Cuvântul comunică prin cuvinte

 „La început, Dumnezeu” ... Geneza 1:1

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” Ioan 1:1-2

Cuvântul este format din sunete de diferite tonalități, și în diverse nuanțe. Cuvinte auzim și învățăm încă din perioada intrauterina. Cuvintele roiesc în jurul nostru, ne învăluie, ne împresoară și înfășoară, ne ridică sau ne înalță, ne coboară sau ne dărâmă, ne aruncă în visare sau ne prăbușesc în abisurile trisțeții.

Cuvântul e din veșnicii, este Veșnic, este Cel care nu se schimbă. Cuvântul este Dumnezeu.

Cuvântul comunică cu mine prin cuvinte! Pe unele le înțeleg, unora nu le pricep încă sensul și rostul. Unele fac click dintr-odată și mi se deschid noi orizonturi de înțelegere.

Cuvântul folosește cuvinte pentru a-și spune istoria și povestea.

Cuvântul are legi, porunci și orânduiri ce aduc binecuvântări și fericire dacă le ascult și le-mplinesc.

Cuvântul S-a întrupat și a locuit pe pământ. Cuvântul a ales să moară ca eu să am Viață! Cuvântul eliberează, vindecă, hrănește, mântuiește. Cuvântul se exprimă prin cuvinte. Iar darul și abilitatea de a folosi cuvinte a fost dată doar celor creați după chipul și asemănarea Lui! Cuvântul este Pâine și Viață, Adevăr și Dragoste, Milă și Îndurare!

Cuvintele dau sens și farmec vieții!

Cuvântul face inima să tresalte, palpite, să-și răspundă la întrebările pe care nu are curajul să le pună, să ia decizii în ciuda a tot și toate, să-și iasă din zona de confort.

Cuvintele din Cuvânt aduc alinare, aduc Pace, aduc Viață!

Cuvântul a creat totul rostind cuvinte.

Cuvântul citit, auzit, întipărit în inima și mea mea aduce Pacea ce întrece orice pricepere, aduce înțelepciune când mintea lucrează febril cuvinte, aduce fericirea în ciuda încercărilor, provocărilor, frângerilor și tristeților.

Cuvântul e aici! Umple tot pământul cu Slava Sa!

Iosif

Anul acesta, fără să vreau, l-am primit pe Iosif la studiu, sau de studiat.

Cine este Iosif?

Ce treabă am eu cu el?

Ce să învăț de la el?

Da, am fost în Egipt dar nu ca rob.

Da, sunt singura fată după trei băieți. Dar nu am fost răsfățată, nu am primit nici o haină pestriță!

Și totuși, de ce Iosif?

Astăzi, am realizat că Iosif nu a vrut sau nu și-a dorit să fie răsfățat.

Nu a vrut să îi ia Iacov o haină pestriță.

Nu și-a dorit visurile pe care le-a avut.

Nu a visat să plece în Egipt.

Nu a vrut să fie sclav ca să aibă o altfel de viață.

Nu a căutat aventura.

Nu a vrut să ajungă în casa lui Potifar.

Nu a băgat-o în seamă pe nevasta lui Potifar, a fugit de ea.

Nu a vrut să ajungă la pușcărie și să stea ani buni acolo.

Nu și-a dorit să interpreteze visuri.

Nu a vrut să fie mâna dreaptă a lui Faraon, al doilea în rang.

Nu a vrut să fie administratorul Egiptului și a vecinilor înfometați.

Nu a vrut să se însoare cu Asnat.

Ceva însă îmi atrage atenția!

“Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine”. Geneza, 39:2

“Domnul a fost cu Iosif și Și-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniței.” Geneza, 39:21

Nu a vrut, nu a visat, nu a tânjit, nu și-a dorit nimic din tot prin ceea ce a trecut!

Domnul a fost cu el, și-a întins bunătatea peste el. 

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Moșu

Am auzit recent o poveste, și de atunci mă tot gândesc la ea. Povestea aceasta are loc pe la începutul anilor 1980.

În satul unde eu m-am născut, la una dintre familiile din biserică, locuia un orb. Îmi amintesc că am fost cu  bunicul T (Constantin Armașu) la el acasă. Am fost să în vizităm pe Moșu. Numele lui era Ioan (Ion) Coșeru, dar cred că toată lumea îl știa de Moșu.

Bunicul îl vizita des pentru că erau de aceeași vârstă, fuseseră împreună la școală în clasa I. Vederea Moșului s-a deteriorat grav după clasa I și pe la 12 ani a orbit total, ca urmare a tifosului. Așa că Moșu nu și-a mai continuat școala.

Stătea la familia nepoatei lui – tanti Ileana Mircea, avea camera lui și făcea treabă prin curte. Avea tot felul de unelte pe care le mânuia și cărora le știa locul cu precizie. Știa drumul către biserică fără ajutor din partea nimănui, știa texturile gardurilor, porților și denivelările drumului.

Era un om credincios, cu o memorie bună. Se ruga mult!

Moșu rămânea acasă, copiii plecau la scoală iar adulții erau cu treburile lor. Cineva însă era prin preajmă, ca să îl supravegheze. Numai că Moșu a îmbătrânit și era prea mult ca să mai meargă la biserică. Bătrânii sau membrii bisericii mergeau și îl vizitau. Iar el îi aștepta cu mare drag. Îi recunoștea după glas, de departe.

La biserică, cineva a adus o cântare nouă. Bineînțeles că s-a repetat cântarea și unii au învățat-o pe de rost. Unul dintre aceștia era fiul nepoatei Moșului, Didi Mircea.

Săptămâna următoare, prin curte, Didi îl aude pe Moșu cântând melodia învățată de ei duminică la adunare. A intrat la Moșu în cameră și îl găsește pe acesta cântând cu mare bucurie melodia. A așteptat ca Moșu să termine de cântat și l-a întrebat de unde știe melodia. Nu fusese la biserică! Deci nu avea de unde să o știe. Și în acele zile... chiar nu fusese nimeni să îl viziteze.

Moșul îi răspunde calm că noaptea trecută au fost la el trei frați, le-a spus numele celor trei și a precizat că aceștia au stat cu el până târziu. Unul dintre cei trei era Neculai Antochi, unul dintre bătrânii bisericii. Aceștia au citit din Scriptură, s-au rugat și au cântat cu el. De la ei știa el această melodie.

