cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă ai da mâna cu cineva şi ţi-ar rămâne în palmă urme de dragoste?

Cum ar fi dacă cineva te-ar îmbrăţişa şi ai simţi cum dragostea rămâne lipită de tine?

Cum ar fi dacă în privirea celui/celei cu care te întâlneşti, ai fi învăluit/ă în dragoste, în acceptare, şi nu în judecată şi clasare?

Cum ar fi dacă aş lăsa Dragostea să mă infuzeze şi îmbibeze, transforme şi regenereze?

Cum ar fi dacă aş fi contagioasă de dragoste?

Cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă nu aş uita că Dumnezeu este Dragostea însăşi?

Cum ar fi dacă L-aş lăsa să mă iubească şi nu m-aş mai chinui să întru în calapodurile distructive ale vremii mele?

Cum ar fi dacă m-aş iubi pe mine prima dată?

Cum ar fi dacă i-aş iubi pe ceilalţi? Nu pentru ceea ce fac, îmi fac, aduc, dreg pentru mine.

Cum ar fi dacă L-aş iubi pe Domnul fără să gândesc că Îl iubesc pentru pentru că sunt în viaţă, funcţionez, am ceea ce mi-a dat, pentru că ....

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5

 

astăzi... sunt lângă noi femei

Azi, e zi de sărbătoare! Este o zi internaţională, emoţională, plină cu flori, cadouri, mărţişoare, urări şi pupături. Este ziua internaţională a femeii, şi habar nu am de ce, însă ne dorim să fie o zi PERFECTĂ!

Dar ...

Sunt lângă noi femei care au pierdut sarcina, sau sarcinile, şi visele de a deveni mamă s-au prăbuşit în fărmâne ducându-le pe tenebrele depresiei.

Sunt lângă noi femei cărora li s-a dat verdictul medical că nu vor fi mame.

Sunt lângă noi femei cărora le-a plecat prea devreme un prunc, sau mai mulţi.

Sunt lângă noi femei văduve.

Sunt lângă noi femei abandonate de soţi, uitate de ei.

Sunt lângă noi femei abuzate fizic sau verbal.

Sunt lângă noi femei necăsătorite.

Sunt lângă noi femei care recent au pierdut pe cineva drag, se simt singure, abandonate, nemângâiate.

Sunt lângă noi femei care luptă cu boli şi dureri greu de descris.

Sunt lângă noi femei care sunt divorţate, care luptă cu toţi şi toate pentru copiii lor şi pentru ele.

Sunt lângă noi femei care şi-au îngropat visele şi visurile în urma unui accident sau a unei traume.

Sunt lângă noi femei care nu sunt perfecte, care nu zâmbesc perfect, care astăzi încearcă să îşi reprime lacrimile, care luptă cu ele ca să pozeze în femei puternice.

Sunt lângă noi femei frânte, înfrânte…

Sunt lângă noi femei care aşteaptă un semn de dragoste, şi nu doar astăzi…

Sunt lângă noi femei care au crescut fără mame…

Sunt lângă noi femei…

Cum ar fi dacă ne-am lăsa inima să iubească mai mult decât lăsăm mintea să critice, să judece şi să dea verdicte care desfiinţează? Cum ar fi dacă am citi printre cuvintele pe care le auzim? Cum ar fi dacă am vedea dincolo de aparenţe, de faţadă, de măşti?

Astăzi, e zi de sărbătoare!

Astăzi îmi doresc să Îl las pe Domnul să mă facă un bandaj de dragoste pentru cele care se simt neiubite, neînţelese, uitate, abandonate, nemângâiate… şi lista continuă.

Astăzi îmi reamintesc ceea ce spune Domnul “De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Isaia 43:4 

un majorat... cu hotărâri

 În urmă cu câteva zile, am “împlinit” un majorat! Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”

Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.

Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.

Cum am reacţionat când am primit vestea?

Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!

De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină, şi ei trăiesc.

Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?

Nu.

Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.

Dacă mai doare?

Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum ne implicăm, şi ar povesti despre noi.

Cum au trecut aceşti ani?

Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi, multe lacrimi …

Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?

Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este Dumnezeu!

Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…

Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi bucură cu mine şi pentru mine!

Da, au trecut optsprezece ani! E mult!

Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat inima.

Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu am rămas orfană!

Hag Purim Sameah!

 Astăzi, 06 martie 2023, este sărbătoarea de Purim. 

Ne-am obişnuit şi cu războiul deşi ne este încă în coastă. Oamenii nu mai vin în mod constant în ţară, dar aud poveşti de mi se face părul şi mai creţ. De mai bine de un an de zile, aud şi văd minuni. Credeam că vremea lor s-a încheiat, sau că ele apar răzleţ. Dar nu este deloc aşa. Oamenii aleg să îşi povestească minunile, să facă public ceea ce Domnul face cu ei, în ei şi pentru ei.

Dar astăzi este sărbătoare! Cartea Esterei este o carte despre refugiaţi, despre credinţă, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul care face minuni. Este vorba şi despre o femeie înţeleaptă, blândă, deşteaptă, frumoasă şi care deținea arta negocierii şi a diplomaţiei.

Estera este una dintre eroinele mele preferate.

Frumoasa şi Bestia sau orice poveste ori ecranizare păleşte în faţa poveştii Esterei. Ea are ceva mai mult. Estera are ceva ce nu i se poate lua, indiferent de ceea ce ar veni peste ea.

Şi acel ceva este credinţa, credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, în Cuvântul Său, în promisiunile Lui.

Astăzi, când citesc ştirile, nu prea îmi vine să mă bucur, dar îmi reamintesc de ceea ce a spus Isus “vedeți să nu vă înspăimântați” (Matei 6:24).

Şi dacă tot nu mă înspăimânt, măcar să mă bucur!

Hag Purim Sameah indiferent de context!

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Studiez cartea Judecători. Recitind-o, am căzut în despresie. Studiind-o, m-am regăsit în ea, în același ciclu de viață, de conduită, de alegeri. Bine, eu nu am idoli – statui și o închinare publică în fața acestora.

Caut vinovați pentru că viața mea nu e conform ideilor, viselor și visurilor mele! Cartea Judecători mă ajută să-mi reamintesc că trebuie să mă uit și la mine când fac judecățile.

Cred că am nevoie de o cheie, de un cod legal după care să fac judecata. Și cheia asta nu o găsesc în vibe-ul vieții de zi cu zi, în presa vremii, în filosofiile încâlcite care mi se oferă pe tavă. Viața asta nu e numai despre muncă, mâncăre, distracție, alergare. Dacă e numai atât, ce fac cu golul acela interior care uneori doare de nu știu ce e cu mine? De ce doare? Mai doare? Oare nu cumva am lăsat apatia și indiferența să omoare durerea acelui gol, acelei tânjiri după o împlinire mai înaltă, mai adâncă, mai dincolo de lumea asta?

Poți să vorbești despre orice astăzi. Ești chiar cool dacă filosofezi de nu te înțelegi nici tu. Dar ce fac cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute? Ce fac cu Scriptura? Sunt doar niște povești?

Pot să le încadrez la secțiunea SF-uri. Pot să le știu, dar pentru mine să fie doar povești. Pot să le neg veridicitatea confirmată istoric și arheologic. Pot să nu le las să aibe nici un impact în viața mea. Pot să cred că nu au nici o treabă cu mine. Pot să cred că trăiesc într-o lume paralelă cu a lor.

Mă uit la poporul din cartea Judecători și văd același fel de a trăi viața ca cel din viața de zi cu zi de astăzi.

