stolurile valsând în adierea vântului, să-mi las pletele să fie mângâiate sau ciufulite de soare și vânt. Cu alte cuvinte, Să te văd manifestându-Te în natură!

Mulțumesc pentru că m-ai învățat să iubesc altfel decât am visat eu.

Mulțumesc că ești cu mine la fiecare pas, mă susții, mă călăuzești.

Mulțumesc pentru că am timp să citesc, să scriu, să-mi deschid casa, să gătesc și să întind masa.

Mulțumesc pentru că ești aici cu mine și nu sunt singură, și nu mă simt singură! Ma simt binecuvântată!

Mulțumesc că m-ai ajutat să Te las sa-mi devii Prietenul cel mai bun, confident ... E clar, ce-Ți spun Ție nu mai am curajul să spun nimănui. În Tine am încredere.

Mulțumesc pentru darul frumos și prețios pe care mi L-ai dat. Nu a fost ușor! Nu a fost plăcut tot timpul. Nu a fost lipsit de provocări. Abia acum am început să îl prețuiesc!

Dar astăzi, vreau să îți mulțumesc pentru acest dar, pentru ceea ce ai facut cu mine, în mine și pentru mine.

întrebări pentru Isus

Dimineaţă, am citit despre moartea şi învierea lui Lazăr din Ioan 11. Ce a fost în sufletele prietenelor lui Isus? L-au rugat să vină şi El nu a ajuns înainte ca Lazăr să moară. Nu a răspuns prompt la chemarea lor. Maria şi Marta s-au simtit dezamăgite, nebăgate în seamă? ? Ce gândeau despre faptul că Isus a întârziat atât? Nici la înmormâtare nu a ajuns …

Isus vine după ce Lazăr era în mormânt de patru zile.

Am putea să spunem că a ajuns prea târziu. Dacă aş fi trăit atunci, aşa aş fi crezut.

L-aş fi privit pe Isus şi L-aş fi judecat.

Ai făcut pentru alţii atâtea şi pentru prietenul Tău chiar nu ai putut să vii mai repede?

Chiar nu ai vrut să Îl ajuţi?

Ce fel de prieten eşti?

L-aş fi văzut infiorându-se şi plângând. Desi începusem să cred că El e Mesia … m-aş fi gândit că până la urmă e şi El om ca şi noi.

Numai că gândurile mele aveau să se întoarcă cu susul în jos când aş fi auzit spunându-le oamenilor să dea piatra de la mormânt deoparte. La ce bun?

Voia să îl verifice pe Lazăr?

Mirosul morţii ne-ar fi făcut să ne strângem vălurile peste faţă!

Ce vrea să facă Isus?

Parcă Îl văd şi aud rugându-se! Îi mulţumeşte Tatălui că L-a ascultat!

S-a rugat ca Lazăr să moară? Cu ce L-a ascultat Dumnezeu?

Isus se uită la mormânt şi Îl cheamă pe Lazăr să vină afară.

Aş simţi că nu e real ce se întâmplă! M-aş pipăi. Aş realiza că sunt acolo, lângă mormânt. Mirosul morţii este purtat de vânt şi din mormânt, ca o stafie, ar apărea Lazăr!

Fusese îmbălsămat cu zeci de litri de balsam. Mirosul ne-ar învălui! Stafia s-ar misca!

Maria si Marta aleargă să îl dezlege pe Lazăr! Dintre fâşiile de pânză se aude ceva ca un mormăit.

Stafiile vorbesc? Stafiile se mişcă?

Mi-aş reaminti că l-am văzut pe Lazăr murind şi ce culoare avea trupul lui când am început să îl îmbălsămăm!

Le văd pe surorile lui scoţându-i fâşiile de pânză şi văd că Lazăr are aceeaşi culoare ca cei vii. Mai mult de atât, Lazăr vorbeşte şi cântă!

Mă uit la Isus şi … înţeleg!

Da, Dumnezeu Tatăl L-a ascultat! Nu cum am crezut, nu cum am visat sau mi-am imaginat eu.

2022.01.21 Prezentare Misiune LUMINITA PRISECARU

un an cu un drum nou

 Exact cum mi-am dorit, am intrat în anul 2022 dormind. M-au trezit gălăgia artificiilor și bucuria vecinilor. Încă adormită, dis de dimineață, primul text citit anul acesta din Scriptura mi-a adus lacrimi în ochi. Nu e prima dată când încep anul cu acest text. Se pare că abia acum am ales să îl înțeleg și ascult sau înțeleg.

“Nu vă mai gândiți la ce a fost mai înainte și nu vă mai uitați la cele vechi!

Iată, voi face ceva nou și-i gata să se întâmple: să nu-l cunoașteti voi oare? Voi face un drum prin pustiu și râuri, în locuri secetoase.” Isaia 43:18-19

Anul trecut, cuvântul sau expresia de căpătâi a fost Eben Ezer – Până aici Domnul ne-a/m-a ajutat. Anul acesta însă sunt îndemnată să nu mă mai gândesc la trecut. 

Să las trecutul să fie trecut. 

Da. Știu minunile, știu purtarea de grijă, știu promisiunile. Sunt atâta de mulțumitoare pentru că sunt în viață, pentru că își înnoiește binecuvântările în fiecare zi, pentru că sunt a Lui!

Acum însă sunt provocată să mă uit în viitor, să aștept lucruri, minuni mai mari decât cele din trecutul meu, al familiei mele, al înaintașilor mei. Domnul vrea să facă drum prin pustiurile și deșerturile vieții mele, va aduce apă în uscăciunile și ariditățile pe care încerc să le ascund ... inclusiv de mine. 

Drumul, în mod sigur, va aduce cu el viață, schimbare, modelare, alte dureri și frângeri, alte perspective, gălăgie, alte căi de comunicare și alți comunicatori ... 

Trebuie să mă reorientez din trecut spre viitor. 

Trecutul avea ceva palpabil în el, mă simțeam în sigurață acolo. Viitorul însă mi se promite a fi mai măreț decât trecutul. Iar promisiunea o face Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, Dumnezeul meu.

E o chestiune de încredere! Îl cred sau nu! Accept să fac ce spune sau nu!

Habar nu am care sunt pustiurile mele în care Domnul va aduce viață.