Didi îl ascultă cu atenție și realizează că de fapt toți cei trei frați nominalizați erau plecați ACASĂ! Le auzise numele celor trei povestite prin casă. Neculai Antochi nu mai era printre cei vii de prin anul 1962.

Cum a învățat totuși Moșu acea cântare?

Eu cred că au fost trei îngeri veniți să-l încurajeze pe Moșu și să-i întărească credința.

Altă explicație nu găsesc.

mi s-a reactivat memoria!

Sâmbătă, una dintre secțiunile despre care am depănat amintiri, a fost cea despre lucrarea școlii duminicale. Deși eram mică, foarte greu m-am lăsat convinsă să particip la acele lecții. Cred în mod sigur că am fost mituită și cu ceva ciocolată ca să particip. Pe atunci, ciocolata era tare greu de procurat.

Nenea Victor împreună cu Gina și Nineta Bucureșteanu (pe atunci) predau lecțiile, ne dădeau versete de învățat, ne ajutau să cântăm cu ritm și nu lălăit, ne aduceau melodii noi.

Îmi place muzica, notele muzicale nu s-au prins de mine însă știu să le urmăresc. Am învățat să cânt, și o fac din toată inima. Mai mult de atât, organistul adunării de atunci, moș Dumitru Tănase mă ținea lângă el când mă prindea. Încercam să mai scap de el. Lângă el nu puteam să mă chicotesc, să fac șotii, să mai vorbesc cu câte cineva. Trebuia să fiu atentă la ceea ce se întâmpla în adunare, iar răbdarea mea era pusă la încercare.

Acum realizez cât de binecuvântată am fost să îl am pe lângă mine pe moș Dumitru. Dacă aș fi avut mintea de acum...

Începusem să vă spun de sâmbătă. Nenea Victor a prezentat acea perioadă a lucrării de școală duminicală și îmi spusese că ne pune să cântăm. Ne anunță care e melodia pe care dorește să o cântăm, ne ridică în picioare ca să fim vizibili tuturor și să ne poată țină sub observație – exact ca pe vremuri.

Pe lângă mine era Didi Mircea, care mă întreabă dacă mai știu melodia. Îi răspund că îmi amintesc vag linia melodică și că sper să fie afișate cuvintele. Și ni se dă tonul...

Nu știu de unde și cum au răsărit cuvintele în mintea mea, însă nu am avut nevoie să mă uit pe ecran. Mi-am amintit fiecare cuvânt și fiecare notă care trebuia cântată.

Mă uit la Didi, și îmi spune că nu își vine a crede. Și el și-a amintit fiecare cuvânt, fiecare notă.

Toată melodia s-a activat din memoria pe care o credeam uitată.

Toată bucuria cu care o cântam a revenit, toată acea voioșie și bucurie a copilăriei de care nu-mi mai aminteam a revenit în forță, uimindu-mă. Am regăsit în mine fetița blondă și creață, undeva pe la 4-5 anișori, cu aceeași curiozitate și entuziasm, bucurie și pasiune.

“Povestiti copiilor vostri despre lucrul acesta, si copiii vostri sa povesteasca la copiii lor, iar copiii lor sa povesteasca neamului de oameni care va urma! ”(Ioel.1:3)

Dacă nu aș fi fost la școala duminicală, nu aș fi șiut să cânt acea cântare. Dacă nu aș fi mers acolo, chiar și mituită, muzica posibil s-ar fi prins de mine altfel. Dacă nu ni s-ar fi imprimat un ritm alert al muzicii, aș lălăi și acum melodiile. Dacă nu ar fi pus Domnul lângă mine oameni care să mă tragă lângă ei, cu ei, să mă țină pe lângă ei, acum nu s-ar fi activat nimic. M-aș fi uitat la ceilalți și nu aș fi înteles… nimic.

Dar mi s-a povestit, mi s-a cântat, mi s-au imprimat niște valori, și nu pot decât să mulțumesc Domnului pentru cei care s-au investit în mine. 

cuvinte și imagini, muzică și povești

 Vreo doi ani de zile, am tot căutat informații despre rădăcinile mele, rădăcinile credinței străbunicii mele paterne, ale bunicilor, ale părinților, și implicit a credinței mele. Nu cred că am moștenit credința lor. Am verificat la sânge tot ceea ce mi s-a spus, am pus la îndoială totul, am cercetat și apoi am decis de una singură ce să cred, în cine să mă încred.

Abia intrasem în adolescență când am decis să Îl las pe Isus Christos să îmi fie Domn și Mântuitor personal. De-a lungul vremii, am tot verificat ceea ce cred, sunt atentă, și în alertă, ca credințele mele să fie aliniate la Cuvânt, la Scriptură.

Biserica unde am crescut a împlinit anul trecut 100 de ani. Dar am celebrat Centenarul în ultimele două zile.

Am mai scris despre bunicul Armașu, sau T al meu. Mare parte din copilărie am petrecut-o în casa lor. Iar bunicul era plin de povești. În fiecare seară, lua Biblia cu imagini, în ritualul nostru, și îmi spunea povestea biblică din imagine, iar în mintea mea imaginea și informația prindeau viață ca-ntr-un film.

Am crescut cu povești, cu glasul scăzut al bunicului, cu inflexiunile vocii dând ghes imaginației mele de copil.

Din aceste zile de sărbătoare, o imagine mă va urmări multă vreme.

Am invitat orchestra adunărilor din Bârlad și Vaslui ca să acompanieze cântările noastre. La un moment dat, în orchestră ceva mi-a atras atenția. O copilă, până în doi ani, sau pe acolo, era în brațele bunicii ei. Copilă stătea în poala bunicii liniștită, în timp ce bunica cânta la mandolină. Se vedea clar că această fetiță petrecuse mult timp acolo, în acea poală. Se vedea clar că știa că nu are voie să se foiască, să se miște, să își ceară cine știe ce drepturi atunci când bunica ei cânta.

Fetița asta a crescut și va crește în această atmosferă. Muzica vibrează în ființa ei pentru că ea crește în spatele mandolinei, pe sunetele ei.

Găsesc scris în Scriptură, “Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta, și copiii voștri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma! ” Ioel, 1:3

Adina Blejeru, mulțumesc Domnului că acest verset a prins viață și o altă semnificație urmărindu-ți reacțiile împreună cu nepoțica ta. Mulțumesc Domnului că ai ales să povestești... cântând.

Fotografiile le-am primit de la Adina Blejeru.

1 iunie 2023

Suntem în 1 iunie, și este ziua copilului.