Nu Îl iubesc pe Domnul ca David cu voce tare, cu toata ființa pentru ca să dau bine în fața oamenilor. Nu mai cred Scriptura pentru că vreau să fiu ca unii care aleg să creadă că știința este mai presus de Dumnezeul care a creat totul. Aleg să fiu ca ceilalți ca să fiu cool. Aleg să mă pierd în mulțime, să semăm cu celelate femei, ceilalți oameni și să-mi pierd unicitatea și rolul pentru că asta se cere pe piață. Aleg să trăiesc apatic pentru că asta înseamnă echilibru, zen, cool. Aleg să muncesc uitând de mine, de sufletul meu. Muncesc pentru a deveni cineva, pentru o carieră, pentru un titlu, pentru un nume.

Citesc Scriptura și Îl văd pe Domnul iubindu-ne zgomotos, luminos, colorat, creativ, emoțional, jertfindu-se, dăruindu-se, implicându-se. Nicăieri în Scriptură nu Îl găsesc pe Dumnezeu apatic și blazat. Atunci eu de ce răspund așa la dragostea Lui, la jerfta Lui, la chemarea Lui la o relație cu El?

Când caut vinovați pentru că viața mea nu se desfășoară conform cu ideile mele, nu ar trebui să mă analizez pe mine prima dată?

Porunca Domnului pentru Israel este: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5. Bine! Știu, asta este din vechime, pentru Israel. Unii trăiesc doar respectând legile din Vechiul Legământ iar noi aparținem unui alt legământ.

Văd că porunca rămâne valabilă și în cadrul Noului Legământ. "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Luc.10:27).

Oare nu cumva lipsa dragostei față de Domnul este vinovatul numărul unu pentru eșecurile vieții mele? Îl iubesc pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea? Nu fac anumite lucruri pentru că numele mer ar fi pătat, nu mă duc nu știu unde pentru că nu ar da bine numelui meu, celor din comunitatea mea. Oare nu cumva fac lucruri doar pentru ca să dau eu bine?

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Dumnezeu, biserica și bandiții

Relațiile se leagă stând la povești, deschizându-ți inima, povestind minunile pe care Domnul le-a făcut cu noi, în noi, pentru noi și lângă noi.

Întrebăm o familie de refugiați, cu care em devenit prieteni, despre viața de dinainte de război. Din răspuns realizezi că nu ai pus corect întrebarea. Pentru noi, vecinii lor, războiul a început în februarie 2022. Pentru ei, războiul a început în anul 2014.

Bine. Cum a fost între cele două date? Cum suntem noi românii văzuți de ei? Cum ne vedeau?

Ni se spune că mereu li s-a spus că eram o etnie mare, sălbatică, necivilizată. Decât să ajungă la noi, mai degrabă să rămână acasă la ei. Ajung aici sau în țara lor în zona Bucovineană și au parte de un mare șoc.

Mereu și mereu, pe canalele de comunicare li se spunea că vecinii care acum i-au ocupat și vecinii de deasupra lor, sunt frații lor. Niciodată frații lor nu le vor face rău. Noi, românii nu eram frații lor deloc.

Acum, când este întrebat despre acest subiect, le spune că și-a găsit alți frați, alții despre care toată viața a crezut că îi sunt inamici. Acești frați noi sunt lângă el și familia lui în acestă perioadă grea din viața lor.

Nu instistăm pe subiect pentru că vrem să aflăm cum era viața în bisericile lor în perioada dintre războaie.

Când au fost ocupați în 2014, erau în mijlocul unor tabere cu copiii. La aceste tabere te înscriai din timp, plăteai din timp și totul era foarte bine organizat. În zona lor de acasă, la vârsta de 10 ani, copiii erau deja dependenți, vindeau și cumpărau. Taberele cu copiii începeau înainte de vârsta de 10 ani. Deja era greu să îi mai salvezi pe copii dacă intrau pe acest făgaș.

Clanurile erau ca la ele acasă acolo. Copilul unuia dintre capii bandiților participă la aceste tabere și vine acasă schimbat. Val-vârtej tatăl acestuia se duce la liderii taberelor și le spune, “Ce ați făcut cu copilul meu? Nu știu ce i-ați făcut dar de acum încolo va participa la toate evenimentele. Îmi place de el acum.”

Tatăl copilului povestește și prietenilor lui despre influența bună a acestor activități și toți își duceau copiii la orice activitate a copiilor bisericii.

Dacă se organiza o tabără în altă localitate, trebuia sunat doar unul dintre părinți și imediat li se spunea că au asigurat transportul, medicul și personalul medical care va veni cu copiii, pompierii care vor însoți mașinile, ce mașini le vor asigura paza.

Bandiții ascultă poveștile copiiilor și în inimile lor Dumnezeu începe să lucreze, încep să se împace cu El, încep să Îl lase să fie Dumnezeu vieții lor.

Începe conflictul în 2014, cei de la biserică erau în toiul activităților și se trezesc cu un comandant al armatei ocupatante și un regiment întreg de soldați la poarta bisericii. Li se spune că acolo li s-a ordonat să își facă sediul. Cei de la biserică trebuiau să își ia lucrurile și să uite de acel sediu.

Copiii pleacă acasă și povestesc despre cum soldații le-au invadat locul unde își făceau activitățile, despre ceea ce au auzit. Bandiții se sună unii pe alții și încep să sune la liderii bisericii. Cine a venit la voi? Cum îl cheamă pe cel care v-a spus că trebuie să cedați locul? Ce grad are acel om? V-a arătat vreo hârtie care să ateste acest lucru? Pe cine delegă să meargă cu ei la o discuție cu șefii armatei ocupatoare?

Nu știau cine a dat ordinul, nu li s-a arătat nici o hârtie însă când au ieșit din biserică aceasta era deja ocupată cu muniție și transformată în birou central al armatei.

Este desemnat din partea bisericii cel ce ne povestește aceste lucruri. Ne spune că liderii bisericii au chemat biserica la post și rugăciune, au spus și celorlați lideri pe care îi știau să se roage pentru ei. Va merge capul bandiților cu liderul desemnat de biserică la sefii armatei să solicite spațiul bisericii inapoi. Era nebunesc ceea ce se voia!

Să te duci la inamicii tăi, cu capul bandiților cu tine să soliciți spațiul ocupat de invadatori?

S-au dat telefoane, s-au stabilit întâlniri. Membrii bisericii posteau și se rugau pentru viața celor implicați și pentru minuni.

Capul bandiților îl întreabă pe seful unității care a invadat clădirea bisericii cine i-a dat acest ordin. Vrea să vadă hârtia care atestă asta. I se răspunde că ordinul a fost verbal. Trebuie să discute cu șeful lui, la cartierul general. Ajung acolo, “în cuibul de viespi” și din nou se fac prezentările și se pun aceleași întrebări, se solicită aceleași informații.

Generalul armatei spune că din țara lor li s-a ordonat ca să ocupe spațiile cluburilor de zi sau noapte, a discotecilor dar când au ajuns aici în oraș și au vrut să își așeze baza într-unul dintre cluburi, primarul le-a spus că are el un loc perfect pentru ei. Și i-a dus la biserică.

Nu au știut ce activități se fac acolo, nu au știut cine sunt cei implicați dar să îi dea un răgaz de câteva ore ca să-și sune ierarhic șefii.

În tot acest timp, membrii bisericilor erau în post și rugăciune.

Sunt sunați și li se comunică că în douăzeci și patru de ore vor elibera spațiul bisericii și se vor muta într-unul dintre cluburile spațioase din oraș.

Știau cum arăta clădirea bisericii. Era plină cu armanent, soldați, echipament militar. Au anunțat răspunsul primit membrilor bisericii și aceștia au continuat să se roage să își primească înapoi clădirea cât mai puțin afectată.

