Lucifer, Adam și Eva

Mi-ar fi plăcut să văd Grădina Edenului, multitudinea de copaci, flori, fructe, animale, păsări, să aud cântecele și trilurile păsărilor, mugetele pe diverse game ale animalelor.

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo ca să nu-mi fie frică de lilieci sau de păianjeni, să nu am nevoie de soluție care să alunge țânțarii de pe lângă mine, să nu-mi sară inima din piept când văd o șopârlă căutându-și adăpost sau vreun șoarec dornic de cunoaștere tîindu-mi calea.

În Grădina Edenului era tare frumos...

Acolo însă au loc niște evenimente care vor schimba soarta îngerilor și a oamenilor.

Îmi place că Dumnezeu nu ne spune când i-a creat pe îngeri. Dar a fost unul dintre ei tare frumos care se numea Lucifer. Profetul Isaia, la câteva mii de ani distanță, ne povestește despre Lucifer în cartea sa în Isaia 14:3-20).

Profetul Ezechiel ni-l descrie pe Lucifer “Stăteai in Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu jasp, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua cînd ai fost făcut.” Ezechiel 28:12-19.

Nu prea știu cum arată toate acele pietre însă cred că sunt frumoase și strălucitoare.

În Grădina Eden, în grădina Lui Dumnezeu, Lucifer nu se mulțumește cu ce primește. Vrea să fie ca Dumnezeu. Este îndepărtat din locul unde a fost așezat pe muntele Lui Dumnezeu, și își caută adepți.

Unde?

Tot în Grădină.

Adam și Eva sunt aduși în Grădina sădită de Creator. Sunt dezbrăcați, goi și nu le este rușine.

Lucifer își găsește o formă vizibilă, este șiret, știe cum să pună întrebările ca să creeze confuzie. Momeala este aruncată. Dacă mănânci din pomul cunoștinței binelui și răului vei fi ca Dumnezeu!

De ce fusese el destituit din funcția pentru care fusese creat?

Pentru că a vrut să fie ca Dumnezeu.

Eva și Adam mănâncă. Li se deschid ochii și cunosc că sunt goi, și le este rușine.

Geneza 3 este un capitol extrem de trist…

Bine că povestea nu se încheie aici.

la un croissant cu porumbeii

Pentru că în perioada aceasta studiez cartea Geneza, mi-am propus să fiu mai atentă la ceea ce este în jurul meu. Vreau să mă bucur mai mult de rândunelele mele care au scos al doilea rând de pui și care undeva pe la 23 august vor pleca spre țările calde.

Vreau să mă bucur de gâzele care zboară pe lângă mine.
Vreau să nu mai trec ca Vodă prin lodobă vâzând totul, și nevâzînd nimic.
Mi-am propus să mă bucur de viață, de clipe, de savori, de mirosuri, de arome, de gusturi și de forme. Așa că astăzi, am savurat un croissant și o limonadă pe o terasă.
Venea ploaia și trebuia să mă ascund undeva. Am urcat pe o terasă, și m-am așezat la o masă. Pe sus, purtați de adierile vântului cald de vară și lovindu-se în zbor de picurii de ploaie, câțiva porumbei se zbenguiau în lumina caldă și blândă a ploii.
Mirosul de croissant i-a ademenit. S-au așezat pe balustradă, s-au plimbat în lung și în lat, m-au observat cu ochii lor căprui cu roșu, s-au prefăcut că mă ignoră scărpinându-se de vreun fir de praf lipit de piele. Au mai dansat pe deasupra și iar și-au început ritualul cercetării lor. Cele mai minuscule firimituri au fost găsite și savurate. M-au ciupit testându-mi reacțiile. Cred că i-am șocat cu nemișcarea mea.

Aveam un zâmbet până la urechi. Eram conștientă de asta și mă bucuram că mi-am ales o masă cu fața spre stradă și cu oameni în spatele meu.
Porumbeii au început să mă studieze și mai de aproape. M-au înconjurat, s-au uitat atent, s-au prefăcut că mă ignoră giugiulindu-se lângă mine.
Au văzut că nu mă mișc prea mult, că îi observ însă nu îi alung. Au prins curaj și au urcat pe masă. Au studiat farfuria și au savurat firmiturile pe care le lăsasem acolo. Limonada nu i-a tentat!

O cioară cam boccie s-a așezat și ea pe un stâlp al terasei. M-a studiat, n-a croncănit, nu s-a apropiat prea mult și apoi s-a dus să mai valseze pe adierile calde și umede ale verii.

Porumbeii, când au văzut că plec, au zburat dansând deasupra mea, bucurându-se de stropii de ploaie, de gâzele care-și căutau adăpost, de briza caldă a verii.

Dacă nu mi-aș fi propus să mă bucur mai mult de natură, porumbeii mi s-ar fi părut enervanți, cioara curioasă și fără de frică, aș fi bodogănit de ploaie, și de toate...

Călătoresc aproape zilnic cu autobuzul și îmi place să observ oamenii. Unii au un aer de aroganță de te miri cum ai mai încăput și tu acolo, unii nici nu au curajul să ridice privirea din pământ, parcă le este rușine să și respire. Unii își etalează tatuajele și mușchii, și cred că sunt superiori celorlalți prin putere. Unii ridică vocea și-și povestesc viața privată în auzul tuturor. Unii se cred cei mai deștepti, cei mai frumoși, cei mai ...

Studiez Geneza și citesc că omul a fost creat din țărâna pământului, adica din praf. Creatorul a adunat praful într-o grămadă, a aranjat-o, a udat-o cu apă, a modelat lutul proaspăt format, i-a suflat suflare de viață prin nări, și a apărut omul.

Sunt om compus din țărână cu minerale, săruri, apă și alte elemente chimice.

Sunt o mână de țărână care la final se va descompune înapoi în țărână, iar sufletul va merge la Cel care mi l-a insuflat.

Sunt o mână de țărănă temătoare, fragilă, sensibilă.

Fără duhul Lui, fără duhul de viață în mine sunt doar o mână de țărână.