De câteva săptămâni tot fac loc unei bucăți de verset în mintea mea “Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam” Ieremia, 1:5.

Uneori am impresia că timpul a început cu mine. Bine. Hai! A început de la părinți, sau de la bunici. Mai încolo de atât, nici nu vor gândurile să se ducă.

Și totuși, Dumnezeu vrea să îmi spună în aceste zile că El mă cunoștea înainte de a fi concepută.

“Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Psalmul, 139:16

Indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, așteptat sau nu, iubit sau nu, cocoloșit și răsfățat sau învățat cu greul, Dumnezeu ne, și îmi reamintește astăzi că nu ești, și nu sunt, aici la întâmplare. El ne știa mai dinainte, ne știa părinții, bunicii, străbunii. Ne știa și ne știe istoria, trecutul, tumultul…

Mai înainte de a fi, de a exista, eram în planurile Domnului.

Și nu doar atât, El îmi scrisese toatele zilele în cartea Lui. Este scris despre mine, menționat numele meu în cartea Lui.

Sunt a Lui!

E ziua copilului, și vreau să las gândul acesta să se înrădăcineze în mine. Eram în planurile Lui înainte de a exista în mintea părinților mei ideea de a mai avea un copil. Eram în planurile Lui și El făcea planuri cu mine, pentru mine.

Sunt a Lui, sunt binecuvântată de El, sunt în planurile Lui, numele îmi este scris în cartea Lui, iar eu ca un copil fericit nu pot decât să mă bucur de El, de Tata!

La mulți copiilor și celor care mai lasă din gând în gând copilul din ei să se bucure, mire, lase iubit!

numele meu

Tot frământ semnificația unui nume, și am realizat că fiecare lucru, obiect, animal, pasăre, gâză, loc de pe fața pământului poartă un nume. Fiecare nume este asociat cu o fomă, un loc, o față, un caracter, o culoare, un miros, un gust, o aromă.

Numele meu este mai rar. Le-a plăcut părinților mei. Era ceva nou pentru ei. Mi l-am însușit și sunt mândră de numele meu. Apropiații mă știu și mă strigă pe numele mic. Și acesta este dat de mama. Cella este numele pe care mi l-a scris și repetat, așa mi-a semnat cărțile, caietele personale.

Normal că m-am întrebat care este semnificația numelui Cerasela, cât și a celui scurt, Cella. Am căutat informații, am întrebat, m-am documentat. Cerasela înseamnă cireașă mică. De regulă, cireșele sunt roșii. Profiri înseamnă lucrător cu/în purpură, roșu în obraz,

L-am bombardat pe Dumnezeu cu întrebări legate de numele meu. Văd roșu în fața ochilor, de două ori roșu. Ce vrei cu mine? Numele nu mi-a fost dat la întâmplare. Nu cred în întâmplare.

Una dintre pasiunile mele este să studiez Scriptura, iar Avraam este personajul care mi-i lângă inimă. Dumnezeu îi promite lui Avraam “Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Geneza/Bereshit 12:2

Pot să lucrez, muncesc, studiez, lupt, pot să calc peste orice și oricine ca să-mi fac un nume. Pot să mă asociez cu unii sau alții, pot să intru în tot felul de cercuri ca să ajung cineva. Și să nu-mi fac un nume, sau să dobândesc un nume cum nu mi-am dorit.

Pot să merg la autorități și să-mi schimb numele, adult fiind îmi pot schimba numele cu unul pe care îl cred eu folositor.

Și îmi ajută?

Mă întorc la Avraam. Nu își dorea un nume, nu își dorea decât să stea cuminte acolo în magazinul lui de idoli și să își vadă de afacerea lui. Dar intervine Dumneze, și bogatul Avraam își pune catrafusele pe cămile și pleacă … Unde? Nu știa. Știa doar că I se va arăta unde să meargă.

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi auzit de numele Avraam. Poate nu toți îi știu povestea, dar toți au auzit acest nume.

Vreau să am un nume? Vreau să îmi fie cunoscut numele?

Prin ce este cunoscut Avraam? Îl știu ca tatăl tuturor credincioșilor, ca prietenul Lui Dumnezeu, primul evreu, cel din care a ieșit un neam mare, cel binecuvântat, cel ce era o binecuvântare.

Aud un nume, și-mi amintesc un chip, o față, un glas, o amintire, un miros, o atitudine.

Numele poate deveni celebru sau nu, dar impactul traiului în viața celorlați este inestimabil și de regulă nu este celebru.

Uneori, Dumnezeu schimbă numele unor personae, le dă o identitate nouă.

ACASĂ, voi avea un nume nou (Apocalipsa 2:17). Până atunci Îl las pe Domnul să se ocupe de numele meu.

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Gavril și Frăsina Popa

În adunarea noastră de acasă, erau mai multe cupluri fără copii. Astăzi, vreau să povestesc despre nenea Gavril și tanti Frăsina.

Ei și-au dorit mult să mă infieze însă ai mei nici nu au vrut să audă de așa ceva. Știam că le sunt tare dragă, și știau că la acea vreme aveam o slăbiciune pentru dulciuri și ciocolată. Aproape în fiecare duminică primeam de la ei câte o ciocolată, uneori chiar două – câte una de la fiecare. La acea vreme ciocolata era un lux.

Nenea Gavril a fost fiul lui Ioan și a Ioanei Popa. S-a născut în 21.11.1922. S-a căsătorit cu tanti Frăsina, fiica lui Marin și a Nataliei, familie din Puntișeni. Tanti Frăsina s-a născut la data de 25.03.1928. Amândoi au primit botezul în 1945. Cum a ajuns tanti la noi în sat... voi afla când voi ajunge ACASĂ!

Aveau o casă obișnuită, undeva la margine de sat. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată la ei la masă, deși mama mă trimitea cu diverse lucruri de dus sau de luat de la Tanti Frăsina.

Erau oameni blânzi, calzi, destul de înstăriți, credincioși, inimoși.

Nenea Gavril a fost pentru o bună perioadă de vreme, responsabilul adunării/bisericii. Niciodată nu predica lung – spre bucuria noastră. Rostea predici scurte, cu propoziții concise, niciodată nu te lăsa în coadă de pește. Rostea ceea ce credea și trăia! Pe fața lui se vedea că ceea ce spune nu erau vorbe în vânt, erau cuvintele Scripturii probate în viața lui.