După mai puțin de douăzeci și patru de ore, armata i-a sunat liderii bisericii să vină să-și ia în primire clădirea. Șoc total! Totul era aranjat la loc, nu lipsea nimic.

Până în februarie 2022, nu s-au mai atins de ei.

martorii tăcuți ai legămintelor mele

Împreună cu biserica din care fac parte, ne pregătim să studiem cartea Judecători. Ca să îi înțeleg contextul, am recitit cărțile Iosua și Judecători.

Cartea Iosua mă ajută să văd cum Domnul Își împlinește promisiunile față de Israel și ei cuceresc tot teritoriul promis. În Judecători, am căzut în depresie. Înainte ca Iosua să moară, poporul promite că va sluji Domnului, că va asculta de Legile și poruncile lui.

“Și poporul a zis lui Iosua: "Noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru și vom asculta glasul Lui."

Iosua a făcut în ziua aceea un legământ cu poporul și i-a dat legi și porunci, la Sihem.

Iosua a scris aceste lucruri în cartea Legii lui Dumnezeu. A luat o piatră mare și a ridicat-o acolo sub stejarul care era în locul închinat Domnului.

Și Iosua a zis întregului popor: "Iată piatra aceasta va fi martoră împotriva noastră, căci a auzit toate cuvintele pe care ni le-a spus Domnul, ea va fi martoră împotriva voastră, ca să nu fiți necredincioși Dumnezeului vostru."

Apoi Iosua a dat drumul poporului, și s-a dus fiecare în moștenirea lui.” Iosua 24:24-28

Realizez acum că am făcut multe legăminte și promisiuni. Nu le-am făcut în pustiu, în deșert, ci eram înconjurată de lucruri. Bine, mă pot scuza că nu m-am ținut de ceea ce am promis pentru că nu am rostit cuvintele cu voce tare. Nu ține însă scuza asta prea mult. Știu ce am promis! Știu înaintea cui le-am promis!

Câte juruințe nu am făcut de-a lungul vieții și nu m-am ținut de ele... ?

Multe.

Un lucru mă face acum să mă înfior. Realizez că lucrurile de lângă mine sunt martorii tăcuți care mă vor acuza că nu am fost credincioasă Domnului, că nu am ascultat cuvintele Lui.

Rostite sau nerostite, cuvintele legământului, ale promisiunii sau juruinței rămân valabile.

Învăț de la Israel că mă pot întoarce la Domnul de oriunde aș fi, că pot lua alte hotărâri și decizii. Învăț din cărțile Iosua și Judecători că El mă primește înapoi așa cum a făcut-o cu Israel, cu David, cu Petru, cu ucenicii care au fugit și L-au lăsat singur în Grădina Ghetsimani.

Atât cât mai am viață în mine, mă pot întoarce la Domnul, pot face alte promisiuni, alte legăminte.

Atât cât pulsează sângele în vene, cât sufletul este încă în mine, pot lua hotărâri care să mă aducă la Viață, pot lăsa martorii să vadă și audă deciziile mele în legământul cu Domnul.

mulțumesc pentru țara asta

Doamne,

Iartă-mă că am luat atâtea lucruri ca de apucat în ce privește țara asta unde ne-ai așezat pentru o vreme.

Mi se pare normal să am pretenții de la sistemele instituite în această țară (transport, sănătate, educație, cultură și altele). Unii nu au nici măcar sisteme, nici măcar ideea de instituire a lor.

Mi se pare normal să comentez dacă mijloacele de transport în comun întârzie sau se defectează. Unii nu au nici atât.

Mi se pare normal să fiu tratată dacă ajung la spital. Unii nu au nici spitale, nici cadre medicale, nici medicamente.

Mi se pare normal ca un copil să meargă la creșă, grădiniță, școală și facultate. Unii se bucură de luxul de a-și trimite copiii la școală iar în toată perioada școlarizării aceștia să fie cerșetorii de pe străzile orașului, să fie la mila altora mereu cerșindu-și mâncarea.

Mi se pare normal să am acte de identitate. Unii știu că sunt a cuiva și, e posibil a acel cineva să nu îi recunoască.

Mi se pare normal să am haine acasă sau să mi le pot procura. Unii pot cumpăra doar metri de material pe care să și-l înfășoare pe ei. Și pot cumpăra doar dacă își vând animalele. Iar acestea seamănă cu animalele din visul lui Faraon, acelea din ultimii ani de secetă...

Mi se pare normal să am trei mese pe zi. Dacă nu le am, e pentru că încă mă joc cu sănătatea mea. Alții abia au ce mânca o dată-n zi.

Mi se pare normal să dau drumul la robinet și să curgă apă bună de băut, spălat și consumat. Posibil să miroasă a clor, însă e bună! Alții pot muri astâmpărându-și setea.

Mi se pare normal să verific telefonul și starea vremii. Altora le este pusă viața în pericol dacă fac asta.

Mi se pare normal să ...

Cred că mi se cuvine să am, să îmi fie la îndemână să pot face aia sau cealaltă...

Doamne, mulțumesc pentru că principiile Scripturii sunt baza principiilor de bază ale acestei țări în care locuim. Mulțumesc pentru că viața și valoare unei vieți este respectată. Mulțumesc că putem avea parte de educație. Mulțumesc pentru sistemul medical. Mulțumesc pentru țara unde ne-ai așezat, pentru climă și relief, pentru animalele de consum de lângă noi, pentru precipitații, pentru vecinii țării, pentru că ne ești Dumnezeu și ne binecuvintezi. Mulțumesc pentru că suntem atât de binecuvântați!

Mulțumesc că ne-ai binecuvântat să locuim aici, în România!

cum să nu mă laud cu El?

Știu mulți oameni însă cunosc mai puțini oameni decât știu. Cunoașterea necesită timp, dorință, voință, curiozitate, nevoia de comunicare și comuniune.

Sunt o fire comunicativă și îmi place să știu și să cunosc oamenii. Îmi place să îi studiez, să le știu ideile, visele sau visurile, gusturile la cărți sau mâncare. Când primesc un cadou știu dacă acea persoană mă cunoaște sau mă știe.

Una dintre persoanele mele favorite este Domnul! Avem o călătorie lungă împreună. L-am negat, L-am ignorat, L-am descoperit, L-am cunoscut, L-am iubit și Îl iubesc, Îl las să mă iubească, să mă “strunească” când ideile mele devin crețe și nu sunt conforme cu planul Lui. L-am acceptat ca Domn și Mântuitor, ca Dumnezeu al meu personal. Am învățat că nu mă pot folosi de El când am eu chef și apoi să Îl abandonez. Am învățat să Îl ascult, să mă supun. Pe propria piele am învățat că neascultarea și nesupunerea au consecințe care mă dor.

Am descoperit că Dumnezeu este o persoană, are sentimente, vorbește, scrie, comunică, se supără, se mânie, pedepsește, dă daruri, face minuni.

Ieri, m-am lăsat uimită de Pavel și de urarea lui. Am descoperit că Petru explică urarea lui Pavel. “Harul și pacea să vă fie înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” 2 Petru 1:2-4

Dacă Îl cunosc pe El, îmi sunt înmulțite pacea și harul. El mi-a dăruit tot ce privește viața și evlavia. Grija zilei de mâine i-o dau Lui, îngrijorările, durerile, poverile, tristețile I le spun Lui. Mi-a dat făgăduințe mari și scumpe. Realizez că mintea mea nu poate cuprinde toate promisiunile Lui. M-a făcut părtașă firii Lui dumnezeiești. Mi-a promis viața veșnică cu El.

Cum să nu vreau să Îl cunosc mai mult?

Cum să nu vreau să Îl descopăr mai mult pe El, dătătorul vieții?

Cum să nu mă laud cu El?