Și nu pot nu mă întreb, de ce uneori vreau să îmi arăt mușchii și să mă dau măreață?

De ce uneori mă cred o țărână superioară?

De ce uneori am impresia că la mine Dumnezeu a folosit țărână amestectă cu aur și diamante, iar în loc de apă a pus apă micelară, sifon și mai știu eu ce poțiuni miraculoase și greu de găsit?

Sunt doar o mână de țărănă amestecată cu apă și frământată pe roata olarului. El este în controlul lutului. El este stăpânul lutului. El are planul Lui cu acest lut. 

Fără El sunt praf și pulberi...

Adam și Eva

Împreună cu grupul de studiu am decis să nu facem pauză peste vară ci să intrăm puţin în Geneza. Nu e prima dată când studiez cartea începuturilor, dar de fiecare dată rămân uimită de alte aspecte din Scriptură. Prima binecuvântare rostită de Dumnezeu în această carte este peste om, peste Adam.

Toate celelate lucruri create au fost bune şi foarte bune. Pe Adam l-a creat şi l-a binecuvântat. Adam e altceva. Peste el S-a aplecat să îi umple plămânii cu suflare de viaţă, cu duh de viaţă. Celelate creaturi au viaţă, dar Adam e creat după chipul şi asemănarea Lui, are suflet care comunică cu Creatorul. Adam a fost creat cu un scop şi o menire. Adam trebuia să crească, să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună, şi să stăpânească peste celelate vieţuitoare.

Adam pune nume tuturor vieţuitoarelor, şi descoperă că el este singur. Dumnezeu vede tristeţea lui Adam, şi are loc prima operaţie din istoria omenirii, primul anestezic este folosit pe Adam. Acesta doarme adânc cât durează operaţia. Se trezeşte, şi lângă El găseşte pe cineva care îi seamănă, o recunoaşte ca fiind parte din el.

Eva a fost ajutorul potrivit a lui Adam. Când a văzut-o lângă el, a ştiut instant că e a lui. Adam nu s-a simţit inferior când a primit-o pe Eva. A fost fericit. Adam s-a bucurat că are un ajutor, Eva s-a bucurat să fie de ajutor.

Când Eva a mâncat din fructul oprit, Adam s-a regăsit singur. A simţit bariera care s-a aşezat între ei.

Nu a lăsat-o pe Eva singură. A mâncat şi el.

Amar a fost rezultatul neascultării!

Erau însă în asta împreună...

Cuvântul comunică prin cuvinte

 „La început, Dumnezeu” ... Geneza 1:1

„La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu.” Ioan 1:1-2

Cuvântul este format din sunete de diferite tonalități, și în diverse nuanțe. Cuvinte auzim și învățăm încă din perioada intrauterina. Cuvintele roiesc în jurul nostru, ne învăluie, ne împresoară și înfășoară, ne ridică sau ne înalță, ne coboară sau ne dărâmă, ne aruncă în visare sau ne prăbușesc în abisurile trisțeții.

Cuvântul e din veșnicii, este Veșnic, este Cel care nu se schimbă. Cuvântul este Dumnezeu.

Cuvântul comunică cu mine prin cuvinte! Pe unele le înțeleg, unora nu le pricep încă sensul și rostul. Unele fac click dintr-odată și mi se deschid noi orizonturi de înțelegere.

Cuvântul folosește cuvinte pentru a-și spune istoria și povestea.

Cuvântul are legi, porunci și orânduiri ce aduc binecuvântări și fericire dacă le ascult și le-mplinesc.

Cuvântul S-a întrupat și a locuit pe pământ. Cuvântul a ales să moară ca eu să am Viață! Cuvântul eliberează, vindecă, hrănește, mântuiește. Cuvântul se exprimă prin cuvinte. Iar darul și abilitatea de a folosi cuvinte a fost dată doar celor creați după chipul și asemănarea Lui! Cuvântul este Pâine și Viață, Adevăr și Dragoste, Milă și Îndurare!

Cuvintele dau sens și farmec vieții!

Cuvântul face inima să tresalte, palpite, să-și răspundă la întrebările pe care nu are curajul să le pună, să ia decizii în ciuda a tot și toate, să-și iasă din zona de confort.

Cuvintele din Cuvânt aduc alinare, aduc Pace, aduc Viață!

Cuvântul a creat totul rostind cuvinte.

Cuvântul citit, auzit, întipărit în inima și mea mea aduce Pacea ce întrece orice pricepere, aduce înțelepciune când mintea lucrează febril cuvinte, aduce fericirea în ciuda încercărilor, provocărilor, frângerilor și tristeților.

Cuvântul e aici! Umple tot pământul cu Slava Sa!

Iosif

Anul acesta, fără să vreau, l-am primit pe Iosif la studiu, sau de studiat.

Cine este Iosif?

Ce treabă am eu cu el?

Ce să învăț de la el?

Da, am fost în Egipt dar nu ca rob.

Da, sunt singura fată după trei băieți. Dar nu am fost răsfățată, nu am primit nici o haină pestriță!

Și totuși, de ce Iosif?

Astăzi, am realizat că Iosif nu a vrut sau nu și-a dorit să fie răsfățat.

Nu a vrut să îi ia Iacov o haină pestriță.

Nu și-a dorit visurile pe care le-a avut.

Nu a visat să plece în Egipt.

Nu a vrut să fie sclav ca să aibă o altfel de viață.

Nu a căutat aventura.

Nu a vrut să ajungă în casa lui Potifar.

Nu a băgat-o în seamă pe nevasta lui Potifar, a fugit de ea.

Nu a vrut să ajungă la pușcărie și să stea ani buni acolo.

Nu și-a dorit să interpreteze visuri.

Nu a vrut să fie mâna dreaptă a lui Faraon, al doilea în rang.

Nu a vrut să fie administratorul Egiptului și a vecinilor înfometați.

Nu a vrut să se însoare cu Asnat.

Ceva însă îmi atrage atenția!

“Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine”. Geneza, 39:2

“Domnul a fost cu Iosif și Și-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniței.” Geneza, 39:21

Nu a vrut, nu a visat, nu a tânjit, nu și-a dorit nimic din tot prin ceea ce a trecut!