El lucra la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), era șef de atelaj. Pe înțelesul tuturor, conducea carul cu boi a CAP-ului la toate treburile agricole. Se știa, era recunoscut că avea grijă de boii pe care îi avea în administrare, dar și de car. Dovedea seriozitate în ceea ce lucra. Era cinstit și asta o știau toți.

O vreme a lucrat și tâmplărie cu Ion (Ioan) Popa, apoi a fost magazioner la CAP.

Ea lucra la vie – era șefă de echipă. Ani de zile a făcut asta. De acolo a ieșit la pensie. Știa fiecare butuc de vie de pe dealurile Crasnei, știa ce soi de struguri face fiecare butuc. Și erau ceva soiuri de vie acolo! Avea mulți oameni în echipă. Fiecare venea cu problemele și grijile lui la lucru, lăsa oamenii să râdă, să fie expansivi. Și așa, viața era grea, măcar la lucru să se bucure de o glumă, de o poveste, de ceva oricât de infim ar fi.

Înțelegea greutățile femeilor și nu le exploata. O făcea suficient sistemul!

De luni până sâmbătă, oamenii aceștia transpirau pe dealuri alături de oamenii din sat. Nu își plângeau disperarea că nu au copii. Iubeau pe ai altora. Nu o iubire sufocantă ci una înțelegătoare.

La un moment dat, le-a explodat butelia în casă. Nenea Gavril era în acea cameră și a reușit să iasă pe un gemuleț direct în drum. Am fost multe zile alături de mama la ei ca să îi ajutăm la spălat, curățat, vopsit, refăcut lucrurile prin casă. Nu i-am văzut smulgându-și părul din cap, urlând de disperare că au rămas cu casa afumată și cu lucrurile stricate. Erau calmi. Aveau o pace pe care la acea vreme nu o înțelegeam. Tanti lucra, și uneori mai cânta. Nenea mergea la lucru ca mai înainte, iar tanti era casă cu cei care veneau să îi ajute. Aveau bani, și au renovat repede casa.

Au lăsat Cuvântul să îi transforme. Au ales să se bucure de copiii altora, pe unii ajutându-i material, pe unii cu sfaturi, pe unii cu ciocolată.

Realizez acum perspicacitatea lui de a vedea potențialul din copii. Abia acum pricep că atunci când stătea de vorbă cu noi, copiii, el de fapt ne încuraja, ne ridica la un nivel mai sus, îi păsa de părerea noastră, de ideile care alergau prin mințile noastre. Ne încuraja să cântăm și cânta alături de noi Vedeam pe fața lui o bucurie și o lumină care îl făcea deosebit.

La un Crăciun, era soare și frumos afară. Noi, copiii, repetam melodia “Afară ninge cu fulgi mari”. Unii mai mari ne-au dat de înțeles că melodia asta nu își are rostul în acea zi – era prea cald, iar soarele prea puternic.

Nenea Gavril a spus tuturor să fim lăsați în pace și să cântăm melodia dacă ne este așa de dragă.

A început programul nostru, al copiilor. Era soare, cald când am început prima strofă. Cântam melodia asta din toată inima noastră de copil. Ne doream să ningă, să ieșim afară să ne dăm cu săniile.

Când am început refrenul, soarele a intrat într-un con de umbră. La a doua strofă a început să ningă cu fulgi mari. Nu știu cum arăta fața mea însă știu cum arătau fețele copiilor de lângă mine. Nenea Gavril, care stătea în față, cu spatele la fereastră și cu ochii la noi, nu înțelegea bucuria noastră. Când s-a uitat pe fereastră a priceput. După melodia asta, s-a ridicat și a spus celor din adunare că Domnul a văzut credința noastră și a făcut o minune pentru noi, o minune la care toți sunt martori.

Putea să tacă! Putea să lase lucrurile așa. Dar atunci, am conștientizat că Domnul ascultă rugăciunile noastre, ale copiilor.

Este posibil ca alții să îl fi perceput altfel.

Acum, îmi dau seama că Domnul i-a așezat în viața mea pe acești doi oameni, fără copii, în vremea copilăriei mele ca să fie factori de influență, un fel de mentori...

Christos a înviat!

“le-a întâmpinat Isus și le-a zis: "Bucurați-vă!"” Matei 28:9

În mijlocul îngrijorării, tristeții și durerii, apare Isus dintre morți, înviat și spune femeilor "Bucurați-vă!"

Vă doresc să lăsați bucuria venită de Sus, de la Cel înviat, de la Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii să vă umple inimile și ființa!

Christos a înviat!

  

numele meu este Baraba

Numele meu este Baraba, înseamnă fiul tatălui. Îmi petrec veacul cu prietenii mei, distrându-ne pe seama oamenilor pașnici, ne implicăm în răscoale care se mai lasă și cu victime. Știu toate trecătorile, văgăunile munților și ascunzișurile pe care doar David și oamenii lui le știau. Cunosc țara asta și Ierusalimul ca pe propriile buzunare.

Nu știu cum s-a făcut, cred că cineva m-a turnat, dar am fost prins. Nu cred că scap. Îmi doresc enorm să scap. Nu știu ce am să fac dacă voi scăpa de aici. Cred că voi schimba acest stil de viață palpitant pe unul cum și-a dorit tatăl meu.

De mic, am fost dus la sinagogă, am învățaț alături de colegii mei Scripturile dar nu s-a lipit mare lucru de mine. Mi-a plăcut aventura!

De aseară sunt arestat. Mă întrebi dacă sunt furios? Acum nu. Știu că am făcut multe rele, spargeri, am furat la drumul mare, m-am bătut, am ucis, am făcut tot ce fac tâlharii. Sunt un tâlhar! Știai asta, nu?

Dacă vreau să fiu liber? Normal că vreau!

Aș vrea să îmi gândesc gândurile însă celălalt prizonier a adus multă gălăgie cu El. Se aude pe aici că s-a intitulat Fiul Lui Dumnezeu, profetul de care scriu Scripturile. Pare de treabă! L-am zărit în drumurile mele. Nu știu de ce L-au arestat!

Toată noaptea L-au plimbat și judecat. N-am putut închide un ochi... Mi-i teamă! Cred că voi muri! Știu că merit să mor pentru ceea ce am făcut, dar parcă nu sunt pregătit...

Pilat, obișnuiește să elibereze pe cineva înainte de Paște! Eu nu cred că am șansa asta. Isus ar merita să fie eliberat. El a supărat pe preoți, pe farisei, saduchei, pe cei care stau pe la Templu. E ceva legat de Scriptură, de profeți, de împlinirea acestora. Nu mi-am bătut capul cu asta...