De regulă, ne lăudăm cu prietenii noștri care pentru o vreme ocupă funcții de conducere. Cum să nu mă laud cu Prietenul meu care are cea mai înaltă funcție care a existat, există și va exista vreodată?

Sunt bogată în El și cu El!

har și pace îmi și vă doresc

Ieri, am “furat” o fotografie de pe Facebook în care se spune că în 50 de ore și 56 de minute poți citi întreaga Biblie. M-a surprins că durează atât de puțin așa că dimineață am citit aproape toate epistolele lui Pavel, Petru, Iacov, Ioan. Nu mi-a luat mult. Am făcut și însemnări.

Pavel își începe toate epistolele cu o urare “Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!”. Ne dorim cu toții pacea. O dorim pentru că războiul e la vecini și nu vrem să plecăm din casele noastre sau să suferim ca ei.

Dar ce este harul? Am auzit expresiile “oameni care au har”, “vorbește cu har”, “scrie cu har”, “e hăruit și cântă frumos”. Harul este ceva ce poți admira? Atât?

De ce mereu și mereu Pavel ne vorbește de har?

Harul este al Lui Dumnezeu și se manifestă vizibil. Harul vine de la El. O traducere a harului care îmi place cel mai mult este dragoste în acțiune. Harul mai poate fi tradus ca bunătate iubitoare, devotament, milă, tărie, curăție, loialitate, tandrețe și statornicie. Toate acestea le manifestă Dumnezeu în relația cu mine, cu tine. Harul și pacea vin de la Dumnezeu Tatăl și de la Isus Christos, Fiul Său. Modul de acțiune al harului seamănă izbitor cu roadele Duhului Sfânt.

Începe un an nou, dorințe noi, idei noi. Mi-am dorit multă vreme o grămadă de lucruri. De unele am avut parte, iar unele nu mai sunt relevante. Ce îmi doresc în acest an? Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Christos. Îmi doresc să mă înrădăcinez în Cuvânt ca să știu cine sunt, a cui sunt, de ce sunt aici, pentru ce sunt aici, unde mă duc, la cine mă duc.

Îmi doresc Pacea care vine de la El. Pentru că aceasta va potoli furtunile minții, inimii și a sufletului meu indiferent de contextul prin care voi trece. Pentru că Pacea Lui întrece orice pricepere și explicație. Pacea Lui vine de Sus.

Îmi doresc să înțeleg mai mult harul. Să nu mai trec prin viață ca Vodă prin lobodă.

Îmi doresc să nu mă mai folosesc de Dumnezeu ca Aladin de duhul din lampa lui.

Îmi doresc să cresc în cunoașterea Lui, în Cuvântul Lui.

Îmi doresc să mă țină Domnul lângă El și să nu mă las mânată de orice idei sau filosofii.

Pavel ne dorește “Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!”. Asta vă doresc și eu în acest an să căutați și să aveți.

realizez că sunt binecuvântată

Am început anul cu versetul din Isaia 54:2 “Lărgește locul cortului tău și întinde învelitorile locuinței tale: nu te opri! Lungește-și funiile și întărește-și țărușii!” Nu era prima dată când Domnul îmi trimitea acest verset - provocare. Abia acum realizez că de fiecare dată când mi l-a trimis a adus schimbări mari în viața mea.

Discutam la grupul de studiu ce înseamnă să îți lărgești inima. Ce a vrut Pavel să le spună celor din Corint cu această expresie? A venit războiul și am înțeles că inima nu o duci la sală ca să o lărgești, nu faci nu știu ce exerciții ca să fie mai primitoare, mai deschisă. Îți lărgești inima când problemele și nevoile celorlați devin ale tale, când nu-ți găsești liniștea până nu știi că familia de acolo are lemne pentru iarnă, că familia de dincolo are masă și veselă ca să se așeze la masa, că fata aia a fost la medic și are medicamente ca să trăiască, că …

Limbile străine nu sunt punctul meu forte. Dar anul acesta nume noi, nume greu de pronunțat s-au lipit de inima și de mintea mea. Ivan, Sașa, Sveta din sat, Sveta de la oraș, Lena, Liuba, Vsevalod, Max, Alesia, Jenea sunt doar câteva dintre numele învățate anul acesta.

Știam unde e Ucraina, îi știam capitala, știam unde e Odesa pentru că visez să ajung acolo într-o zi. Mai mult de atât nu știam mare lucru… Acum Ucraina are nume și fețe, are oameni de care Domnul mi-a lipit inima. Aseară, ne spunea cineva. Domnul v-a adus aici ca să ne înrudească, înnemurească cu voi.

De ce ne-a dus Domnul în septembrie în satul acela unde nu se mai terminau gropile? Pentru că erau câteva familii venite din cealaltă parte de țară care nu aveau nimic. Primiseră de la biserică câte o casă…

I-am vizitat ieri și am putut vedea cum între timp Domnul i-a îmbrăcat, le-a dat lucruri, le-a dat lemne și tot ceea ce au nevoie. Am admirat Mâna Lui, minunile Lui. El a pus pe inimă unora să dea lucruri, altora să dea haine, altora să dea bani. Unii strâng lucrurile, unii le duc și oamenii văd cum le sunt rugăciunile ascultate, cum Domnul le poartă de grijă pas cu pas.

Realizez că Domnul m-a înștințat că îmi lărgește inima, îmi lungește neuronii ca să poată reține nume și denumiri de localități, îmi lipește inima de oameni și mă înnemurește cu oameni despre care habar nu am că există. M-a îmbogățit cu oameni valoroși, frumoși, inimoși.

Realizez că în inimă încap mulți oameni, că limba nu e o barieră în a comunica, că dragostea Lui Christos ne strânge, ne schimbă, ne transformă.

Realizez că sunt binecuvântată!

mă pregătesc de sărbătorile Luminii!

 Se întunecă repede, iar răsăritul face spectacol de lumină şi culoare. Dimineaţă, luna era ca la parada modei. Învăluită într-un pic de ger, luna era mândră, rece şi “slabă”.

Circul cu mijloacele de transport în comun şi aşteptatul în staţie face parte din viaţa de zi cu zi. Staţia de acasă este în faţa unui magazin mare. În fiecare dimineaţă, în timp ce aştept autobuzul, îi admir pe angajaţii magazinului “nostru”.

Afară este încă întuneric. Oamenii aceştia îşi văd de treaba lor. Pun marfa pe rafturi, fac curat, glumesc, muncesc, zâmbesc, uneori sunt grăbiţi, uneori sunt trişti. Sunt o privelişte pentru mine, dar şi pentru cei care aşteaptă ca mine în staţie. Îi admir pentru dedicarea şi modul cum lucrează.

Nici nu realizează că au admiratori în întunericul de afară.

Situaţia asta mi-a adus aminte de o frântură de verset “fiindcă am ajuns o privelişte pentru lume, îngeri şi oameni.” 1 Corinteni 4:9

Că vreau sau nu, sunt o privelişte pentru cei de lângă lume, îngeri şi oameni!

Cu gândul acesta mă pregătesc de sărbătorile Luminii!

impactul dragostei Lui

Îmi plac poveștile! Iubesc poveștile. Dacă sunt adevărate, mă captivează, sunt acolo în ele.

Am crescut la lumina lămpii, cu un soi de pat după sobă, cu un bunic care povestea întâmplări reale din viața lui până când simțea că adormeam. Și nu adormeam ușor… probabil spre disperarea lui.

Am cunoscut o familie de refugiați pe la vârsta de 40 de ani, oameni care au pierdut posesiunile materiale dar care nu s-au pierd pe ei în vâltoarea acestei vieți. Familia aceasta are doi copii, unul de vreo 16-17 ani și unul de 2 ani.