Domnul a fost cu el, și-a întins bunătatea peste el. 

amintiri cu sfinți - ediție proprie - Moșu

Am auzit recent o poveste, și de atunci mă tot gândesc la ea. Povestea aceasta are loc pe la începutul anilor 1980.

În satul unde eu m-am născut, la una dintre familiile din biserică, locuia un orb. Îmi amintesc că am fost cu  bunicul T (Constantin Armașu) la el acasă. Am fost să în vizităm pe Moșu. Numele lui era Ioan (Ion) Coșeru, dar cred că toată lumea îl știa de Moșu.

Bunicul îl vizita des pentru că erau de aceeași vârstă, fuseseră împreună la școală în clasa I. Vederea Moșului s-a deteriorat grav după clasa I și pe la 12 ani a orbit total, ca urmare a tifosului. Așa că Moșu nu și-a mai continuat școala.

Stătea la familia nepoatei lui – tanti Ileana Mircea, avea camera lui și făcea treabă prin curte. Avea tot felul de unelte pe care le mânuia și cărora le știa locul cu precizie. Știa drumul către biserică fără ajutor din partea nimănui, știa texturile gardurilor, porților și denivelările drumului.

Era un om credincios, cu o memorie bună. Se ruga mult!

Moșu rămânea acasă, copiii plecau la scoală iar adulții erau cu treburile lor. Cineva însă era prin preajmă, ca să îl supravegheze. Numai că Moșu a îmbătrânit și era prea mult ca să mai meargă la biserică. Bătrânii sau membrii bisericii mergeau și îl vizitau. Iar el îi aștepta cu mare drag. Îi recunoștea după glas, de departe.

La biserică, cineva a adus o cântare nouă. Bineînțeles că s-a repetat cântarea și unii au învățat-o pe de rost. Unul dintre aceștia era fiul nepoatei Moșului, Didi Mircea.

Săptămâna următoare, prin curte, Didi îl aude pe Moșu cântând melodia învățată de ei duminică la adunare. A intrat la Moșu în cameră și îl găsește pe acesta cântând cu mare bucurie melodia. A așteptat ca Moșu să termine de cântat și l-a întrebat de unde știe melodia. Nu fusese la biserică! Deci nu avea de unde să o știe. Și în acele zile... chiar nu fusese nimeni să îl viziteze.

Moșul îi răspunde calm că noaptea trecută au fost la el trei frați, le-a spus numele celor trei și a precizat că aceștia au stat cu el până târziu. Unul dintre cei trei era Neculai Antochi, unul dintre bătrânii bisericii. Aceștia au citit din Scriptură, s-au rugat și au cântat cu el. De la ei știa el această melodie.

Didi îl ascultă cu atenție și realizează că de fapt toți cei trei frați nominalizați erau plecați ACASĂ! Le auzise numele celor trei povestite prin casă. Neculai Antochi nu mai era printre cei vii de prin anul 1962.

Cum a învățat totuși Moșu acea cântare?

Eu cred că au fost trei îngeri veniți să-l încurajeze pe Moșu și să-i întărească credința.

Altă explicație nu găsesc.

mi s-a reactivat memoria!

Sâmbătă, una dintre secțiunile despre care am depănat amintiri, a fost cea despre lucrarea școlii duminicale. Deși eram mică, foarte greu m-am lăsat convinsă să particip la acele lecții. Cred în mod sigur că am fost mituită și cu ceva ciocolată ca să particip. Pe atunci, ciocolata era tare greu de procurat.

Nenea Victor împreună cu Gina și Nineta Bucureșteanu (pe atunci) predau lecțiile, ne dădeau versete de învățat, ne ajutau să cântăm cu ritm și nu lălăit, ne aduceau melodii noi.

Îmi place muzica, notele muzicale nu s-au prins de mine însă știu să le urmăresc. Am învățat să cânt, și o fac din toată inima. Mai mult de atât, organistul adunării de atunci, moș Dumitru Tănase mă ținea lângă el când mă prindea. Încercam să mai scap de el. Lângă el nu puteam să mă chicotesc, să fac șotii, să mai vorbesc cu câte cineva. Trebuia să fiu atentă la ceea ce se întâmpla în adunare, iar răbdarea mea era pusă la încercare.

Acum realizez cât de binecuvântată am fost să îl am pe lângă mine pe moș Dumitru. Dacă aș fi avut mintea de acum...

Începusem să vă spun de sâmbătă. Nenea Victor a prezentat acea perioadă a lucrării de școală duminicală și îmi spusese că ne pune să cântăm. Ne anunță care e melodia pe care dorește să o cântăm, ne ridică în picioare ca să fim vizibili tuturor și să ne poată țină sub observație – exact ca pe vremuri.

Pe lângă mine era Didi Mircea, care mă întreabă dacă mai știu melodia. Îi răspund că îmi amintesc vag linia melodică și că sper să fie afișate cuvintele. Și ni se dă tonul...

Nu știu de unde și cum au răsărit cuvintele în mintea mea, însă nu am avut nevoie să mă uit pe ecran. Mi-am amintit fiecare cuvânt și fiecare notă care trebuia cântată.

Mă uit la Didi, și îmi spune că nu își vine a crede. Și el și-a amintit fiecare cuvânt, fiecare notă.

Toată melodia s-a activat din memoria pe care o credeam uitată.

Toată bucuria cu care o cântam a revenit, toată acea voioșie și bucurie a copilăriei de care nu-mi mai aminteam a revenit în forță, uimindu-mă. Am regăsit în mine fetița blondă și creață, undeva pe la 4-5 anișori, cu aceeași curiozitate și entuziasm, bucurie și pasiune.