Mulțimea asta care urlă e chiar deranjantă. Nu pot să fiu liniștit nici măcar în ultimele clipe? Sunt conștient că mor. Am trecut pe drumul care duce spre locul crucificării zilele trecute. Locul acesta este pus special lângă drumul mare, să îl vadă toți și să se sperie, să nu își dorească să fie crucificat de romani.

Romanii aceștia au adus obiceiul crucificării. Când se fac execuțiile, prefer să plec pe la En Ghedi, să mă refugiez într-o peșteră. Nu vreau să aud strigătele celor de pe cruce. E prea mult! Chiar și pentru mine...

Dar ce se aude? De ce mi se strigă numele? Ce vrea mulțimea de la mine?

Să fiu eliberat și Isus să moară? Să moară pentru mine?

Dar nu Îl cunosc! Nu merit asta!

M-am întâlnit cu Isus imediat după eliberare. Ne-am intersectat privirile și m-am simțit atât de iubit... și iertat. Atât de iubit...

El moare pentru mine... ca eu să trăiesc.

Mulțimea pleacă cu Isus spre locul execuției iar eu îmi amintescă că în seara asta începe Paștele. Este timpul jertfei...

după un an... prin Ucraina

 În 9 aprilie 2022, intram pentru prima dată în Ucraina. Aveam mari emoții!

După un an, realizez cât de multe s-au întâmplat cu și în mine, cât de binecuvântată am fost și sunt, am întâlnit oameni noi, ne-a călăuzit pașii ca să îi cunoaștem, nu doar să îi știm, ne-a implicat mai mult în viețile unora dintre refugiați.

Mai realizez că Domnul ne-a păzit și protejat pe drum, la venire și la plecare. Călătoriile acestea au fost pe ploaie, soare, furtună, zăpadă, noapte și zi, am văzut pe drum accidente, am stat în vamă până am învățat să găsim și alte căi de ieșire.

Ieri, am văzut cum fețele oamenilor pe care Domnul i-a lipit de noi sunt relaxate, parcă întinerite, înfloritoare. Efectiv de pe fețele unora s-au dus ani de zile... păreau mai frumoși. Nesiguranța zilei de azi și de mâine îi îmbătrânea, o tristețe adâncă era mereu pe fețele lor. Acum, erau liniștiți, bucuroși, mulțumitori.

Am auzit povești de viață cum doar Dumnezeu poate scrie. Dependenți în cele mai grele stadii vindecați, eliberați, regenerați de Cel care Singur face minuni, care acum au ales să Îl slujească pe Dumnezeu ducând vestea bună celor ca ei, celor de lângă linia frontului.

Domnul binecuvântă alegerea lor și le trimite corbi care să le asigure hrana zilnică, le dă case unde să locuiască. Au nevoie de o mașină care încă funcționează ca să se deplaseze și să ducă ajutoarele pe care Domnul le trimite pentru ei.

Acum, înțeleg ce spune Apostolul Pavel când scrie că mi s-a inviorat inima. Am mers să îi vizităm pe unii dintre refugiații care au ales să rămână în zona Bucovina, pe cei pe care Domnul i-a lipit de inimile noastre.

Am realizat cât de mult au fost afectați, cât de îmbătrâniți au devenit din cauza stresului, frământarilor, fricii, nesiguranței. Unii dintre ei, zilele acestea împlinesc un an de când sunt aici, încep să se înrădăcineze pe meleagurile unde s-au așezat, încep să învețe limba, încep să înflorească. Și sunt conștientă că aici e Mâna Domnului care vindecă, regenerează, restaurează, ne face pe noi parte la minunile Lui.

Domnul a pregătit pentru noi o familie care să traducă, oameni care să fie bandaje de dragoste și canal de comunicare și binecuvântare pentru mine. Suntem recunoscători pentru că vedem cum darurile și talentele noastre cu care Domnul ne-a înzestrat își găsesc întrebuințarea pentru binele altora, pentru modurile în care Domnul le orchestrează.

Mă simt binecuvântată de Domnul! M-a făcut părtasă la minunile Lui în viața mea și a altora...

Domnul are trebuiță de el...

Chrisos a înviat!

Unii, astăzi, sărbătoresc Floriile sau intrarea Domnului Isus în Ierusalim. Am recitit textele din evanghelii și ceva mi-a atras atenția. Matei, Marcu și Luca relatează că Isus le-a spus ucenicilor să meargă după măgăruș și când vor fi întrebați ce fac acolo, să răspundă “Pentru ca Domnul are trebuinta de el.” Luca 19:31

Paștele era una dintre sărbătorile la care fiecare bărbat trebuia să fie prezent la templul din Ierusalim. Prezența nu era opțională. Și, nu veneai să te închini cu mâna goală!

Bărbații nu veneau singuri la Ierusalim! Venea toată familia, sau cei care puteau călători. Se cazau la rude, la prieteni sau la hanuri. Nu veneau în ultima zi, aduceau jertfa și plecau acasă în cel mai scurt timp. Își luau timp să celebreze, să se bucure, să sărbătorească. Veneau cu mielul de acasă sau cumpărau unul din grajdurile de lângă templu.

Într-o zi ca asta, erau în Ierusalim mulți evrei veniți pentru sărbătoarea de Pesach – Paște. Auziseră de Isus. Pentru unii era un personaj controversat, unii credeau că este Fiul Lui Dumnezeu, alții credeau că este un prooroc din Nazaretul Galileii. Curiozitatea îi împigea să Îl vadă, audă și apoi fiecare își trăgea concluziile.

Au auzit că Isus va veni din Betania. Avea să urce spre Ierusalim. Văd un măgăruș urcând și pe Isus călărind animalul. Unii au tăiat frunze de palmier și le așează pe drum ca să calce Isus pe ele, unii își aștern hainele. Toți aceștia cântă de răsună până-n depărtări, "Binecuvantat este Imparatul care vine in Numele Domnului! Pace in cer si slava in locurile preainalte!" Luca 19:38

Unii privesc. Nu cântă, nu se bucură, nu aștern frunze sau haine, nu strigă, nu sărbătoresc, sunt doar spectatori. Unii condamnă crunt această exuberanță. Chiar Îi spun Lui Isus să le poruncească oamenilor să tacă. Îi deranjează bucuria.