Ne-au invitat la masă. Am învățat că trebuie să mă așez la masă când sunt invitată, să accept un ceai și ceva din ceea ce pun ei pe masă. Neacceptarea invitației de a sta la masă cu ei umilește mai mult decât îmi pot închipui.

Ne povestesc că niciodată nu au dus lipsă de nimic, de absolut nimic. Nu și-au pus niciodată problema că ar trebui să dea din ceea ce au, să împartă cu cei în nevoie. Da, știau textele biblice despre a da și de a împărți cu cei în nevoie. Dar nimeni de lângă ei nu era în nevoie, nimeni nu părea a avea nevoie de ajutor. Nici măcar nu concepeau cum ar fi să dea puțin ceea ce au.

Când a început conflictul lor în 2014, au pierdut enorm de mult, dar nu tot. Mai avea bani, mai aveau resurse. Au cumpărat 50 de hectare de pământ, capre de lapte, o hală de aproximativ 20/100 metri, au pornit cu afacere cu brânză maturată de capră.

Din zona de vest a țării vin niște oameni cu ajutoare pentru cei în nevoi din zona lor. Pentru ei, erau niște ciudați. De ce ar face oamenii aceștia acest lucru? De ce ar dărui? De ce au bătut atâta drum până în zona lor? I-au invitat la ei, i-au cunoscut, au păstrat relația. Dar slujirea celor din vest nu avea nici o logică pentru ei.

Voiau să își facă o casă bio, aveau materialele pregătite. Între timp și-au cumpărat o casă mai veche și visau să facă casa nouă. Era totul cumpărat și depozitat. Așteptau primăvara anului 2022.

Soția lui nu avea pace, ceva nu îi dădea liniște. Aveau relații și află că conflictul e gata să înceapă. Tatăl lui era primar peste trei sate care se aflau la distanță mare unele de altele, avea o poziție în societate, dar și o limbă slobodă față de ocupanți. Este amenințat de nemumărate ori cu moartea și primește știrea că va fi răpit. Prin tot felul de relații, reușește să scape.

Fiul împreună cu familia sunt încă în zona ocupată. Avea un prieten sus pus care îl sună și îi spune că trebuie să iasă. De vreo două zile soția lui nu avea pace deloc. Împachetează pentru că sunt conștienți că trebuie să plece. Nu vor sub nici o formă să plece. Se roagă împreună și separat.

Se roagă și cer Domnului îndrumare.

Ea deschide Biblia. Literele Scripturii dansează în fața ei, nu vor sub nici o formă să se așeze, să stea la locul lor. E derutată total. Dintr-odată, două cuvinte se luminează din text, “fugiți în cetate”. A știut ce au de făcut. Au pus în mașină câteva lucruri și… primesc un telefon. “Cât poți de repede ieși de acolo și fugi în vest.” Și, ies!

Pleacă. După 15 minute, nu mai poate ieși nimeni din localitatea lor. Numai că ei erau oameni importanți și posturile de control primesc comanda de a-i opri și întoarce. Ei află asta și drumurile ocolitoare sunt alese pentru călătoria lor.

Se pierd în hățișul drumurilor. Dintr-odată le apare o mașină în cale, domnul de la volan îi întreabă dacă au văzut niște tiruri pe drum. Omul era fermier și încerca să își salveze ceva din calea invadatorilor. Nu văzuseră! Omul află că și ei încearcă să scape în est și le spune că îi poate urma însă nu va conduce cu viteză mica. Dacă se pied de el, asta e. Sunt pe cont propriu.

Omul avea un jeep iar ei aveau mașina unui prieten. Mașina în care erau ei fusese confiscate de invadatori. Dacă îl prindeau, risca să fie executat pentru însușirea unui bun care se afla în custodia unei alte țări.

Ajung undeva într-un orășel, lângă un hotel. Ferestrele hotelului erau baricadate cu scânduri, lumina închisă. Le răspunde totuși cineva și le spune că nu este loc pentru ei. Să caute în altă parte. Nu contează că au un copil mic, că au nevoie de un pat.

Stau în mașină, se roagă.

Un taxi parchează lângă ei. Soția îi spune soțului să meargă la taximetrist și să îl întrebe dacă știu unde să găsească un loc de găzduire. El, precaut, îi spune că în aceste vremuri nu știi peste cine dai. Dacă își pun viața în pericol punând întrebări străinilor. Este trecut de ora 22, ora legală de a călători în vreme de război.

Taximetristul se pregătește să plece. Soția îi spune soțului, este șansa noastră de a fi ajutați. Dute și întreabă bărbatul acesta dacă știe unde am putea să ne cazăm noaptea asta. Omul iese din mașină, se duce la taximetrist, îi spune că sunt în căutarea unui loc de găzduit pentru o noapte. Taximestristul se uită la el și îi spune, “eu nu vă pot ajuta. Dar vă dau o adresă. Acolo locuiesc părinții mei.”

Le dă adresa și ajung după 20 de minute.

Sunt așteptați de doi oameni mai în vârstă, masa este pusă, ceaiul fierbinte este pe masa, paturile sunt aranjate și pregătite pentru oaspeți. Descoperă că copii bătrânilor sunt născuți în aceleași zile cu copiii lor însă la ani distanță.

Peste noapte, a nins. Mașina călătorilor noștri este dezăpezită, drumul făcut ca să poată ieși și pleca mai departe.

Primirea aceasta a fost un șoc enorm. A zguduit toate temeliile credințelor lor. Oamenii aceștia la care au fost cazați seamănă cu cei din est, cei cu care au ținut legătura, cu cei la care se pregătesc acum să meargă.

Niște străini și-au deschis casa și i-au găzduit, și-au întins masa și au împărțit ceea ce aveau cu ei.

Ajung în vest, primesc o casă veche și o transformă cum pot într-un cămin. Văd oameni venind cu ajutoare pentru cei ca ei. Își pun întrebări. Ce îi îndeamnă pe acești oameni să facă asta? Da, știu Scriptura, știu că trebuie să dăruiești. Dar chiar așa?

Sunt conștienți că noi, și alții ca noi, suntem interfața unei mulțimi care dăruiește. Sunt conștienți că doar dragostea Lui Dumnezeu te îndeamnă să dăruiești, să împarți din ceea ce ai. Numai că ei nu au mai trăit și experimentat așa ceva.

Le povestesc că eu așa am crescut, într-o astfel de dăruire. Bunicul meu știa familiile sărace din bisericile de pe o rază mare, le ducea bani și alimente, le făcea rost de ceea ce aveau nevoie.

Fac ochii mari! Nu le vine să creadă că noi așa am crescut, că noi am învățat din fragedă pruncie să vedem nevoile altora și să ne pese de cei de lângă noi.

Auzim povești cu minuni, cu vieți transformate, călăuzire, dragoste și sacrificiu și credința noastră se întărește ascultându-le. Ne spun că credința lor crește și se întărește văzându-ne săptămânal, primind din ceea ce alții au dăruit cu drag. Se simt învăluiți în dragostea Lui și descoperă că și ei pot să facă teoria practică

“Cântați Domnului, toț locuitorii pământului! Vestiți din zi in zi mântuirea Lui; povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele, minunile Lui! Căci Domnul este mare și foarte vrednic de laudă, El este de temut, mai presus de toti dumnezeii;” 1 Cronici 16:23-25

Emanuele - omul potrivit la locul potrivit

Sâmbătă, o căutam pe Eveline la REMAR. Dăm de ea, era ocupată ca de obicei. Lângă ea, apare imediat un alt voluntar despre care credeam că e ucrainean. Deja mă uitam să văd unde e traducătoarea noastră când acesta ne salută în limba română. Vorbea bine românește așa că îl întrebăm de unde este. Ne spune că e din România, și mai mult de atât, este student la Iași.