“Povestiti copiilor vostri despre lucrul acesta, si copiii vostri sa povesteasca la copiii lor, iar copiii lor sa povesteasca neamului de oameni care va urma! ”(Ioel.1:3)

Dacă nu aș fi fost la școala duminicală, nu aș fi șiut să cânt acea cântare. Dacă nu aș fi mers acolo, chiar și mituită, muzica posibil s-ar fi prins de mine altfel. Dacă nu ni s-ar fi imprimat un ritm alert al muzicii, aș lălăi și acum melodiile. Dacă nu ar fi pus Domnul lângă mine oameni care să mă tragă lângă ei, cu ei, să mă țină pe lângă ei, acum nu s-ar fi activat nimic. M-aș fi uitat la ceilalți și nu aș fi înteles… nimic.

Dar mi s-a povestit, mi s-a cântat, mi s-au imprimat niște valori, și nu pot decât să mulțumesc Domnului pentru cei care s-au investit în mine. 

cuvinte și imagini, muzică și povești

 Vreo doi ani de zile, am tot căutat informații despre rădăcinile mele, rădăcinile credinței străbunicii mele paterne, ale bunicilor, ale părinților, și implicit a credinței mele. Nu cred că am moștenit credința lor. Am verificat la sânge tot ceea ce mi s-a spus, am pus la îndoială totul, am cercetat și apoi am decis de una singură ce să cred, în cine să mă încred.

Abia intrasem în adolescență când am decis să Îl las pe Isus Christos să îmi fie Domn și Mântuitor personal. De-a lungul vremii, am tot verificat ceea ce cred, sunt atentă, și în alertă, ca credințele mele să fie aliniate la Cuvânt, la Scriptură.

Biserica unde am crescut a împlinit anul trecut 100 de ani. Dar am celebrat Centenarul în ultimele două zile.

Am mai scris despre bunicul Armașu, sau T al meu. Mare parte din copilărie am petrecut-o în casa lor. Iar bunicul era plin de povești. În fiecare seară, lua Biblia cu imagini, în ritualul nostru, și îmi spunea povestea biblică din imagine, iar în mintea mea imaginea și informația prindeau viață ca-ntr-un film.

Am crescut cu povești, cu glasul scăzut al bunicului, cu inflexiunile vocii dând ghes imaginației mele de copil.

Din aceste zile de sărbătoare, o imagine mă va urmări multă vreme.

Am invitat orchestra adunărilor din Bârlad și Vaslui ca să acompanieze cântările noastre. La un moment dat, în orchestră ceva mi-a atras atenția. O copilă, până în doi ani, sau pe acolo, era în brațele bunicii ei. Copilă stătea în poala bunicii liniștită, în timp ce bunica cânta la mandolină. Se vedea clar că această fetiță petrecuse mult timp acolo, în acea poală. Se vedea clar că știa că nu are voie să se foiască, să se miște, să își ceară cine știe ce drepturi atunci când bunica ei cânta.

Fetița asta a crescut și va crește în această atmosferă. Muzica vibrează în ființa ei pentru că ea crește în spatele mandolinei, pe sunetele ei.

Găsesc scris în Scriptură, “Povestiți copiilor voștri despre lucrul acesta, și copiii voștri să povestească la copiii lor, iar copiii lor să povestească neamului de oameni care va urma! ” Ioel, 1:3

Adina Blejeru, mulțumesc Domnului că acest verset a prins viață și o altă semnificație urmărindu-ți reacțiile împreună cu nepoțica ta. Mulțumesc Domnului că ai ales să povestești... cântând.

Fotografiile le-am primit de la Adina Blejeru.

1 iunie 2023

Suntem în 1 iunie, și este ziua copilului.

De câteva săptămâni tot fac loc unei bucăți de verset în mintea mea “Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoșteam” Ieremia, 1:5.

Uneori am impresia că timpul a început cu mine. Bine. Hai! A început de la părinți, sau de la bunici. Mai încolo de atât, nici nu vor gândurile să se ducă.

Și totuși, Dumnezeu vrea să îmi spună în aceste zile că El mă cunoștea înainte de a fi concepută.

“Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; și în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” Psalmul, 139:16

Indiferent dacă ai fost dorit sau nedorit, așteptat sau nu, iubit sau nu, cocoloșit și răsfățat sau învățat cu greul, Dumnezeu ne, și îmi reamintește astăzi că nu ești, și nu sunt, aici la întâmplare. El ne știa mai dinainte, ne știa părinții, bunicii, străbunii. Ne știa și ne știe istoria, trecutul, tumultul…

Mai înainte de a fi, de a exista, eram în planurile Domnului.

Și nu doar atât, El îmi scrisese toatele zilele în cartea Lui. Este scris despre mine, menționat numele meu în cartea Lui.

Sunt a Lui!

E ziua copilului, și vreau să las gândul acesta să se înrădăcineze în mine. Eram în planurile Lui înainte de a exista în mintea părinților mei ideea de a mai avea un copil. Eram în planurile Lui și El făcea planuri cu mine, pentru mine.

Sunt a Lui, sunt binecuvântată de El, sunt în planurile Lui, numele îmi este scris în cartea Lui, iar eu ca un copil fericit nu pot decât să mă bucur de El, de Tata!

La mulți copiilor și celor care mai lasă din gând în gând copilul din ei să se bucure, mire, lase iubit!

numele meu

Tot frământ semnificația unui nume, și am realizat că fiecare lucru, obiect, animal, pasăre, gâză, loc de pe fața pământului poartă un nume. Fiecare nume este asociat cu o fomă, un loc, o față, un caracter, o culoare, un miros, un gust, o aromă.

Numele meu este mai rar. Le-a plăcut părinților mei. Era ceva nou pentru ei. Mi l-am însușit și sunt mândră de numele meu. Apropiații mă știu și mă strigă pe numele mic. Și acesta este dat de mama. Cella este numele pe care mi l-a scris și repetat, așa mi-a semnat cărțile, caietele personale.

Normal că m-am întrebat care este semnificația numelui Cerasela, cât și a celui scurt, Cella. Am căutat informații, am întrebat, m-am documentat. Cerasela înseamnă cireașă mică. De regulă, cireșele sunt roșii. Profiri înseamnă lucrător cu/în purpură, roșu în obraz,

L-am bombardat pe Dumnezeu cu întrebări legate de numele meu. Văd roșu în fața ochilor, de două ori roșu. Ce vrei cu mine? Numele nu mi-a fost dat la întâmplare. Nu cred în întâmplare.