Habar nu am ce schimbări va aduce drumul pe care El vrea să îl facă prin aceste pustiuri ale mele. Dar dacă El Îl construiește, atunci e bine.

Vă doresc ceea ce îmi doresc și mie! Un an cu un drum nou, un drum spre Viață, spre Pace, indiferent de circumstanțe.

sărbători împăcate

De ceva vreme mă pregătesc pentru această sărbătoare, iar un gând din Scriptură stă lipit de inima mea de mai bine de o săptămână și cu acesta voi celebra în acest an această sărbătoare.

“Noi, dar, suntem trimiși împuterniciți ai lui Hristos; și, ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: împacați-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut niciun pacat, El L-a facut păcat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El.” 2 Corinteni 5:20-21

“Împacați-vă cu Dumnezeu!”

Primul gând care a venit a fost, dar acum nu m-am certat cu El. Da, de certat ne-am certat. Eu eram cu clonțul mare, normal!

M-am supărat pe El când nu voia să reacționeze ca și duhul din lampa lui Aladin, când nu-mi îndeplinea visele și visurile cum am voiam eu, când durerile mă copleșeau și eu îmi cerea dreptatea, când  …

De atâtea ori i-am spus, “Uite Doamne! Vezi și tu ! E drept așa? E corect?”

 

Dar ce treabă are gândul acesta cu sărbătoarea?

Isus Christos sau în evreiește Yeshua HaMashiach este Fiul Lui Dumnezeu, este Cel despre care au scris profeții, este Cel în care se împlinesc profețiile, este Dumnezeu întrupat. A ales să se întrupeze ca să moară pentru păcatele mele și a oricui care crede în El. Cel Atotputernic a ales să se limiteze pentru o vreme ca să ni-L arate pe Dumnezeu Tatăl, să ne împace prin sângele Lui cu Tatăl. Yeshua înseamnă salvare!

Sărbătoarea aceasta este despre împăcare.

Da, m-am ostenit făcând curat și gătind, dar mintea mi-a frământat această împăcare!

Ca să mă bucur de sărbătoare, că să am Pacea pe care El ne-a promis-o trebuie să mă împac cu El.

Darul cel mai mare pe care L-am primit este de la Fiul Lui Dumnezeu întrupat care a murit pentru păcatele mele și ale oricui crede în El.

Aleg să mă bucur de împăcare, de bucuria pe care o aduce aceasta, de Pacea pe care doar El o dă, de dragostea Lui care transformă!

Vă doresc să vă împăcați cu Dumnezeu și să vă lăsați iubiți, iertați, eliberați, transformați de către Cel Venit de Sus, de către Cel Minunat!

Sărbători binecuvântate și împăcate să aveți!

am învățat să pun întrebări

 Îmi place să învăț deși uneori sunt cam grea de cap și anumite lucruri le învăț doar dacă trec prin suferință sau necazuri. Perioada aceasta L-am experimentat pe Dumnezeu altfel. L-am simțit alături de mine în durere și în boală. Înainte de a contacta boala citisem într-o carte că de foarte multe ori nu primesc răspunsuri la întrebările mele pentru că nu pun întrebările corecte.

Așa că toată perioada aceasta L-am rugat pe Domnul să mă ajute să înțeleg ce vrea să mă învețe prin aceste dureri și prin această boală. Nu am întrebat “de ce?” sau “de ce eu?”. L-am rugat doar să mă ajute să învăț ce vrea El să mă învețe.

Clar că ceea ce mă învață El este din Scriptură. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz!” 2 Corinteni 1:3-4

Îmi place că Dumnezeu își rezervă exclusivitatea! El este Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri. Oh! am avut și am nevoie de mângâiere. L-am rugat să se îndure de mine ca să își facă efectul medicamentele, să treacă durerile, să vină vindecarea. Unde pot găsi mângâierea și îndurarea? Doar la Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri!

M-au ajutat foarte mult apelurile telefonice, mesajele de încurajare, sfaturile medicului, însă când era cel mai greu, am apelat la Cel care are toată puterea în cer și pe pământ iar El și-a arătat îndurarea și m-a mângâiat.

Am ieșit din boală și am îndrăznit să întreb “de ce s-a întâmplat asta?”. Știam că primesc binecuvântările ca să le dau mai departe, că nu primesc mai mult pentru că nu dau mai mult. Dar nu m-am gândit că și mângâierile pe care le-am primit de la El sunt pentru a fi date mai departe.

Am fost mângâiată ca să mângâi pe cei de lângă mine. Am fost încurajată ca să încurajez!

Am știut că mulți se roagă pentru mine, dar de ce au făcut asta? Au fost obligați? Mă iubesc? Pentru că le pasă? De ce m-am rugat și mă rog pentru semenii mei care trec prin suferințe fel de fel? Ca să îi facă Domnul bine și apoi eu să trăiesc liniștită pe norul meu pufos si plutitor?

De la Pavel am mai învățat ceva “Voi înșivă ne veți ajuta cu rugăciunile voastre, pentru ca binefacerea făcută nouă prin rugăciunile multora să fie pentru mulți un prilej de mulțumiri lui Dumnezeu pentru noi.” 1 Corinteni 1:11

Cum? Rugăciunea mea îl ajută pe semenul meu? E un bine pe care îl fac? Iar la final devine motiv de mulțumire? Rostind sau înălțând o rugăciune pentru semenul meu, fac un bine, e un ajutor. Răspunsul și rezolvarea vor deveni motiv de mulțumire la adresa Părintelui îndurărilor și Dumnezeului oricărei mângâieri.

Mulțumesc celor care s-au rugat pentru mine, celor care m-au ajutat și mi-au făcut un bine înălțând rugăciuni pentru mine. Părintele îndurărilor și Dumnezeul oricărei mângâieri v-a ascultat și acum putem mulțumi împreună.

ți-a fost frică de moarte?

Am ieșit din izolare și sunt în proces de vindecare!

Bineînțeles că sunt întrebată cum a fost de data aceasta. Am făcut două forme de boală cu elemente asemănătoare dar și cu diferențe. De data aceasta, o durere de cap care nu ceda la calmante mi-a dat de furcă. Și ca să fie și mai bine, am avut și insomnii. Umblam noaptea prin casă și gemeam de durere.