Pentru noi, cei ce trăim aceste vremuri, dacă auzim cuvântul domn/Domn, nu știm dacă acest cuvânt este cu literă mare sau nu. Întrebăm imediat, care domn/Domn? Cine este domnul/Domnul? Cine are autoritatea de a-și însuși bunul meu?

Văd și realizez că stăpânul măgărușului nu a avut această problemă. Ei știau că există un singur Domn și acela este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Punct. Dacă El avea nevoie de măgăruș, stăpânul nu negocia, nu voia un preț, nu întreba dacă se merită sacrificiul creșterii animalului.

Domnul are trebuință de el.

Ce fac eu astăzi? Ce aleg? Mă bucur, celebrez, sau comentez bucuria și exuberanța altora?

Isus e aici!

mă pregătesc de sărbătoare...

Paștele evreiesc a început miercuri seara, în data de 14 nisan.

Mâine dimineață, mare parte a creștinilor din lumea aceasta vor sărbători învierea Domnului. Ceilalți creștini vor celebra săptămâna viitoare.

Este perioada sărbătorilor iar mie îmi plac sărbătorile. Îmi place să anticipez bucuria, să mă pregătesc, să gătesc, să schimb lucrurile prin casă, să decorez casa, să aștept rândunelele.

Acasă la noi, tata avea tot timpul un miel pregătit pentru Paște. Era, de regulă, pet-ul meu. Iernile erau mult mai grele când eram copil, gerurile își făceau de cap, nămeții se ridicau cât casa și noi ne bucuram la săniuș sau citind în timp ce ne uscam lângă soba între reprizele de stat pe afară.

Oile nu fătau toate la o dată fixă. Unii miei apăreau pe la Crăciun, alții mai aproape de Paște. Dar dacă afară “crăpau pietrele” de ger, mieii erau luați în casă și încercam să îi dresăm să nu își facă nevoile peste tot. Pe atunci nu erau litiere și nisip, cârpele erau la mare căutare.

Uneori, unul dintre miei, se lipea de inima mea. De regulă, cel renegat de mama. Îmi plăcea să mă urc pe oaie, să o țin ca să stea cât mai nemișcată ca mielul să sugă și să trăiască. Și, trăia!

Mielul meu avea nume, îmi cunoștea glasul, venea când îl strigam.

În ziua sacrificării, sub diverse pretexte eram trimisă la bunici. Bocetele începeau când mă întorceam. Mâncam și plângeam de dor, de drag… Când am mai crescut, participam la tot procesul de pregătire a mielului…

Îmi place tradiția asta moștenită de la familia în care am crescut. Mi-am însușit-o! Am pregătită carnea de miel. Așteaptă să fie pusă la foc!

De ce un miel? Citesc povestea primului Paște din cartea Exod. Dacă sângele nu era pus pe exteriorul ușii tale, întâii născuți ai familiei mureau. Sângele mielului te salva de la moarte. Nu sunt întâiul născut, dar dacă aș fi fost, m-aș fi asigurat că tata a pus suficient sânge pe tocul ușii.

Citesc evangheliile și aflu că Isus Christos a fost Mielul Lui Dumnezeu fără cusur/perfect sacrificat pentru păcatele mele și ale celui ce crede în El.

Mă pregătesc de sărbătoare și am acceptat ca Mielul Lui Dumnezeu să fie jertfit și pentru mine. Am acceptat ca El să mă curățească prin jerfta Lui și să-mi fie Dumnezeu și Domn!

Mă pregătesc de sărbătoare. Între timp meditez, cercetez, mă las surprinsă de El…

cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă ai da mâna cu cineva şi ţi-ar rămâne în palmă urme de dragoste?

Cum ar fi dacă cineva te-ar îmbrăţişa şi ai simţi cum dragostea rămâne lipită de tine?

Cum ar fi dacă în privirea celui/celei cu care te întâlneşti, ai fi învăluit/ă în dragoste, în acceptare, şi nu în judecată şi clasare?

Cum ar fi dacă aş lăsa Dragostea să mă infuzeze şi îmbibeze, transforme şi regenereze?

Cum ar fi dacă aş fi contagioasă de dragoste?

Cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă nu aş uita că Dumnezeu este Dragostea însăşi?

Cum ar fi dacă L-aş lăsa să mă iubească şi nu m-aş mai chinui să întru în calapodurile distructive ale vremii mele?

Cum ar fi dacă m-aş iubi pe mine prima dată?

Cum ar fi dacă i-aş iubi pe ceilalţi? Nu pentru ceea ce fac, îmi fac, aduc, dreg pentru mine.

Cum ar fi dacă L-aş iubi pe Domnul fără să gândesc că Îl iubesc pentru pentru că sunt în viaţă, funcţionez, am ceea ce mi-a dat, pentru că ....

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5

 

astăzi... sunt lângă noi femei

Azi, e zi de sărbătoare! Este o zi internaţională, emoţională, plină cu flori, cadouri, mărţişoare, urări şi pupături. Este ziua internaţională a femeii, şi habar nu am de ce, însă ne dorim să fie o zi PERFECTĂ!

Dar ...

Sunt lângă noi femei care au pierdut sarcina, sau sarcinile, şi visele de a deveni mamă s-au prăbuşit în fărmâne ducându-le pe tenebrele depresiei.

Sunt lângă noi femei cărora li s-a dat verdictul medical că nu vor fi mame.

Sunt lângă noi femei cărora le-a plecat prea devreme un prunc, sau mai mulţi.

Sunt lângă noi femei văduve.

Sunt lângă noi femei abandonate de soţi, uitate de ei.

Sunt lângă noi femei abuzate fizic sau verbal.

Sunt lângă noi femei necăsătorite.

Sunt lângă noi femei care recent au pierdut pe cineva drag, se simt singure, abandonate, nemângâiate.

Sunt lângă noi femei care luptă cu boli şi dureri greu de descris.

Sunt lângă noi femei care sunt divorţate, care luptă cu toţi şi toate pentru copiii lor şi pentru ele.

Sunt lângă noi femei care şi-au îngropat visele şi visurile în urma unui accident sau a unei traume.

Sunt lângă noi femei care nu sunt perfecte, care nu zâmbesc perfect, care astăzi încearcă să îşi reprime lacrimile, care luptă cu ele ca să pozeze în femei puternice.