Una dintre pasiunile mele este să studiez Scriptura, iar Avraam este personajul care mi-i lângă inimă. Dumnezeu îi promite lui Avraam “Voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta; îți voi face un nume mare și vei fi o binecuvântare.” Geneza/Bereshit 12:2

Pot să lucrez, muncesc, studiez, lupt, pot să calc peste orice și oricine ca să-mi fac un nume. Pot să mă asociez cu unii sau alții, pot să intru în tot felul de cercuri ca să ajung cineva. Și să nu-mi fac un nume, sau să dobândesc un nume cum nu mi-am dorit.

Pot să merg la autorități și să-mi schimb numele, adult fiind îmi pot schimba numele cu unul pe care îl cred eu folositor.

Și îmi ajută?

Mă întorc la Avraam. Nu își dorea un nume, nu își dorea decât să stea cuminte acolo în magazinul lui de idoli și să își vadă de afacerea lui. Dar intervine Dumneze, și bogatul Avraam își pune catrafusele pe cămile și pleacă … Unde? Nu știa. Știa doar că I se va arăta unde să meargă.

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi auzit de numele Avraam. Poate nu toți îi știu povestea, dar toți au auzit acest nume.

Vreau să am un nume? Vreau să îmi fie cunoscut numele?

Prin ce este cunoscut Avraam? Îl știu ca tatăl tuturor credincioșilor, ca prietenul Lui Dumnezeu, primul evreu, cel din care a ieșit un neam mare, cel binecuvântat, cel ce era o binecuvântare.

Aud un nume, și-mi amintesc un chip, o față, un glas, o amintire, un miros, o atitudine.

Numele poate deveni celebru sau nu, dar impactul traiului în viața celorlați este inestimabil și de regulă nu este celebru.

Uneori, Dumnezeu schimbă numele unor personae, le dă o identitate nouă.

ACASĂ, voi avea un nume nou (Apocalipsa 2:17). Până atunci Îl las pe Domnul să se ocupe de numele meu.

Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Gavril și Frăsina Popa

În adunarea noastră de acasă, erau mai multe cupluri fără copii. Astăzi, vreau să povestesc despre nenea Gavril și tanti Frăsina.

Ei și-au dorit mult să mă infieze însă ai mei nici nu au vrut să audă de așa ceva. Știam că le sunt tare dragă, și știau că la acea vreme aveam o slăbiciune pentru dulciuri și ciocolată. Aproape în fiecare duminică primeam de la ei câte o ciocolată, uneori chiar două – câte una de la fiecare. La acea vreme ciocolata era un lux.

Nenea Gavril a fost fiul lui Ioan și a Ioanei Popa. S-a născut în 21.11.1922. S-a căsătorit cu tanti Frăsina, fiica lui Marin și a Nataliei, familie din Puntișeni. Tanti Frăsina s-a născut la data de 25.03.1928. Amândoi au primit botezul în 1945. Cum a ajuns tanti la noi în sat... voi afla când voi ajunge ACASĂ!

Aveau o casă obișnuită, undeva la margine de sat. Nu îmi amintesc să fi mers vreodată la ei la masă, deși mama mă trimitea cu diverse lucruri de dus sau de luat de la Tanti Frăsina.

Erau oameni blânzi, calzi, destul de înstăriți, credincioși, inimoși.

Nenea Gavril a fost pentru o bună perioadă de vreme, responsabilul adunării/bisericii. Niciodată nu predica lung – spre bucuria noastră. Rostea predici scurte, cu propoziții concise, niciodată nu te lăsa în coadă de pește. Rostea ceea ce credea și trăia! Pe fața lui se vedea că ceea ce spune nu erau vorbe în vânt, erau cuvintele Scripturii probate în viața lui.

El lucra la CAP (Cooperativa Agricolă de Producție), era șef de atelaj. Pe înțelesul tuturor, conducea carul cu boi a CAP-ului la toate treburile agricole. Se știa, era recunoscut că avea grijă de boii pe care îi avea în administrare, dar și de car. Dovedea seriozitate în ceea ce lucra. Era cinstit și asta o știau toți.

O vreme a lucrat și tâmplărie cu Ion (Ioan) Popa, apoi a fost magazioner la CAP.

Ea lucra la vie – era șefă de echipă. Ani de zile a făcut asta. De acolo a ieșit la pensie. Știa fiecare butuc de vie de pe dealurile Crasnei, știa ce soi de struguri face fiecare butuc. Și erau ceva soiuri de vie acolo! Avea mulți oameni în echipă. Fiecare venea cu problemele și grijile lui la lucru, lăsa oamenii să râdă, să fie expansivi. Și așa, viața era grea, măcar la lucru să se bucure de o glumă, de o poveste, de ceva oricât de infim ar fi.

Înțelegea greutățile femeilor și nu le exploata. O făcea suficient sistemul!

De luni până sâmbătă, oamenii aceștia transpirau pe dealuri alături de oamenii din sat. Nu își plângeau disperarea că nu au copii. Iubeau pe ai altora. Nu o iubire sufocantă ci una înțelegătoare.

La un moment dat, le-a explodat butelia în casă. Nenea Gavril era în acea cameră și a reușit să iasă pe un gemuleț direct în drum. Am fost multe zile alături de mama la ei ca să îi ajutăm la spălat, curățat, vopsit, refăcut lucrurile prin casă. Nu i-am văzut smulgându-și părul din cap, urlând de disperare că au rămas cu casa afumată și cu lucrurile stricate. Erau calmi. Aveau o pace pe care la acea vreme nu o înțelegeam. Tanti lucra, și uneori mai cânta. Nenea mergea la lucru ca mai înainte, iar tanti era casă cu cei care veneau să îi ajute. Aveau bani, și au renovat repede casa.

Au lăsat Cuvântul să îi transforme. Au ales să se bucure de copiii altora, pe unii ajutându-i material, pe unii cu sfaturi, pe unii cu ciocolată.