Au fost cam 4 nopți grele și încă câteva în care durerea ceda la calmante.

Într-una din nopți, mă simțeam epuizată de durere, mă durea fiecare fibră și nerv din corp. Pielea părea că vrea să plece și ea de pe mine. Gemeam și tot ce puteam să spun era “Tată, ajută-mă!”.

Nu mai puteam de durere. Simțeam că cedez. I-am spus Domnului că eu cred că se cam încheie călătoria mea pe acest pământ. I-am mulțumit pentru tot ce a fost și i-am spus că dacă vrea să mă ia ACASĂ, să o facă. Nu pot duce mai multă durere.

În ciuda insomniei, am început să simt o moleșeală în corp, m-am băgat în pat și am adormit. Dimineață, după vreo 3-4 ore, am descoperit că durerea mă părăsise în timpul somnului. A reapărut când m-am trezit însă de data aceasta, calmantele își făceau efectul.

Am fost întrebată cum a fost această experiență și am povestit câtorva persoane. Am rămas șocată de o întrebare care se repetă. Nu ți-a fost frică de moarte?

M-am întrebat imediat, mi-a fost frică de moarte în acele momente?

Nu, nu mi-a fost frică!

Plecam ACASĂ! Mă duceam la Tata, la Isus, la tata, la bunicii mei și la toate rudele și cunoștințele plecate mai devreme.

De ce să îmi fie frică? De ce să mă tem?

Mai mult mă gândeam la cei care m-ar fi găsit fără viață. Ar fi avut de muncă pe urma mea.

Am decis să cred că Isus Christos este Fiul Lui Dumnezeu, este Cel trimis de Sus, este Mielul Lui Dumnezeu fără cusur care a ales să vină și să moară pentru păcatele mele și ale întregii omeniri. Am ales să cred că doar prin El am iertarea păcatelor, am viață veșnică, am vindecare prin El, am mântuire și mă-ncred în Cuvântul Lui, în promisiunile Lui. A spus că e cu mine orice ar veni în viața mea și eu văd asta zi de zi. Dacă mor, știu unde mă duc. Voi trăi chiar dacă voi muri!

Unde era Dumnezeu când sufeream?

Era cu mine. L-am simțit mai aproape de mine în acele momente de durere decât L-am simțit în bucuriile mari și mici. Nu m-am simțit singură nici o miliardime de secundă, nu m-am simțit neiubită, abandonată și uitată.

A fost și este cu mine, mă păzește, mă protejează, Acum, mă vindecă. Iar vindecarea este un proces.

În acele momente, după ce am realizat că sunt vie, că firul vieții mele nu s-a încheiat, am știut că Domnul mai are de lucru în mine și cu mine. Am știut și înțeles că sunt încă în viață ca să povestesc minunile Lui.

am învățat!

 Am învățaț că viața nu îmi aparține, nu o pot conduce după propriile idei și gânduri.

Am învățat că planurile se duc pe apa sâmbetei când apare o boală, un virus și neapărat trebuie să mă reconfigurez.

Am învățat că trebuie să mulțumesc pentru miros și gust, arome, parfumuri.

Am învățat că în mijlocul dezechilibrului neurologic provocat de lipsa gustului și mirosului ai nevoie de creier ca să facă conexiuni, ai nevoie de amintirile pline cu arome și gusturi.

Am descoperit că sub forma bunului simț am un soi de independență căreia îi este rușine să recunoască că are nevoie de ajutor.

Am descoperit că mi-i jenă să spun că nu am putere să mănânc, d-apoi să mai gătesc ceva.

Am învățat că nu pot totul, că nu îmi sunt suficinetă, că nu pot să mă descurc singură, că am nevoie de oamenii de lângă mine.

Îmi plăceau florile dar în grădină, acolo la locul lor. Dar am învățat că florile aduc cu ele bucurie, un strop de culoare în zilele care par a deveni cenușii. Culoarea florilor face creierul să își schimbe stările.

Am învățat că vin momente când creierul refuză să funcționeze la capacitatea lui, refuză să își aducă aminte ceea ce i-am tot dat să proceseze. În durere, sufletul se tânguie și strigă” Doamne, ajută-mă!”. Toate ideile și filosofiile au fost uitate de către creier. Își aduce aminte doar că salvarea, scăparea și ajutorul vin de la Domnul!

Mi-am cerut iertare de la Domnul pentru că de extrem de multe ori când cineva m-a rugat să mă rog pentru un motiv anume, am preferat să tac. Uneori m-am rugat însă nu am asigurat pe semenul meu că voi fi acolo în durerea și agonia lui.

Am învățat cât de mult contează să exprim în câteva cuvinte asigurarea mea că sunt alături.

Am învățat că în boală, durere și tristețe, oricât de mulți prieteni ai avea, rămâi doar tu cu Domnul. Și mi-e tare bine cu El deși trupul trece prin dureri care nu vor să cedeze cu calmante. Până la urmă, durerile au trecut, au devenit amintire ...

Am învățat că sufletului meu îi este bine cu El deși trupul suferea teribil.

Am învățat că pot trece cu El prin toate.

Am învățat să mă las bandajată cu bandajele de dragoste trimise de Domnul, să mă las răsfățată cu dragostea și grija oamenilor pe care i-a pus Dumnezeu lângă mine.

Am învățat că nu poți iubi fără să te lași iubit, vulnerabil!

Încă învăț ...!

visul Ralucai Callimachi și al Calomirei de Cimara

Sunt o visătoare! Am vise și visuri, am idei multe și unele sunt ... crețe. Pe unele reușesc să le pun în practică, la unele trebuie să lucrez meticulos, de unele mă plictisesc și le abandonez.

De vreo trei luni citesc despre viața lui Dumitru Cornilescu, a prințesei Raluca Callimachi și a Contesei Calomira de Cimara. Alexandru Măianu și Emanuel Conțac m-au ajutat să aflu mai multe informații despre primii doi.

După ce Dumitru Cornilescu acceptă propunerea prințesei Callimachi de a traduce Scriptura la Stânești, prințesa îi spune că asta a visat, și-a dorit și s-a rugat vreme de 30 de ani.