Sunt lângă noi femei frânte, înfrânte…

Sunt lângă noi femei care aşteaptă un semn de dragoste, şi nu doar astăzi…

Sunt lângă noi femei care au crescut fără mame…

Sunt lângă noi femei…

Cum ar fi dacă ne-am lăsa inima să iubească mai mult decât lăsăm mintea să critice, să judece şi să dea verdicte care desfiinţează? Cum ar fi dacă am citi printre cuvintele pe care le auzim? Cum ar fi dacă am vedea dincolo de aparenţe, de faţadă, de măşti?

Astăzi, e zi de sărbătoare!

Astăzi îmi doresc să Îl las pe Domnul să mă facă un bandaj de dragoste pentru cele care se simt neiubite, neînţelese, uitate, abandonate, nemângâiate… şi lista continuă.

Astăzi îmi reamintesc ceea ce spune Domnul “De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Isaia 43:4 

un majorat... cu hotărâri

 În urmă cu câteva zile, am “împlinit” un majorat! Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”

Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.

Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.

Cum am reacţionat când am primit vestea?

Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!

De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină, şi ei trăiesc.

Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?

Nu.

Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.

Dacă mai doare?

Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum ne implicăm, şi ar povesti despre noi.

Cum au trecut aceşti ani?

Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi, multe lacrimi …

Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?

Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este Dumnezeu!

Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…

Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi bucură cu mine şi pentru mine!

Da, au trecut optsprezece ani! E mult!

Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat inima.

Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu am rămas orfană!

Hag Purim Sameah!

 Astăzi, 06 martie 2023, este sărbătoarea de Purim. 

Ne-am obişnuit şi cu războiul deşi ne este încă în coastă. Oamenii nu mai vin în mod constant în ţară, dar aud poveşti de mi se face părul şi mai creţ. De mai bine de un an de zile, aud şi văd minuni. Credeam că vremea lor s-a încheiat, sau că ele apar răzleţ. Dar nu este deloc aşa. Oamenii aleg să îşi povestească minunile, să facă public ceea ce Domnul face cu ei, în ei şi pentru ei.

Dar astăzi este sărbătoare! Cartea Esterei este o carte despre refugiaţi, despre credinţă, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul care face minuni. Este vorba şi despre o femeie înţeleaptă, blândă, deşteaptă, frumoasă şi care deținea arta negocierii şi a diplomaţiei.

Estera este una dintre eroinele mele preferate.

Frumoasa şi Bestia sau orice poveste ori ecranizare păleşte în faţa poveştii Esterei. Ea are ceva mai mult. Estera are ceva ce nu i se poate lua, indiferent de ceea ce ar veni peste ea.

Şi acel ceva este credinţa, credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, în Cuvântul Său, în promisiunile Lui.

Astăzi, când citesc ştirile, nu prea îmi vine să mă bucur, dar îmi reamintesc de ceea ce a spus Isus “vedeți să nu vă înspăimântați” (Matei 6:24).

Şi dacă tot nu mă înspăimânt, măcar să mă bucur!

Hag Purim Sameah indiferent de context!

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Studiez cartea Judecători. Recitind-o, am căzut în despresie. Studiind-o, m-am regăsit în ea, în același ciclu de viață, de conduită, de alegeri. Bine, eu nu am idoli – statui și o închinare publică în fața acestora.

Caut vinovați pentru că viața mea nu e conform ideilor, viselor și visurilor mele! Cartea Judecători mă ajută să-mi reamintesc că trebuie să mă uit și la mine când fac judecățile.

Cred că am nevoie de o cheie, de un cod legal după care să fac judecata. Și cheia asta nu o găsesc în vibe-ul vieții de zi cu zi, în presa vremii, în filosofiile încâlcite care mi se oferă pe tavă. Viața asta nu e numai despre muncă, mâncăre, distracție, alergare. Dacă e numai atât, ce fac cu golul acela interior care uneori doare de nu știu ce e cu mine? De ce doare? Mai doare? Oare nu cumva am lăsat apatia și indiferența să omoare durerea acelui gol, acelei tânjiri după o împlinire mai înaltă, mai adâncă, mai dincolo de lumea asta?

Poți să vorbești despre orice astăzi. Ești chiar cool dacă filosofezi de nu te înțelegi nici tu. Dar ce fac cu Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului, al celor văzute și nevăzute? Ce fac cu Scriptura? Sunt doar niște povești?

Pot să le încadrez la secțiunea SF-uri. Pot să le știu, dar pentru mine să fie doar povești. Pot să le neg veridicitatea confirmată istoric și arheologic. Pot să nu le las să aibe nici un impact în viața mea. Pot să cred că nu au nici o treabă cu mine. Pot să cred că trăiesc într-o lume paralelă cu a lor.

Mă uit la poporul din cartea Judecători și văd același fel de a trăi viața ca cel din viața de zi cu zi de astăzi.

Nu Îl iubesc pe Domnul ca David cu voce tare, cu toata ființa pentru ca să dau bine în fața oamenilor. Nu mai cred Scriptura pentru că vreau să fiu ca unii care aleg să creadă că știința este mai presus de Dumnezeul care a creat totul. Aleg să fiu ca ceilalți ca să fiu cool. Aleg să mă pierd în mulțime, să semăm cu celelate femei, ceilalți oameni și să-mi pierd unicitatea și rolul pentru că asta se cere pe piață. Aleg să trăiesc apatic pentru că asta înseamnă echilibru, zen, cool. Aleg să muncesc uitând de mine, de sufletul meu. Muncesc pentru a deveni cineva, pentru o carieră, pentru un titlu, pentru un nume.

Citesc Scriptura și Îl văd pe Domnul iubindu-ne zgomotos, luminos, colorat, creativ, emoțional, jertfindu-se, dăruindu-se, implicându-se. Nicăieri în Scriptură nu Îl găsesc pe Dumnezeu apatic și blazat. Atunci eu de ce răspund așa la dragostea Lui, la jerfta Lui, la chemarea Lui la o relație cu El?

Când caut vinovați pentru că viața mea nu se desfășoară conform cu ideile mele, nu ar trebui să mă analizez pe mine prima dată?

Porunca Domnului pentru Israel este: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău si cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5. Bine! Știu, asta este din vechime, pentru Israel. Unii trăiesc doar respectând legile din Vechiul Legământ iar noi aparținem unui alt legământ.

Văd că porunca rămâne valabilă și în cadrul Noului Legământ. "Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți." (Luc.10:27).