Relația se leagă rapid, ne povestește despre refugiați, despre echipele de reporteri care vin să intervieveze refugiații, despre faptul că ei servesc masa atât refugiaților cât și oamenilor fără adăpost.

Noi, imediat ce am ajuns în Cernăuți, am intrat în piață ca să ne cumpărăm șosete și mănuși. Ce aveam pe noi cu noi nu era suficient. La REMAR, în cort, nu se mai dăduse căldură de vreo două zile. Au fost două zile când zona de joacă a copiilor a fost închisă din cauza frigului. Oamenii vin, mănâncă și pleacă undeva unde să se încălzească.

Emanuel împreună cu tatăl său au fost din primele zile în vamă primind refugiații! Până la finalul lunii aprilie a cam stat prin vamă, apoi s-a dus să își dea examenele. E student integralist în anul lui.

În vară, și-a propus să vină doar pentru câteva zile ca voluntar la REMAR, și a stat toată vara. Știe fiecare colț al corturilor și fiecare lucru de acolo. Cred că îi știe pe nume pe oamenii care vin zilnic să servească masa acolo.

Ne mai povestește că e student în ultimul an. Când prinde un timp liber, pleacă spre Cernăuți ca să mai ajute acolo cu ce poate. Este voluntar. Nu îl plătește nimeni. Ar putea foarte bine să stea liniștit în Iași, să meargă în weekend la munte și să își trăiască viața. El însă a ales să își investească viața slujind oamenii care vin acolo pentru o masă caldă, o haină și o vorbă bună.

Voluntarii sunt tineri din România, Germania, Italia, Spania, Germania, Ucraina. Cu unii dintre ei am discutat când i-am vizitat. Îi vezi mereu printre oameni, ducându-le tăvile cu mâncare, vorbindu-le calm, frumos, cu drag. Unii servesc, alții debaraseasă, spală, igienizează, și o iau de la capăt cu alți oameni.

Vineri spre sâmbătă a nins, era frig și bătea vântul. Cred că am ajuns spre finalul servirii mesei pentru că erau puțini oameni la mese. Vreo trei copii se jucau în zona destinată copiilor, câteva mame îi supravegheau. Trecea vântul prin tine acolo însă bănuiesc că acești copii nu aveau alt loc de joacă.

M-am uitat la Eveline, la Emanuel. Li se potrivește mănușă vorba “omul potrivit la locul potrivit”. Atât ei cât și ceilalți voluntari te învăluie într-o privire și atitudine plină de dragoste. I-am urmărit să văd dacă o fac de ochii noștri sau atitudinea aceasta este una normală, naturală. Nu am auzit un glas ridicat, nu am văzut nici o sprânceană ridicată, nu am simțit nici o atitudinea de aroganță sau superioritate.

Ne-au invitat și pe noi la masă! I-am refuzat!

“Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții.” Ioan 13:34-35

La REMAR în Cernăuți se simțea și se vedea dragostea voluntarilor. Nu se îndoiește nimeni că ei sunt ucenicii Lui Isus. Cred că mulți dintre cei care servesc masa acolo își pun întrebări despre manifestarea aceasta de dragoste, grijă și compasiune care înalță și nu umilește.

Max și Sveta nu și-au pierdut credința și mințile

Până în data de 24 februarie 2022, pentru mine Ucraina era țara vecină din nordul țării noastre. Da, știam că este un conflict acolo. Rar mai ajungea câte o știre cu numere de morți și distrugeri. Am văzut o hartă și conflictul era în partea cealaltă... de lume. Nu avea treabă cu mine! Mai mult de atât, nu cunoșteam pe nimeni de acolo, nu avea cum să mă doară durerea lor pentru că erau prea departe de mine.

Numai că din 24 februarie 2022, conflictul a escaladat și am descoperit că Ucraina este extrem de aproape de noi! Văzând scenele din vamă, mulțimile înghețate de frig, îmbătrânite și paralizate de spaimă, am descoperit că și ei sunt vulnerabili, la fel ca mine.

De atunci, Ucraina are chip și nume.

Săptămâna trecută, am auzit povestea lui Max și a familiei lui. Până la declanșarea primului conflict din anul 2014, avea o afacere prosperă cu ciuperci. Dormea inuman de puțin, cam două ore pe zi. Învârtea bani și presiunea afacerii era extremă.

Relațiile familiale se deteriorau, voia să divorțeze. Credea că va face față eșecului pierderii afacerii mai bine de unul singur. Soția însă îi spunea că ar trebui să meargă la biserică. Nu voia! Ce să facă el acolo? Să recunoască că are nevoie de Dumnezeu? Ideea de a merge la biserică îl enerva și se ajungea la ceartă. Pleca imediat de acasă și se refugia în muncă.

Cunoscuții, rând pe rând îi spuneau că singura soluție pentru ca el să își revină din această goană de a face bani și a face față presiunii de a rămâne pe piață era să meargă la biserică și să Îl lase pe Dumnezeu să îi fie Dumnezeu. Știa că dacă va merge la biserică, va trebui să se pocăiască, să se împace cu Dumnezeu. Iar el nu voia asta deloc.

Într-o zi, împreună cu soția și primul băiat merg la biserică, ascultă tot ce se întâmplă, iar la final păstorul întreabă dacă este cineva în sală care ar vrea să se împace cu Dumnezeu, să se ridice în picioare iar biserica să se roage pentru el.

Max se uită la nevasta lui și îi face semn că e timpul să se ridice amândoi în picioare declarându-și public nevoia de a se împăca cu Dumnezeu. Și se ridică amândoi.

Pierde afacerea dar nu își pierde credința și nici mințile.

Se apucă de altă afacere, cumpără pământ, capre, investește într-o hală de producție și face brânză de capră. I se duce vestea și vânzările cresc.

Ne-a arătat hala de producție. În aceasta se puteau matura două tone de brânză. Nu era un producător colosal însă se descurca bine.

Ziua de 24 februarie 2022 aduce ocupanții peste ei. Își ia soția și copiii și pleacă ca să își scape viața. Între timp, Domnul i-a mai binecuvântat cu un băiețel. În bagaj au avut loc doar de două bucăți de brânză maturată. Restul, mai bine de o tonă, a rămas ocupanților

Ajung în zona Cernăuți, primesc o casă pe care o transformă într-un cămin.

Curentul electric se ia din ce în ce mai des. Ca să aibă la ce să gătească, a proiectat o sobă unde să se gătească cu lemne. Săptămâna trecută, am văzut tabla tăiată iar săptămâna asta, deja se gătea la această sobă.

Mai mult de atât, Max s-a apucat să facă portofele din piele, de diferite culori și mărimi. Încet, încet, și-a procurat scule, și-a făcut machete, a găsit capse și a fost deschis la idei.

Ne-a servit cu brânză, era ultima bucată de brânză adusă cu ei. Inițial, am refuzat să mâncăm. Era ceva a lor, ceva ce făcea parte din trecutul lor, dar au insistat și am descoperit că nu am mai gustat până acum brânză așa bună.

Ocupanții au făcut din hala lor de producție un loc de găzduit. Între timp, două bombe au aterizat acolo.Una a explodat și a făcut ravagii, iar cealaltă este încă îngropată în șapă.

Au pierdut de două ori afacerea, banii, pământul, casa, dar nu și-au pierdut credința, mințile, bucuria, pacea. S-au împăcat cu Dumnezeu, și El le-a dat mai mulți frați și surori, părinți și inimi deschise care să simtă cu ei în aceste vremuri.