30 de ani să te rogi, să speri, să cauți un om vrednic, de încredere, instruit, dornic să lucreze 4-5 ani la traducerea Scripturii.

A avut un vis!

Visul a apărut în inima și mintea prințesei Callimachi înainte de a se naște Dumitru Cornilescu.

Habar nu avea Cornilescu că o prințesă se ruga pentru împlinirea visului ei iar el avea să joace un rol important în acest vis.

Contesa Calomira de Cimara despre care nu reușesc să aflu mai nimic este o altă femeie de pe plaiurile noastre moldave care a avut un vis. Citea Scriptura în traducerile vremii. S-a indrăgostit de Psalmi. Și visul ei a fost să facă o traducere a Psalmilor din ebraică.

Și-a angajat un profesor de ebraică, un evreu din Iași, și împreună cu tradus Psalmii.

A visat, s-a cheltuit, a muncit, s-a rugat și ... a reușit!

Visele Ralucăi și Calomirei nu au fost vise egoiste.

Puteau să își piardă vremea în saloanele sofisticate ale vremii lor, bârfind și discutând modă. Puteau să se plimbe și mai mult decât au făcut-o.

Știau fluent câteva limbi moderne și se puteau mulțumi cu Biblia în limbile pe care le știau. Dar, au vrut mai mult!

Erau românce și au vrut ca Biblia sau doar Psalmii să fie citiți în limba română. Nu au cerut nici un ban pentru munca lor. Nu au cerut nici o recomplensă, nici o recunoaștere a meritelor.

Au trăit discret și au murit la fel cum au trăit.

Ce vise am?

Să îmi cumpăr nu știu ce haine, vase, chestii? Să văd nu știu ce parte exotică a lumii? Visele acestea ale mele sunt doar pentru împlinirea mea, pentru satisfacerea dorințelor mele?

Pe ce mă cheltui? În ce mă investesc? Ce las în urma mea? Ce vis îmi călăuzește viața? Pentru ce trăiesc?

Dar eu nu sunt prințesă și nici contesă. Nu știu să am sânge albastru prin vene. Nu am banii lor, nu am pozițiile lor în societate deci nu pot visa să fac ceva măreț în viața asta, ceva care să merite a fi lăsat în urmă.

Chiar așa?

Simchat Tora!

 Cu câţiva ani în urmă, am mers într-o ieşire cu cei din biserică! Mi-am făcut bagajul, am verificat să fie totul pus în bagaj iar Biblia am lăsat-o la urmă, să o pun deasupra, la îndemână. A trebuit să plec val-vârtej, am ajuns la destinaţie, totul fain şi frumos. Aveam ceva timp liber aşa că m-am dus în cameră ca să mai citesc. Cred că făceam un studiu pe o carte şi am vrut să mai citesc textul încă o dată. Caut în bagaj Biblia dar ... nu era de găsit.

Am încercat să îmi amintesc unde am pus-o, ce am făcut ... unde aş fi putut să o pierd. Biblia mea este subliniată şi însemnată. Mă durea sufletul ... îmi venea să plâng!

Nu a fost greu să fac rost de o Biblie. Problema era că aceasta era aproape nouă. Tot timpul acelei ieşiri, mai mult m-am încurcat în Biblia nouă. Abia aşteptam să ajung acasă ca să văd dacă nu cumva mi-am uitat Biblia acasă!

Şi, era acasă, uitată pe pat, în faldurile păturii de pe pat.

Când am văzut-o, m-am liniştit, m-am aşezat pe pat, am luat-o în braţe ... îmi fusese dor de Biblia mea.

În seara aceasta se încheie Sărbătoarea Corturilor cu o altă sărbătoare, Simchat Tora – Bucuria Torei. Sulurile Scripturii sunt scoase şi bărbaţii evrei dansează cu ele, femeile îşi sărută vârfurile degetelor şi ating sulurile. În mod normal, astăzi, se încheie un ciclul de citire a Scripturii.

Citirea şi însuşirea învăţăturilor Scripturii este poruncită de Domnul imediat după ieşirea din Egipt. Bine, atunci nu aveau Scriptura însă trăiseră pe viu evenimentele. Părinţii aveau obligaţia de a povesti copiilor lor minunile pe care le făcuse Domnul pentru ei.

Dacă ştiu poveşti despre străbunii mei este pentru că părinţii mei mi-au povestit despre ei, bunicii mi-au spus poveşti. Părinţii şi bunicii nu au lăsat Scriptura deoparte ci mi-au citit poveştile Bibliei. Am crescut auzindu-le, au făcut parte din viaţa mea încă din perioada intrauterină.

Astăzi, mulţumesc Domnului pentru Scriptură, Cuvântul Său!

Mulţumesc Domnului pentru prinţesa Raluca Callimaki care şi-a cheltuit moştenirea pentru a dărui românilor Cuvântul Lui Dumnezeu în limba română.

Mulţumesc Domnului pentru Dumitru Cornilescu care a tradus Scriptura în limba română şi care toată viaţa a citit comentariile criticilor lingvişti, a urmărit mersul limbii române pentru a face rectificări traducerii lui.

Mulţumesc Domnului pentru că am intrat în binecuvântările acestor doi titani atât de puţin cunoscuţi!

o poveste ... cu Psalmi

Mare parte din copilărie am locuit cu bunicii materni. În fiecare seară, mă băgau în patul meu de după sobă, bunica lucra la lampă câte ceva iar bunicul citea cu voce tare sau îmi spunea o poveste ca să adorm. Uneori, bunica stingea lampa ca să se culce și ea iar bunicul depăna o poveste. Nu adormeam până nu o termina. În casă, lumina lunii pătrundea prin perdele, focul se auzea în sobă și vocea bunicului deșira o poveste.

Iubesc poveștile!

Povestea despre care scriu am auzit-o la un rabin. E o poveste care îmi dă târcoale de ceva vreme și mă pune pe gânduri.

Undeva, într-un oraș din Europa, ajung câțiva rabini și îi adună pe bărbații care erau membri ai comunității evreiești la o întrevedere. Nu vin mulți pentru că fiind supraviețuitori ai Holocaustului mulți își pierduseră credința.