Realizez acum perspicacitatea lui de a vedea potențialul din copii. Abia acum pricep că atunci când stătea de vorbă cu noi, copiii, el de fapt ne încuraja, ne ridica la un nivel mai sus, îi păsa de părerea noastră, de ideile care alergau prin mințile noastre. Ne încuraja să cântăm și cânta alături de noi Vedeam pe fața lui o bucurie și o lumină care îl făcea deosebit.

La un Crăciun, era soare și frumos afară. Noi, copiii, repetam melodia “Afară ninge cu fulgi mari”. Unii mai mari ne-au dat de înțeles că melodia asta nu își are rostul în acea zi – era prea cald, iar soarele prea puternic.

Nenea Gavril a spus tuturor să fim lăsați în pace și să cântăm melodia dacă ne este așa de dragă.

A început programul nostru, al copiilor. Era soare, cald când am început prima strofă. Cântam melodia asta din toată inima noastră de copil. Ne doream să ningă, să ieșim afară să ne dăm cu săniile.

Când am început refrenul, soarele a intrat într-un con de umbră. La a doua strofă a început să ningă cu fulgi mari. Nu știu cum arăta fața mea însă știu cum arătau fețele copiilor de lângă mine. Nenea Gavril, care stătea în față, cu spatele la fereastră și cu ochii la noi, nu înțelegea bucuria noastră. Când s-a uitat pe fereastră a priceput. După melodia asta, s-a ridicat și a spus celor din adunare că Domnul a văzut credința noastră și a făcut o minune pentru noi, o minune la care toți sunt martori.

Putea să tacă! Putea să lase lucrurile așa. Dar atunci, am conștientizat că Domnul ascultă rugăciunile noastre, ale copiilor.

Este posibil ca alții să îl fi perceput altfel.

Acum, îmi dau seama că Domnul i-a așezat în viața mea pe acești doi oameni, fără copii, în vremea copilăriei mele ca să fie factori de influență, un fel de mentori...

Christos a înviat!

“le-a întâmpinat Isus și le-a zis: "Bucurați-vă!"” Matei 28:9

În mijlocul îngrijorării, tristeții și durerii, apare Isus dintre morți, înviat și spune femeilor "Bucurați-vă!"

Vă doresc să lăsați bucuria venită de Sus, de la Cel înviat, de la Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii să vă umple inimile și ființa!

Christos a înviat!

  

numele meu este Baraba

Numele meu este Baraba, înseamnă fiul tatălui. Îmi petrec veacul cu prietenii mei, distrându-ne pe seama oamenilor pașnici, ne implicăm în răscoale care se mai lasă și cu victime. Știu toate trecătorile, văgăunile munților și ascunzișurile pe care doar David și oamenii lui le știau. Cunosc țara asta și Ierusalimul ca pe propriile buzunare.

Nu știu cum s-a făcut, cred că cineva m-a turnat, dar am fost prins. Nu cred că scap. Îmi doresc enorm să scap. Nu știu ce am să fac dacă voi scăpa de aici. Cred că voi schimba acest stil de viață palpitant pe unul cum și-a dorit tatăl meu.

De mic, am fost dus la sinagogă, am învățaț alături de colegii mei Scripturile dar nu s-a lipit mare lucru de mine. Mi-a plăcut aventura!

De aseară sunt arestat. Mă întrebi dacă sunt furios? Acum nu. Știu că am făcut multe rele, spargeri, am furat la drumul mare, m-am bătut, am ucis, am făcut tot ce fac tâlharii. Sunt un tâlhar! Știai asta, nu?

Dacă vreau să fiu liber? Normal că vreau!

Aș vrea să îmi gândesc gândurile însă celălalt prizonier a adus multă gălăgie cu El. Se aude pe aici că s-a intitulat Fiul Lui Dumnezeu, profetul de care scriu Scripturile. Pare de treabă! L-am zărit în drumurile mele. Nu știu de ce L-au arestat!

Toată noaptea L-au plimbat și judecat. N-am putut închide un ochi... Mi-i teamă! Cred că voi muri! Știu că merit să mor pentru ceea ce am făcut, dar parcă nu sunt pregătit...

Pilat, obișnuiește să elibereze pe cineva înainte de Paște! Eu nu cred că am șansa asta. Isus ar merita să fie eliberat. El a supărat pe preoți, pe farisei, saduchei, pe cei care stau pe la Templu. E ceva legat de Scriptură, de profeți, de împlinirea acestora. Nu mi-am bătut capul cu asta...

Mulțimea asta care urlă e chiar deranjantă. Nu pot să fiu liniștit nici măcar în ultimele clipe? Sunt conștient că mor. Am trecut pe drumul care duce spre locul crucificării zilele trecute. Locul acesta este pus special lângă drumul mare, să îl vadă toți și să se sperie, să nu își dorească să fie crucificat de romani.

Romanii aceștia au adus obiceiul crucificării. Când se fac execuțiile, prefer să plec pe la En Ghedi, să mă refugiez într-o peșteră. Nu vreau să aud strigătele celor de pe cruce. E prea mult! Chiar și pentru mine...

Dar ce se aude? De ce mi se strigă numele? Ce vrea mulțimea de la mine?

Să fiu eliberat și Isus să moară? Să moară pentru mine?

Dar nu Îl cunosc! Nu merit asta!

M-am întâlnit cu Isus imediat după eliberare. Ne-am intersectat privirile și m-am simțit atât de iubit... și iertat. Atât de iubit...

El moare pentru mine... ca eu să trăiesc.

Mulțimea pleacă cu Isus spre locul execuției iar eu îmi amintescă că în seara asta începe Paștele. Este timpul jertfei...

după un an... prin Ucraina

 În 9 aprilie 2022, intram pentru prima dată în Ucraina. Aveam mari emoții!

După un an, realizez cât de multe s-au întâmplat cu și în mine, cât de binecuvântată am fost și sunt, am întâlnit oameni noi, ne-a călăuzit pașii ca să îi cunoaștem, nu doar să îi știm, ne-a implicat mai mult în viețile unora dintre refugiați.