Mă simt binecuvântată de Domnul că mi-a făcut cunoștință cu Max și Sveta, care au fost dispuși să ne spună povestea lor, să ne servească cu ceva din viața lor trecută. Am descoperit că darurile cu care ne-a înzestrat Domnul le putem folosi indiferent de contextele în care ajungem și putem lăsa binecuvântările primite să curgă spre cei de lângă noi. 

amintiri cu sfinți ediție proprie - Pauline și Daniel Sutton

În ultima perioadă, am început să îmi aleg caracteristici ale oamenilor în vârstă, caracteristici pe care să le cultiv şi să le trăiesc când, sau dacă, voi ajunge la vârstă adultă. Cei despre care vreau să vă povestesc astăzi sunt două exemple de trai pentru mine.

Daniel şi Pauline Sutton sunt părinţii lui Paul, Joy şi Faith. Daniel e mai tăcut, retras dar cu inimă mare. Pauline însă traduce tăcerile lui Daniel.
S-au întâlnit la colegiu. Părinții ei erau misionari și au trimis-o să facă școala înapoi acasă, în Statele Unite ale Americii. Mama lui Daniel era administratora colegiului. Acolo învățau copiii misionarilor. Imediat ce a ajuns la școală, cineva i-a spus să ia legătura cu administratora. Pauline habar nu avea de ce să vorbească cu doamna aceasta.

S-au întâlnit, doamna administrator i-a pus câteva întrebări despre ea, a aflat că e singură în America, că familia ei este pe câmpul de misiune. Scurt și la obiect, doamna administrator a invitat-o la ea acasă pentru fiecare weekend cât va fi la școală.

Acasă la doamna administrator își va cunoaște viitor soț, pe Daniel.
Termină școala și este asistent medical. Se căsătorește cu Daniel, iar chemarea de a fi misionar arde și în inimile lor. Au deja doi copii în anul 1965, este însărcinată în două-trei luni cu al treilea copil, când pleacă ca misionari.

Ajung în Teheran. Iranul li se pare a fi una dintre cele mai frumoase țări în care au fost. Stau acolo patru luni și apoi pleacă spre sudul Pakistanului, ceea ce acum e parte din Bangladesh. Petrec și acolo patru luni. Începe războiul dintre Pakistan și Iran, iar ei trebuie să părăsească țara.

Pauline era însărcinată în luna a șaptea când au primit ordinul de evacuare. Au ajuns în Manila, Filipene după peripeții și zboruri. În Manila, au fost așteptați de alți misionari care au avut grijă de ei, de copii, de acomodarea lor.

Primesc oferta de a rămâne misionari în Filipine, mai în sudul țării.

Daniel alături de alți misionari începe să construiască o tabără, Word of Life Seaside. Era o tabără dotată cu bucătărie și putea fi închiriată pentru conferințe, întâlniri, tabere pe malul mării. Tabăra este încă acolo, încă funcțională.

Pauline își creștea cei trei copii, era asistentă pentru copiii și oamenii a căror soartă părea pecetluită, preda la școala duminicală și făcea studiu biblic.

Locuiesc acolo în perioada 1965-1973. În toți acești ani, călătoresc o singură dată în Statele Unite pentru un an. Se întorc în Statele Unite ale Americii pentru că tatăl Paulinei este diagnosticat cu cancer și până la finalul anului 1973 își va sfârși alergarea pe acest pământ.

În 1965, în Teheran, familia Daniel și Pauline Sutton se întâlnește cu o altă familie misionară. Aceștia aveau o fată, Julie. Paul - fiul lui Pauline și Daniel Sutton și Julie se vor reîntâlni la colegiul și vor deveni o familie.

Pauline și Daniel s-au înapoiat în State, dar inima lor bătea pentru oameni. S-au rugat și au cerut Domnului să le arate ce să facă în continuare. Ani la rând, au călătorit în multe țări filmând și făcând fotografii pentru diverse organizații creștine.

Așa ajunge Daniel în România în anul 2006.

Din anul 2011, Pauline și Daniel vin în fiecare noiembrie pentru a găti curcani și plăcinte cu mere, dovleac și pecan, mâncare specifică pentru sărbătoarea de Thanksgiving. În anii 2020 și 2021 a fost o pauză nedorită în această tradiție a lor și a noastră.

La peste 80 de ani, te-ai aștepta să vezi doi bătrâni morocănoși, ofuscați și plini de plângeri. Daniel însă a ales să se lupte în continuare printre noi cu niște curcani, iar Pauline a ales să umple cu mare drag plăcintele.

Pauline și Daniel sunt oamenii care se roagă zilnic pentru mine, îmi trimit melodii, versuri și încurajări, vorbesc cu Domnul despre mine și mă iubesc. Sunt bandajele mele de dragoste cu care Domnul m-a binecuvântat.

realități dintre refugiați

Am citit cărți despre războaie, mărturii ale celor care au luptat, ale cuceriților, ale celor rămași acasă, ale victimelor colaterale. Am văzut documentare despre dezastre naturale, răboaie, revolte, revoluții, pogrom, holocaust, foamete, secetă, boli.

În plin centrul Cernăuțiului, există un centru pentru refugiați unde cam 1500 de porții sunt servite zilnic. L-am vizitat prima dată în primăvară. Atunci, erau doar voluntarii acolo, era liniște și pace. Am cunoscut o voluntară din Germania venită în cadrul unui proiect al facultății unde studia.

Ieri, am zis să trecem să vedem ce mai este pe acolo. Credeam că sâmbăta nu se lucrează, că e liniște și pace. Lângă cort erau oameni mulți. Parcăm mașina și vedem oameni ieșind din cort și alergând. Discutam între noi și ne întrebam unde aleargă acești oameni. Poate că sunt refugiați ce aleargă după autobuz, probabil stau în altă zonă și au venit aici doar să mănânce.

Ne-am apropiat și am hotărât să nu facem fotografii. De la începutul acestui conflict, m-am hotărât să nu le fac oamenilor ajunși în situația aceasta fotografii.

Discutasem în mașină despre voluntara întâlnită în primăvară. Nu mai știam nimic despre ea.

Peste 75 de persoane erau la mese și înfulecau, cred că este cel mai potrivit cuvânt, mâncarea care li se servea. Erau acolo oameni de toate vârstele și mărimile. Unii folosind cadre, unii în scaune cu rotile, copiii în cărucioare sau pe lângă părinții lor.

Am realizat că voluntara “noastră” este acolo, servind la mese. O strigăm, ne recunoaște, iar încântarea ei de a ne revedea ne-a surprins și bucurat inima.

Ne introduce în cort, ne arată zona de servire a mesei și vrea să ne ducă la haine.

O iau înainte. Vreau să văd mai mult.

Habar nu am ce vreau!

Pentru a-i proteja pe oameni de căldură și soare, la intrarea în cort, s-a făcut un soi de culoar acoperit. E un culoar de vreo 20-30 de metri, destul de lat. Voluntarii s-au prins că suntem cu cineva dintre ei și că fețele noastre nu arată a refugiați, așa că nu ne-au întrebat nimic.

Am ajuns în fața culoarului, prin interiorul centrului, și am văzut oamenii stând pe patru șiruri așteptându-și rândul la masa. Era atâta durere, disperare și nevoie de supraviețuire în acești oameni încât mi s-a făcut rău. Am simțit că mi se întoarce stomacul pe dos și mi se taie picioarele izbindu-mă de această realitate.

Sesizez că oamenii aleargă și se așează la rând pentru a intra la masa. Ulterior am aflat că unii prind să intre la masă de trei ori. Este singura masă caldă sau singura mâncare pe care o mănâncă zilnic.