Rabinii veniți încep să le spună celor adunați despre cum ar trebui însuflețită viața religioasă a comunității, despre faptul că în ziua de Shabat (sâmbăta) ar trebuie să se întâlnească la rugăciune, să se roage, să citească câțiva Psalmi, să cânte o melodie. Le promiteau enoriașilor și o sumă modică de bani dacă acceptau să vină de Shabat la sinagogă.

Între cei veniți la acea întâlnire erau doi frați, trecuți de 70 de ani. Aceștia i-au ascultat pe musafirii lor cu interes însă nu li se citea pe față nici o emoție. Au ascultat și au tăcut.

Rabinii veniți încercau să însuflețească ceva din credința evreilor localnici așa ca îi întreabă pe fiecare dintre cei prezenți dacă sunt de acord sau nu cu propunerea lor. Ajung la cei doi frați iar aceștia s-au uitat unul la altul și cel mai mare dintre ei prinde curaj și le spune oaspeților.

Nu, nu suntem de acord cu ceea ce spuneți voi!

Stupoare!

Dar, de ce? Vă este atâta de greu să veniți până la sinagogă ca să citiți un Psalm? Nu păreți atâta de bolnavi.

Se face liniște!

Bătrânul însă cu calm le spune, e ceva ce voi nu știți. Noi suntem frați și în lagăr ne-am pierdut toată familia. Am rămas doar noi doi. Am stat vreme de aproape doi ani în lagăr. Aveam 6 și 8 ani când am fost eliberați. Am avut putere să ieșim din bărăci și să ne târâim până la poartă. Nu mai mâncasem de ceva vreme. Nu mai era nimic de mâncare acolo. Văzusem atâția morți și atâta grozăvie în jurul nostru cât pentru multe vieți. Ne pierduserăm părinții și rudele și ... ne pregăteam să murim.

Acolo, la poarta lagărului, ne-am ridicat ochii spre cer și am zis, Doamne, dacă Tu exiști așa cum ne-au învățat părinții noștri, dacă ne vei salva, în fiecare zi de Shabat, oriunde în lumea asta vom fi, ne vom închina Ție și vom citi toți Psalmii.

Parcă de nicăieri, a apărut o femeie din satul vecin cu un coș cu pâine caldă. Ne-a dat fiecăruia dintre noi câte o pâine. Am prins putere, ne-am continuat drumul către cea mai apropiată localitate de unde am fost transportați la un centru de copii supraviețuitori și așa am fost salvați.

Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea, a trimis acea femeie-înger și ne-a salvat!

Acum, voi veniți și ne cereți să venim la sinagogă ca să citim un Psalm?

Noi, am făcut în Fața Celui Preaînalt o juruință de care ne vom ține. Noi vom veni la sinagogă și vom citi așa cum am promis Domnului, în fiecare zi de Shabat, toți Psalmii.

Povestea asta m-a pus pe gânduri. Inițial am crezut că lectura Psalmilor va fi una foarte lungă. Dar, am pornit cronometrul. Prima dată a durat 2 ore și 56 min iar a doua orară 2 ore 46 min. Nu am făcut o juruință ca cei doi bărbați însa este un exercițiu care mie îmi face foarte bine. Am de gând să îl repet.

caut Faţa Domnului

 A venit toamna cu valul de frig, cu valul de temeri şi ... alt val care face valuri.

Într-una dintre dimineţi, înfrigurată, cu valurile năvălite în gândurile mele, m-am gândit la ceea ce tocmai citisem din Scriptură.

Sunt într-o perioadă în care am nevoie de o “baie” în Psalmi. În astfel de perioade citesc până la 50 de Psalmi într-o zi sau pe toţi şi asta vreme de o lună sau mai bine.

De fiecare dată când fac această “baie”, există un cuvânt sau o expresie care îmi iese în evidenţă!

De data aceasta a fost “Faţa Ta” în expresiile Caut Faţa ta, nu-ţi întoarce Faţa Ta, nu-mi ascunde Fata Ta, nu mă lepăda de la Faţa Ta, fă să strălucească Faţa ta peste mine/noi, pentru ce Îţi ascunzi Faţa, unde voi fugi departe de Faţa Ta. Aceste expresii le-am găsit scrise de 25 de ori.

La cine mă uit? La faţa valurilor sau la Faţa Domnului?

David şi psalmiştii căutau Faţa Domnului indiferent de contextul în care se găseau, aşa îşi găseau liniştea, pacea, odihna.

David scrie psalmi când îl fugărea Saul ca să îl omoare, când Absalom îi luase domnia. Moise scrie un psalm după ce trece cu poporul Israel Marea Roşie. Solomon scrie şi el un psalm, Asaf şi fii lui Core scriu din robia babiloniană, Ezechia scrie un psalm după ce asirienii au împresurat Ierusalimul şi printr-o minune, Domnul i-a salvat.

Toţi cei enumeraţi, în condiţiile lor de viaţă, au căutat Faţa Domnului!

Când Domnul îşi ascunde Faţa, mă tulbur, îmi pierd liniştea, pacea, odihna, sănătatea …răbdarea.

Sunt zile pline de zbucium, întrebări, frământări. Sunt zile tulburi.

Mă pot uita la faţa ştirilor şi numai pace, linişte şi odihnă nu găsesc.

La cine mă uit? În cine îm pun încrederea?

Sunt zile în care strig şi eu la fel ca psalmiştii.