Mai realizez că Domnul ne-a păzit și protejat pe drum, la venire și la plecare. Călătoriile acestea au fost pe ploaie, soare, furtună, zăpadă, noapte și zi, am văzut pe drum accidente, am stat în vamă până am învățat să găsim și alte căi de ieșire.

Ieri, am văzut cum fețele oamenilor pe care Domnul i-a lipit de noi sunt relaxate, parcă întinerite, înfloritoare. Efectiv de pe fețele unora s-au dus ani de zile... păreau mai frumoși. Nesiguranța zilei de azi și de mâine îi îmbătrânea, o tristețe adâncă era mereu pe fețele lor. Acum, erau liniștiți, bucuroși, mulțumitori.

Am auzit povești de viață cum doar Dumnezeu poate scrie. Dependenți în cele mai grele stadii vindecați, eliberați, regenerați de Cel care Singur face minuni, care acum au ales să Îl slujească pe Dumnezeu ducând vestea bună celor ca ei, celor de lângă linia frontului.

Domnul binecuvântă alegerea lor și le trimite corbi care să le asigure hrana zilnică, le dă case unde să locuiască. Au nevoie de o mașină care încă funcționează ca să se deplaseze și să ducă ajutoarele pe care Domnul le trimite pentru ei.

Acum, înțeleg ce spune Apostolul Pavel când scrie că mi s-a inviorat inima. Am mers să îi vizităm pe unii dintre refugiații care au ales să rămână în zona Bucovina, pe cei pe care Domnul i-a lipit de inimile noastre.

Am realizat cât de mult au fost afectați, cât de îmbătrâniți au devenit din cauza stresului, frământarilor, fricii, nesiguranței. Unii dintre ei, zilele acestea împlinesc un an de când sunt aici, încep să se înrădăcineze pe meleagurile unde s-au așezat, încep să învețe limba, încep să înflorească. Și sunt conștientă că aici e Mâna Domnului care vindecă, regenerează, restaurează, ne face pe noi parte la minunile Lui.

Domnul a pregătit pentru noi o familie care să traducă, oameni care să fie bandaje de dragoste și canal de comunicare și binecuvântare pentru mine. Suntem recunoscători pentru că vedem cum darurile și talentele noastre cu care Domnul ne-a înzestrat își găsesc întrebuințarea pentru binele altora, pentru modurile în care Domnul le orchestrează.

Mă simt binecuvântată de Domnul! M-a făcut părtasă la minunile Lui în viața mea și a altora...

Domnul are trebuiță de el...

Chrisos a înviat!

Unii, astăzi, sărbătoresc Floriile sau intrarea Domnului Isus în Ierusalim. Am recitit textele din evanghelii și ceva mi-a atras atenția. Matei, Marcu și Luca relatează că Isus le-a spus ucenicilor să meargă după măgăruș și când vor fi întrebați ce fac acolo, să răspundă “Pentru ca Domnul are trebuinta de el.” Luca 19:31

Paștele era una dintre sărbătorile la care fiecare bărbat trebuia să fie prezent la templul din Ierusalim. Prezența nu era opțională. Și, nu veneai să te închini cu mâna goală!

Bărbații nu veneau singuri la Ierusalim! Venea toată familia, sau cei care puteau călători. Se cazau la rude, la prieteni sau la hanuri. Nu veneau în ultima zi, aduceau jertfa și plecau acasă în cel mai scurt timp. Își luau timp să celebreze, să se bucure, să sărbătorească. Veneau cu mielul de acasă sau cumpărau unul din grajdurile de lângă templu.

Într-o zi ca asta, erau în Ierusalim mulți evrei veniți pentru sărbătoarea de Pesach – Paște. Auziseră de Isus. Pentru unii era un personaj controversat, unii credeau că este Fiul Lui Dumnezeu, alții credeau că este un prooroc din Nazaretul Galileii. Curiozitatea îi împigea să Îl vadă, audă și apoi fiecare își trăgea concluziile.

Au auzit că Isus va veni din Betania. Avea să urce spre Ierusalim. Văd un măgăruș urcând și pe Isus călărind animalul. Unii au tăiat frunze de palmier și le așează pe drum ca să calce Isus pe ele, unii își aștern hainele. Toți aceștia cântă de răsună până-n depărtări, "Binecuvantat este Imparatul care vine in Numele Domnului! Pace in cer si slava in locurile preainalte!" Luca 19:38

Unii privesc. Nu cântă, nu se bucură, nu aștern frunze sau haine, nu strigă, nu sărbătoresc, sunt doar spectatori. Unii condamnă crunt această exuberanță. Chiar Îi spun Lui Isus să le poruncească oamenilor să tacă. Îi deranjează bucuria.

Pentru noi, cei ce trăim aceste vremuri, dacă auzim cuvântul domn/Domn, nu știm dacă acest cuvânt este cu literă mare sau nu. Întrebăm imediat, care domn/Domn? Cine este domnul/Domnul? Cine are autoritatea de a-și însuși bunul meu?

Văd și realizez că stăpânul măgărușului nu a avut această problemă. Ei știau că există un singur Domn și acela este Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Punct. Dacă El avea nevoie de măgăruș, stăpânul nu negocia, nu voia un preț, nu întreba dacă se merită sacrificiul creșterii animalului.

Domnul are trebuință de el.

Ce fac eu astăzi? Ce aleg? Mă bucur, celebrez, sau comentez bucuria și exuberanța altora?

Isus e aici!

mă pregătesc de sărbătoare...

Paștele evreiesc a început miercuri seara, în data de 14 nisan.

Mâine dimineață, mare parte a creștinilor din lumea aceasta vor sărbători învierea Domnului. Ceilalți creștini vor celebra săptămâna viitoare.

Este perioada sărbătorilor iar mie îmi plac sărbătorile. Îmi place să anticipez bucuria, să mă pregătesc, să gătesc, să schimb lucrurile prin casă, să decorez casa, să aștept rândunelele.

Acasă la noi, tata avea tot timpul un miel pregătit pentru Paște. Era, de regulă, pet-ul meu. Iernile erau mult mai grele când eram copil, gerurile își făceau de cap, nămeții se ridicau cât casa și noi ne bucuram la săniuș sau citind în timp ce ne uscam lângă soba între reprizele de stat pe afară.