Lili, prietena mea, a venit și m-a tras de acolo, m-a luat prin zona de joacă destinată copiilor spre locul unde săptămânal refugiații vin să își ia trei articole de îmbrăcăminte sau încălțăminte. Maletele sunt la mare căutare. Nu primesc deloc haine pentru baieți și bărbați de la 16 ani în sus și acestea sunt acum cele mai căutate. Nu au mai deloc încălțăminte de iarnă.

Aveau câțiva saci cu haine nedesfăcuți și rafturile arătau destul de golașe.

Câteva mame cu copii erau în zona de joacă, aveau acolo o bătută și ceva jucării de pluș care cândva au arătat bine.

Conflictul vecinilor nu s-a încheiat!

Foamea și disperarea de a găsi mâncare, lucruri despre care am citit și m-am documentat, nu înseamnă cuvinte scrise într-o carte care să impresioneze cititorul. Este o realitate trăită de mulți oameni la câteva sute de kilometri de noi, în plin centrul Cernăuțiului.

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Rikva Lazarovici

Cu vreo zece ani în urmă, o prietenă cu care încă nu m-am văzut față către față, îmi spune că trebuie să îmi facă cunoștință cu cineva. Ea credea că eu ar trebuie să devin prietenă cu femeia asta care este evreică și locuiește în Israel.

Seara, destul de târziu, primesc pe skype un apel. Intuiam eu cam cine ar fi, așa că răspund. Atunci am făcut cunoștință cu Rivka Lazarovici. S-a născută în 12.11.1944, în Bârlad, într-o familie de evrei. A avut, din câte știu eu, un frate și două surori. Singurele rude în viață acum sunt două nepoate.

A contactat de mică virusul de poliomelită și o vreme a stat internată într-un sanatoriu. Acolo, a avut o colegă de cameră creștină și de la ea a aflat că Isus Christos, Mântuitorul, este evreu. Acolo decide să-L lase pe Yeshua să îi fie Domn și Mântuitor.

S-a întors acasă și nu a avut curajul să spună că ea crede că Isus evreul este Fiul Lui Dumnezeu și Mântuitorul ei. Avea un tată sever și violent. Cumva, tatăl află că vizitele dese la o altă fată creștină au scopul de a întări credința fiicei sale și nu a ezitat să folosească bătaia.

Abia aștepta să ajungă studentă în Iași și să fie liberă. Numai că la admiterea la facultate este întrebată dacă familia ei a depus cerere de emigrare în Israel. A fost respinsă pentru că erau pe lista de așteptare. În aceeași toamnă pleacă în Israel.

Tatăl era fericit că a scăpat de influențele creștine. Numai că ea află de o adunare și primește botezul în râul Iordan. Credea că nu se va afla despre ceea ce ea tocmai a făcut. Credea că știe doar ea și cei cei prezenți acolo. Numai că în mulțime era un ziarist care scrie un articol despre convertirea evreilor veniți din țările Europei și face fotografii care ajung în presa străină dar și națională.Așa află familia ei despre faptul că s-a botezat. Întoarsă acasă, a intrat într-un program strict de re-educare, cu interzicerea părăsirii spațiului casei.

Fiind majoră, decide că are dreptul să își ia propriile decizii legate de viață și fuge de acasă la o familie de misionari. Până la urmă, Poliția o găsește. Dar ascultându-i povestea nu vor să o mai predea acasă. Merg ca să o însoțească la întâlnirea cu familia și să îi interzică tatălui să mai ridice glasul și mâna asupra ei.

Se înscrie la o școală și devine contabilă, se angajează și va fi pe picioarele ei, iar relația cu familia ei se îmbunătățește spre finalul vieții părinților ei. Vorbea foarte bine limba română, ebraica, engleza și rusa. Uneori, într-o propoziție vorbea în cel puțin trei limbi.

Viața ei a fost îmbibată și înțesată cu minuni. Vorbea deschis cu oricine și oricui despre Dumnezeul în care ea și-a pus încrederea, își povestea minunile.

Poliomelita i-a afectat și mâinile, îi era greu să scrie și prefera să mă sune. Dacă citea un banc, o glumă sau ceva vesel, mă suna. “Hai să îți spun ceva!” Și spunea gluma, apoi o poveste și o minune în mod sigur.

Cred că avea un radar emoțional. Știa când nivelul moralului meu era scăzut. Nu știu cum știa, dar numai ce mă suna. Uneori, nu aveam puterea să îi răspund. Și, nu se dădea bătută. Îmi scria “trebuie să vorbim.”

O sunam, nu îi spuneam nimic și începea să mă încurajeze, să îmi spună cum Dumnezeu face minuni, că El vede, ascultă, aude și răspunde. Până se încheia convorbirea, starea mea era alta.

Mereu mă întreba ce planuri am. Parte dintre ele I le spuneam. “Dar Domnul ce spune de planurile tale? Este de acord? Ai discutat cu El despre ele? Hai să ne rugăm și să vedem ce va spune El. Și dacă primești aprobare, atunci mergi înainte.”

Și nu uita să se roage. Mă verifica dacă m-am rugat, dacă am undă verde. Uneori se implica în proiectele mele doar după ce avea aprobarea Tatii.

Ne-am văzut cred că de două sau trei ori față în față. Dar am vorbit mult la telefon.

Anul aceasta, după ce s-au ridicat restricțiile a insistat să merg în Israel ca să ne vedem. I-am explicat de zeci de ori că nu pot pleca, că am treabă, că … Și-a dorit mult să mă vadă anul acesta…

Se lupta cu un cancer la plămâni de câțiva ani. Niciodată nu se plângea. Poliomelita i-a afectat mersul și a trebuit să renunțe la a mai conduce mașina. Apoi, pentru siguranța ei, a decis să se interneze într-un azil. Era super încântată de atmosfera de acolo. M-a sunat într-o seară și mi-a arătat cum e acolo, ce oameni cu inimă mare au grijă de ei, cum se fac aniversările și sărbătorile, ce prăjituri mănâncă. Uneori cerea de la bucătărese rețele pentru mine.

Avea mulți prieteni, știa o grămadă de oameni și se mira cum de eu nu-i știu pe toți cunoscuții ei. Avea o prietenă mai supărăcioasă și ca să o îmbuneze, o ajuta să completeze rebus. Uneori, se încurcau și mă suna ca sa o ajut cu sinonimele.

În azil, avea o prietenă care o enerva teribil. I-am spus să o lase în pace dacă o supără așa de tare. A fost șocată. “Cum să îi fac așa ceva? Eu mai încă minte. Ea a mai pierdut din ea. Are nevoie de cineva care să o iubească!”

De vreo două săptămâni nu mi-a mai răspuns la mesaje. Nu s-a mai întâmplat așa ceva. I-am tot trimis mesaje, am sunat-o și… tăcere.

Am reușit să fac rost de numărul de telefon de la azil și am rugat un prieten să sune și să întrebe de ea.

Mă așteptam să mi se spună că a plecat ACASĂ, dar nu eram pregătită chiar să aud vestea.

Am apreciat teribil că prietenul acesta mi-a trimis mesaj vocal și nu mi-a scris răspunsul.

“Acum patru zile a plecat în veșnicie!”

Femeia asta m-a iubit, încurajat, îndemnat, susținut. Era comică când îmi făcea morală. Mă lua la sentiment, apela la înțelepciune și tact. Într-un fel, Rivka m-a adoptat, m-a tratat ca pe fiica ei.

Nu a fost căsătorită și nu a avut copii.

Acum e ACASĂ! Bănuiesc că povestește cu tata despre mine, dar și cu cei plecați înaintea noastră.

De duminică, 22.10.2022, cerul a devenit mai bogat în cunoștințe… ajunse ACASĂ!

https://www.youtube.com/watch?v=tnBzus62oOs