“Pentru ce Îţi ascunzi faţa? Pentru ce uiţi de nenorocirea şi apăsarea noastră?” (Ps.44:24)

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” (Ps.51:11)”

“nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău! Căci sunt în necaz: grăbeşte de m-ascultă!” (Ps.69:17)

“Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:3)

“Ridică-ne, Dumnezeul oştirilor! Fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:7)

“Doamne Dumnezeul oştirilor, ridică-ne iarăşi! Fă să strălucească faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” (Ps.80:19)

“Pentru ce, Doamne, lepezi sufletul meu? Pentru ce îmi ascunzi faţa Ta?” (Ps.88:14)

“Nu-mi ascunde faţaTa în ziua necazului meu! Pleacă-Ţi urechea spre mine, când strig! Ascultă-mă degrabă!” (Ps.102:2)

“Întoarce-Ţi faţa spre mine şi ai milă de mine, după obiceiul Tău faţă de cei ce iubesc Numele Tău!” (Ps.119:132)

“Fă să strălucească faţa Ta peste robul Tău şi învaţă-mă orânduirile Tale!” (Ps.119:135)

“Unde mă voi duce departe de Duhul Tău şi unde voi fugi departe de faţa Ta?” (Ps.139:7)

“Grăbeşte de m-asculta, Doamne! Mi se topeşte duhul: nu-mi ascunde faţa Ta! Căci aş ajunge atunci ca cei ce se coboară în groapă!” (Ps.143:7)

Dar totuşi, “Inima imi zice din partea Ta: "Caută faţa Mea!" Şi fata Ta, Doamne, o caut!” (Ps.27:8)

misiunea bunicului

Mult după ce bunicul a plecat ACASĂ, eram la o nuntă și aud un nume rostit, era numele de familie al unui bătrân, bunicul mirelui. Îl întreb pe cel mai mare dintre frații mei dacă și pentru el rezonează acest nume și îmi spune că parcă e ceva legat de bunicul Armașu.

Mi-am făcut curaj și am mers la bătrân alegându-mi cu grijă cuvintele. I-am spus că știu acest nume de la bunicul meu și aș vrea să știu dacă s-au cunoscut sau e doar o coincidență de nume. Când am menționat numele bunicului, bătrânul s-a apucat de plâns și a început să mă pupe, să îmi pupe mâinile.

Eram șocată! Deja mi-era jenă! Unii se întorceau spre noi și erau curioși de scenă!

Ce am făcut?

Bătrânul s-a liniștit și mi-a povestit că bunicul Armașu în călătoriile lui prin sate, pe la membrii adunărilor ducea alimente și bani celor în nevoie. Asta o știam pentru că mama mereu mă trimite cu câte ceva la bunicul. Ceea ce nu știam era impactul acestora asupra celor care le primeau.

Și-a amintit că a ajuns la ei într-o toamnă târzie și rece. Adusese alimente și bani dar ei nu aveau lemne. Pe vremea comunismului până și acestea erau raționalizate! Bunicul le-a ascultat durerea și a revenit peste câteva zile cu cateva cupoane de lemne pentru cei care ar fi murit înghețați în casele lor.

De unde a făcut rost de cupoane? Asta e o altă poveste!

Bunicul avea un nepot tare drag sufletului său. Acesta lucra la Securitate dar îi făcea rost bunicului de cupoane de lemne sau de relații cu pădurarii sau brigadierii din zona Moldovei dar și de tichete pentru butelii.

S-a potolit din călătorii cred că după ce a împlinit 86-87 de ani! Până atunci, rare erau săptămânile în care el să nu plece cu sacii încărcați spre diferite destinații. Tata mergea la el, încărcau alimentele în remorcă, îl ducea la gară și așa lăsau binecuvântările primite să meargă mai departe, să aducă speranță!

A croit pentru noi, urmașii lui cărări drepte, cărări pe care să călcăm cu încredere.

 

amintiri ...

Începe școala și de câteva zile o amintire care mi-a influențat viața nu-mi dă pace.

Eram în clasa a IV-a și ne pregăteam intens de examenul de admitere în clasa a V-a. Mă rog, era mai mult un test decât un examen. Această testare se dădea în oraș și cu ocazia aceasta a trebuit să se organizeze un soi de excursie. În plan era ca după examen să mergem la cofetărie, să urcăm la statuia de la Podul Înalt și de acolo, puteam să ne cumpărăm Brifcor (ceva ce semăna cu Coca Cola). Visam să savurez o prăjitură. Aveam banii strânși deja! Aștepam ca altceva acea zi de duminică.

Sâmbătă după amiază, am fost trimisă cu ceva la bunicii Armașu. În drum spre ei, m-am întâlnit cu o colegă de clasă care umbla fără nici un scop pe drum. Se vedea că mergea fără interes.

Ne salutăm, mă întreabă unde merg, îi răspund. O întreb același lucru și îmi spune că și-a pierdut cureaua de pionier și până nu o găsește nu se poate întoarce acasă.

Fac ochii mari și o întreb de ce nu se poate întoarce acasă. Îmi explică că a pierdut cureaua, acasă nu era. Așa că ... umbla pe drum.

Noi tocmai primisem pachet de la mătușa mea care îmi trimisese mie câteva curele de pionier. I-am spus că îi pot da eu o curea de pionier. Aveam mai multe.

M-a întrebat ce vor spune părinții mei dar am liniștit-o repede. I-am spus să mă însoțească până la casa bunicilor, să mă aștepte în drum și apoi mergem acasă ca să îi dau o curea de pionier.

În drum spre casă, mă întreabă ce voi păți dacă nu iau examenul.

Ah! Examenul era ceva important. Eu visam prăjitura și ea se frământa cu examenul.

I-am spus că nu îmi fac griji. Abia aștept să terminăm examenul ca să mergem la cofetărie, să mâncăm prăjituri, să bem Brifcor sau ce suc găsim.

Fața ei nu era așa încântată așa că am întrebat-o ce va păți ea dacă nu va lua examenul.

“Dacă nu iau examenul, nu mai am ce căuta acasă!”

Și unde ai să te duci? Unde ai să dormi?

A ridicat din umeri și mergea alături de mine târșâindu-și picioarele. Nu știu ce am mai sporovăit noi în drum spre casă însă eu eram șocată de-a binelea.

Ajungem acasă, o rog să mă aștepte, îi dau cureaua, îmi mulțumește și pleacă.

Mama și tata m-au văzut că am intrat în casă și am dat ceva și m-au întrebat cine era și ce am dat. Le-am povestit și ei au muțit.

Ne-am așezat la masă, tata s-a rugat ca de obicei pentru mâncare și pe când mâncam îmi spune “oricare ar fi rezultatul examenului de mâine, tu să vii acasă. Mai învățăm, mai vorbim cu domnul învățător să te pregătească dar să vii acasă! Este doar un examen! Nu e un capăt de lume! Nu e nici o problemă dacă nu îl vei lua. Abia așteptăm să te întorci acasă ca să ne povestești cum a fost la examen însă ai grijă cu câtă lăcomie vei mânca prăjitura și vei bea sucul.”