Oare nu cumva lipsa dragostei față de Domnul este vinovatul numărul unu pentru eșecurile vieții mele? Îl iubesc pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată puterea? Nu fac anumite lucruri pentru că numele mer ar fi pătat, nu mă duc nu știu unde pentru că nu ar da bine numelui meu, celor din comunitatea mea. Oare nu cumva fac lucruri doar pentru ca să dau eu bine?

Oare nu cumva trăiesc onorând numele meu și nu Numele Lui?

Dumnezeu, biserica și bandiții

Relațiile se leagă stând la povești, deschizându-ți inima, povestind minunile pe care Domnul le-a făcut cu noi, în noi, pentru noi și lângă noi.

Întrebăm o familie de refugiați, cu care em devenit prieteni, despre viața de dinainte de război. Din răspuns realizezi că nu ai pus corect întrebarea. Pentru noi, vecinii lor, războiul a început în februarie 2022. Pentru ei, războiul a început în anul 2014.

Bine. Cum a fost între cele două date? Cum suntem noi românii văzuți de ei? Cum ne vedeau?

Ni se spune că mereu li s-a spus că eram o etnie mare, sălbatică, necivilizată. Decât să ajungă la noi, mai degrabă să rămână acasă la ei. Ajung aici sau în țara lor în zona Bucovineană și au parte de un mare șoc.

Mereu și mereu, pe canalele de comunicare li se spunea că vecinii care acum i-au ocupat și vecinii de deasupra lor, sunt frații lor. Niciodată frații lor nu le vor face rău. Noi, românii nu eram frații lor deloc.

Acum, când este întrebat despre acest subiect, le spune că și-a găsit alți frați, alții despre care toată viața a crezut că îi sunt inamici. Acești frați noi sunt lângă el și familia lui în acestă perioadă grea din viața lor.

Nu instistăm pe subiect pentru că vrem să aflăm cum era viața în bisericile lor în perioada dintre războaie.

Când au fost ocupați în 2014, erau în mijlocul unor tabere cu copiii. La aceste tabere te înscriai din timp, plăteai din timp și totul era foarte bine organizat. În zona lor de acasă, la vârsta de 10 ani, copiii erau deja dependenți, vindeau și cumpărau. Taberele cu copiii începeau înainte de vârsta de 10 ani. Deja era greu să îi mai salvezi pe copii dacă intrau pe acest făgaș.

Clanurile erau ca la ele acasă acolo. Copilul unuia dintre capii bandiților participă la aceste tabere și vine acasă schimbat. Val-vârtej tatăl acestuia se duce la liderii taberelor și le spune, “Ce ați făcut cu copilul meu? Nu știu ce i-ați făcut dar de acum încolo va participa la toate evenimentele. Îmi place de el acum.”

Tatăl copilului povestește și prietenilor lui despre influența bună a acestor activități și toți își duceau copiii la orice activitate a copiilor bisericii.

Dacă se organiza o tabără în altă localitate, trebuia sunat doar unul dintre părinți și imediat li se spunea că au asigurat transportul, medicul și personalul medical care va veni cu copiii, pompierii care vor însoți mașinile, ce mașini le vor asigura paza.

Bandiții ascultă poveștile copiiilor și în inimile lor Dumnezeu începe să lucreze, încep să se împace cu El, încep să Îl lase să fie Dumnezeu vieții lor.

Începe conflictul în 2014, cei de la biserică erau în toiul activităților și se trezesc cu un comandant al armatei ocupatante și un regiment întreg de soldați la poarta bisericii. Li se spune că acolo li s-a ordonat să își facă sediul. Cei de la biserică trebuiau să își ia lucrurile și să uite de acel sediu.

Copiii pleacă acasă și povestesc despre cum soldații le-au invadat locul unde își făceau activitățile, despre ceea ce au auzit. Bandiții se sună unii pe alții și încep să sune la liderii bisericii. Cine a venit la voi? Cum îl cheamă pe cel care v-a spus că trebuie să cedați locul? Ce grad are acel om? V-a arătat vreo hârtie care să ateste acest lucru? Pe cine delegă să meargă cu ei la o discuție cu șefii armatei ocupatoare?

Nu știau cine a dat ordinul, nu li s-a arătat nici o hârtie însă când au ieșit din biserică aceasta era deja ocupată cu muniție și transformată în birou central al armatei.

Este desemnat din partea bisericii cel ce ne povestește aceste lucruri. Ne spune că liderii bisericii au chemat biserica la post și rugăciune, au spus și celorlați lideri pe care îi știau să se roage pentru ei. Va merge capul bandiților cu liderul desemnat de biserică la sefii armatei să solicite spațiul bisericii inapoi. Era nebunesc ceea ce se voia!

Să te duci la inamicii tăi, cu capul bandiților cu tine să soliciți spațiul ocupat de invadatori?

S-au dat telefoane, s-au stabilit întâlniri. Membrii bisericii posteau și se rugau pentru viața celor implicați și pentru minuni.

Capul bandiților îl întreabă pe seful unității care a invadat clădirea bisericii cine i-a dat acest ordin. Vrea să vadă hârtia care atestă asta. I se răspunde că ordinul a fost verbal. Trebuie să discute cu șeful lui, la cartierul general. Ajung acolo, “în cuibul de viespi” și din nou se fac prezentările și se pun aceleași întrebări, se solicită aceleași informații.

Generalul armatei spune că din țara lor li s-a ordonat ca să ocupe spațiile cluburilor de zi sau noapte, a discotecilor dar când au ajuns aici în oraș și au vrut să își așeze baza într-unul dintre cluburi, primarul le-a spus că are el un loc perfect pentru ei. Și i-a dus la biserică.

Nu au știut ce activități se fac acolo, nu au știut cine sunt cei implicați dar să îi dea un răgaz de câteva ore ca să-și sune ierarhic șefii.

În tot acest timp, membrii bisericilor erau în post și rugăciune.

Sunt sunați și li se comunică că în douăzeci și patru de ore vor elibera spațiul bisericii și se vor muta într-unul dintre cluburile spațioase din oraș.

Știau cum arăta clădirea bisericii. Era plină cu armanent, soldați, echipament militar. Au anunțat răspunsul primit membrilor bisericii și aceștia au continuat să se roage să își primească înapoi clădirea cât mai puțin afectată.

După mai puțin de douăzeci și patru de ore, armata i-a sunat liderii bisericii să vină să-și ia în primire clădirea. Șoc total! Totul era aranjat la loc, nu lipsea nimic.

Până în februarie 2022, nu s-au mai atins de ei.