La drept vorbind, părinții mei erau mai îngrijorați de efectul prăjiturii și al sucului asupra decât de examen. Știau că voi lua examenul!

Duminică dimineață m-au dus amândoi la autobuz, m-au predat domnului învățător și mi-au reamintit că mă așteaptă acasă.

A trecut examenul, mi-am savurat dulciurile și … peste câte zile au venit rezultatele. Luase examenul doar patru copii din clasă! Colega mea nu luase note de trecere iar eu am înmărmurit!

Ce va face? Unde se va duce? Unde va dormi? Cine o va crește?

Normal că mi-am bombardat părinții cu toate întrebările care îmi treceau prin cap. Ei mi-au spus să mă liniștesc că nu se va întâmpla nimic grav, că nici un părinte nu își alungă copiii de acasă.

În dimineața următoare, am zburat spre școală! Voaim să vorbesc cu colega mea, să o întreb unde a dormit, ce a făcut.

Timid mi-a spus că părinții ei nu i-au făcut nimic, i-au spus că e doar un examen, că oricum domnul învățător va face pregătire cu elevii pentru următorul examen.

Fără ca mama să știe, am azut-o povestindu-i unei cunoștințe cât de mult m-a afectat povestea colegei mele. După ce m-au dus pe mine la autobuz, părinții mei au mers la părinții colegei ca să vorbească cu ei despre posibilitatea unui eșec și despre cum afectează vorbele spuse la nervi, mânie și supărare.

De atunci mi-a rămas întipărit în minte “orice ar fi, orice s-ar întâmpla, vii acasă și împreună găsim o soluție!”

amintiri cu sfinți - ediție proprie - nea Ion si tanti Maricica

Nea Ion a fost fratele mai mare al tatei. Era un om blând, liniștit, inteligent, harnic și gospodar, credincios și inimos.

În urma unui accident, primește de la medicii specialiști un certificat cu gradul I de invaliditate însă nu își plânge de milă, nu lasă durerea și dezamăgirea să îi acrească și amărască viața. Era adult, la casa lui, căsătorit cu tanti Maricica.

Pentru că îi mergea mintea, scria frumos, era ordonat și de încredere, una dintre ingenerele de la SMA (Stațiunea de Mașini Agricole) îl ia ca ajutor al ei ca să se ocupe de actele pe care trebuia să le facă dânsa. Și, de acolo a ieșit la pensie.

Nea Ion avea casa lângă casa bunicilor. Dacă mergeam la bunicii Armașu, treceam pe la poarta lor. Dacă mă duceam la bunicul Profiri, vedeam din curte casa lui.

Deși era mult mai mare decât tata, avea un fel al lui de a fi că nu intimida, nu simțeai că vrei să fugi din prezența lui. Împreună cu tanti Maricica formau un cuplu zâmbitor, primitor, ospitalier. Nu am primit niciodată un cadou cu care să plec de la ei. Dar, ei aveau un alt fel de a te trata. Te invitau la ei acasă, la masă.

Ajungeam la adunare și ca să-mi găsesc un loc, treceam pe lângă tanti Maricica. Cum mă vedea, îmi spunea că sunt invitată acasă la ei. Era vremea comunismului și nu aveai de unde să mănânci carne ca să te saturi. Carnea era doar de gust iar legumele erau baza. Dar nu și în casa lor.

Imediat apărea mămăliga, masa era așezată cu tot ce trebuia de dimineață, castronul cu carne trona în mijlocul mesei și puteai mânca cât îți poftea inima că oricum mai rămânea carne în castron. Indiferent de vreme, la ei acasă mâncai carne de porc și cârnaț sau friptură de pui, nu cred ca am văzut vreodată vreo garnitură la friptură.

Tanti Maricica făcea cozonac și plăcinte tare bune. Bunătăți pe care le împărțea cu mare drag.

Erau oameni discreți și abia acum realizez ce influență au avut asupra mea.

La Cincizecime sau la duminica mare, la noi la adunare se făcea masă și toți cei prezenți mâncau ceea ce se pregătea. Meniul era fix. Borș de pasăre, caș, roșii și castraveți, pâine și cozonac. Fiecare familie membră a adunării trebuia să aducă o oală cu borș în care se puneau doar porțiile de musafiri. Spatele, gâtul, labele le mâncam acasă. Se făcea cozonac ... era o întrecere între gospodine. Știam de la cine era mai bun, cui i-a crescut cozonacul mai bine!

Nea Ion și tanti Maricica ar fi putut să stea în adunare bine mersi. Nu aveau copii, nu trebuiau să muncească pentru alții. Puteau fi comozi. Dar ei doi primeau mâncarea, o organizau, tăiau și feliau, porționau și supravegheau ca să ajungă la toți cei prezenți. De multe ori, ceea ce rămăsese acasă trebuia să ajungă la adunare pentru că ... mai trebuia. Mama sau tata ieșeau discret din adunare, discutau cu nea Ion și apoi plecau să mai aducă de acasă ce mai aveam pregătit. Să nu plece nimeni flămând!

Ani la rând i-am observat pe cei doi, când am fost în stare să ajut, am fost acolo printre ei, am pus pâine sau cozonac în coșuri, am șters tacâmuri, am făcut ce mi s-a spus să fac. Și eu, puteam să plec să mă joc cu alți copii însă eram atrasă de slujirea celor din spatele cortinei, îmi plăcea modul în care se slujea fără multe vorbe.

Când aveam 16-17 ani, nea Ion își revenea după ceva boală la acea sărbătoare așa că l-am rugat să mă lase pe mine și pe Didi (Adinel Mircea), un băiat care la fel ca mine înmagazinase totul, să organizăm mâncarea și servirea. Nu ne-a repezit, nu ne-a spus că suntem doar niște copii fără minte. A zâmbit, a tăcut, s-a consultat cu tata și s-a conformat. I-am invitat pe cei doi să se așeze pe scaun, acolo lângă noi și să ne observe. Aveam nevoie de supravegherea lor!

Ani la rând văsuzem ce și cum făceau. Acum, se uitau la noi și nu pot uita satisfacția de pe fețele lor. Se investiseră fără un cuvânt în viețile noastre și acum erau mândri de noi, de modul în care și-au trăit viața. Fără să vrem sau știm, am învățat de la ei să privim dacă toți de lângă noi au ceea ce le trebuie, dacă s-au săturat, dacă a ajuns pentru toți. Am învățat să numărăm oamenii, să împărțim mâncarea în așa fel încăt ... să nu plece nimeni flămând! Asta era deviza lor! Asta devenise și deviza noastră!

Și, tare mulți au mai trecut prin acea sală din spatele adunării!

Am fost binecuvântată cu nea Ion și tanti Maricica. Oameni normali care au decis să se investească în ceilați așa cum au știut ei. Oameni care au decis să Îl lase pe Dumnezeu să îi foloseasca pentru a fi un exemplu pentru cei de lângă ei.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - bunicul T

Astăzi, 3 septembrie, e despre bunicul T sau bunicul Armașu. T îi spunea bunica pe diferite intonații și din acestea știam dacă bunicul a intrat în belea sau era de bine.

A fost penultimul copil al familiei Armașu, născut din părinți maturi. Mama lui avea 46 de ani când l-a născut iar unii dintre nepoții lui erau mai mari ca el. Această trăsătură a familiei văd că se moștenește oarecum în ramurile familiei.

Bunicul a fost născut în anul 1902 și primul război mondial aduce pierderi mari în viața familiei lui. Unul dintre frații lui moare iar un altul rămâne infirm, imediat văduv și cu copii. Fratele decedat era cu puțin mai mare decât bunicul, erau prieteni buni ...

Aventurier, visător, iubitor de carte, de călătorie și muzică, muncitor, tânăr și neliniștit a plecat la Moreni ca să își facă un rost în viață. S-a angajat acolo. Nu a cheltuit și tocat banii ci i-a trimis acasă ca să își cumpere pământ și să își facă o casă conștient că munca pământului nu era punctul lui forte.

Al doilea război mondial a adus la pachet închideri de bănci și pierderi financiare pentru mulți români. Așa și-a pierdut bunicul economiile. Nu a avut încotro și s-a retras la casa din sat cu bunica și cele două fete. Între timp mai suferise o pierdere, un băiat i-a decedat la naștere.

În război este angajat ca administrator. Și-a dorit să facă altceva decât să omoare oameni. În ultimul tren cu soldați prizonieri care mergea spre Siberia, se prinde că ceva nu e în ordine și sare din tren devenind dezertor. Ajunge acasă, îi spune bunicii ce a făcut și apoi pleacă și stă fugar câteva luni bune ca să nu fie arestat și trimis spre zările înghețate ale Siberiei.

După ce lucrurile se liniștesc, revine acasă și intră în politică. Îi mergea mintea, era vrednic de încredere și ajunge primar pe vremea acelei cumplite foamete de după război. Salvează mulți oameni de la moartea prin înfometare.

Dar se pare că suferinței îi plăcea de el și într-un context extrem de dureros, moartea își întinde aripile și peste cea mai mare dintre fete. Era pe vremea când ideile comuniste erau în floare iar el cocheta cu ele.

Atunci, în mijlocul acelei cumplite dureri, a fost sfătuit să apeleze la Dumnezeu dacă vrea să își scape fata! Dumnezeu era singura salvare!

Dumnezeu a aranjat în așa fel lucrurirle încât cei de la Securitate l-au trimis să îi spioneze pe cei de la creștini după evanghelie. Aceștia voiau să afle dacă acolo se fac comploturi împotriva statului. Bunicul habar nu avea că unii dintre oamenii din sat, membri ai adunării știau să citească și să explice Cuvântul atâta de frumos, de simplu, pe înțelesul tuturor. Raporta securității ce auzise acolo dar detaliile cu conținut religios nu erau în raza lor de interes. Voiau să știe de comploturi iar bunicul nu auzise, simțise sau văzuse așa ceva. Securitatea a devenit nemulțumită de serviciile bunicului.

Numai că bunicului începe să îi placă la adunare. Securitatea simte asta și este pus să aleagă între politică și Dumnezeu. Alege să rămână de partea cui i-a salvat fiica de la moate, de partea Lui Dumnezeu și așa i se sfârșește cariera politică.

Bunicul Armașu nu s-a mulțumit niciodată cu puțin. Îi plăcea să povestească cu oamenii, să cunoască oameni noi. Știa pe mulți dintre membrii adunărilor din zona Moldovei. Și nu doar îi recunoștea facial, le știa problemele, durerile, nevoile.

Despre ceaiul negru Earl Grey, cel cu pliculețe, de la bunicul am aflat. Mi-a dat să gust dar nu mi-a plăcut. Habar nu am cum reușea să facă rost de acel ceai însă mi-l amintesc stând la povești cu o cană de ceai în mână. Ceaiul îi aducea aminte de tinerețe, de Moreni, de viața de la oraș. Savura fiecare strop de lichid din ceaiul lui la fel cum savura timpul petrecut cu oamenii.

Multă vreme au avut în sală, adica camera lungă din spatele casei, un pat. Acolo dormeau săracii care veneau la cerut, cei care erau atâta de urât mirositori, cu purici și păduchi încât bunicul nu avea curaj să îi aducă în casă. Cred că patul acela a fost mai mult ideea bunicii!

Nu mi-l aduc aminte supărat sau trist. Își ducea durerile în spatele unui zâmbet care îi luminau fața. Și nu numai atât, când se întâlnea cu cineva îi radia fața, se bucura de compania oamenilor, le păsa de ei.

Era în vârstă când m-am născut eu și cred că maturitatea își pusese amprenta asupra lui. Este foarte posibil ca alții să îl fi cunoscut altfel, să fi văzut o altă față a lui. Dar eu, nepoata lui, așa l-am cunoscut!

Mi-a influențat viața mai mult decât mi-am imaginat. M-a binecuvântat și a lăsat ca binecuvântările lui să curgă și spre mine. S-a investit în mine, m-a ridicat la nivelul lui deși eram doar un copil. Nu m-a tratat ca pe un semen inferior din cauza vârstei. Eram egala lui, cumva extensia lui în vizitele și plimbările pe la cunoscuți. Fericirea asta a durat până am început școala ...