Oile nu fătau toate la o dată fixă. Unii miei apăreau pe la Crăciun, alții mai aproape de Paște. Dar dacă afară “crăpau pietrele” de ger, mieii erau luați în casă și încercam să îi dresăm să nu își facă nevoile peste tot. Pe atunci nu erau litiere și nisip, cârpele erau la mare căutare.

Uneori, unul dintre miei, se lipea de inima mea. De regulă, cel renegat de mama. Îmi plăcea să mă urc pe oaie, să o țin ca să stea cât mai nemișcată ca mielul să sugă și să trăiască. Și, trăia!

Mielul meu avea nume, îmi cunoștea glasul, venea când îl strigam.

În ziua sacrificării, sub diverse pretexte eram trimisă la bunici. Bocetele începeau când mă întorceam. Mâncam și plângeam de dor, de drag… Când am mai crescut, participam la tot procesul de pregătire a mielului…

Îmi place tradiția asta moștenită de la familia în care am crescut. Mi-am însușit-o! Am pregătită carnea de miel. Așteaptă să fie pusă la foc!

De ce un miel? Citesc povestea primului Paște din cartea Exod. Dacă sângele nu era pus pe exteriorul ușii tale, întâii născuți ai familiei mureau. Sângele mielului te salva de la moarte. Nu sunt întâiul născut, dar dacă aș fi fost, m-aș fi asigurat că tata a pus suficient sânge pe tocul ușii.

Citesc evangheliile și aflu că Isus Christos a fost Mielul Lui Dumnezeu fără cusur/perfect sacrificat pentru păcatele mele și ale celui ce crede în El.

Mă pregătesc de sărbătoare și am acceptat ca Mielul Lui Dumnezeu să fie jertfit și pentru mine. Am acceptat ca El să mă curățească prin jerfta Lui și să-mi fie Dumnezeu și Domn!

Mă pregătesc de sărbătoare. Între timp meditez, cercetez, mă las surprinsă de El…

cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă ai da mâna cu cineva şi ţi-ar rămâne în palmă urme de dragoste?

Cum ar fi dacă cineva te-ar îmbrăţişa şi ai simţi cum dragostea rămâne lipită de tine?

Cum ar fi dacă în privirea celui/celei cu care te întâlneşti, ai fi învăluit/ă în dragoste, în acceptare, şi nu în judecată şi clasare?

Cum ar fi dacă aş lăsa Dragostea să mă infuzeze şi îmbibeze, transforme şi regenereze?

Cum ar fi dacă aş fi contagioasă de dragoste?

Cum ar fi dacă aş musti de dragoste?

Cum ar fi dacă nu aş uita că Dumnezeu este Dragostea însăşi?

Cum ar fi dacă L-aş lăsa să mă iubească şi nu m-aş mai chinui să întru în calapodurile distructive ale vremii mele?

Cum ar fi dacă m-aş iubi pe mine prima dată?

Cum ar fi dacă i-aş iubi pe ceilalţi? Nu pentru ceea ce fac, îmi fac, aduc, dreg pentru mine.

Cum ar fi dacă L-aş iubi pe Domnul fără să gândesc că Îl iubesc pentru pentru că sunt în viaţă, funcţionez, am ceea ce mi-a dat, pentru că ....

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.” Deuteronom 6:5

 

astăzi... sunt lângă noi femei

Azi, e zi de sărbătoare! Este o zi internaţională, emoţională, plină cu flori, cadouri, mărţişoare, urări şi pupături. Este ziua internaţională a femeii, şi habar nu am de ce, însă ne dorim să fie o zi PERFECTĂ!

Dar ...

Sunt lângă noi femei care au pierdut sarcina, sau sarcinile, şi visele de a deveni mamă s-au prăbuşit în fărmâne ducându-le pe tenebrele depresiei.

Sunt lângă noi femei cărora li s-a dat verdictul medical că nu vor fi mame.

Sunt lângă noi femei cărora le-a plecat prea devreme un prunc, sau mai mulţi.

Sunt lângă noi femei văduve.

Sunt lângă noi femei abandonate de soţi, uitate de ei.

Sunt lângă noi femei abuzate fizic sau verbal.

Sunt lângă noi femei necăsătorite.

Sunt lângă noi femei care recent au pierdut pe cineva drag, se simt singure, abandonate, nemângâiate.

Sunt lângă noi femei care luptă cu boli şi dureri greu de descris.

Sunt lângă noi femei care sunt divorţate, care luptă cu toţi şi toate pentru copiii lor şi pentru ele.

Sunt lângă noi femei care şi-au îngropat visele şi visurile în urma unui accident sau a unei traume.

Sunt lângă noi femei care nu sunt perfecte, care nu zâmbesc perfect, care astăzi încearcă să îşi reprime lacrimile, care luptă cu ele ca să pozeze în femei puternice.

Sunt lângă noi femei frânte, înfrânte…

Sunt lângă noi femei care aşteaptă un semn de dragoste, şi nu doar astăzi…

Sunt lângă noi femei care au crescut fără mame…

Sunt lângă noi femei…

Cum ar fi dacă ne-am lăsa inima să iubească mai mult decât lăsăm mintea să critice, să judece şi să dea verdicte care desfiinţează? Cum ar fi dacă am citi printre cuvintele pe care le auzim? Cum ar fi dacă am vedea dincolo de aparenţe, de faţadă, de măşti?

Astăzi, e zi de sărbătoare!

Astăzi îmi doresc să Îl las pe Domnul să mă facă un bandaj de dragoste pentru cele care se simt neiubite, neînţelese, uitate, abandonate, nemângâiate… şi lista continuă.

Astăzi îmi reamintesc ceea ce spune Domnul “De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta.” Isaia 43:4 

un majorat... cu hotărâri

 În urmă cu câteva zile, am “împlinit” un majorat! Nu, nu a fost nici o sărbătoare. Au trecut optsprezece ani de când lângă mormântul tatei, am ridicat o sprânceană spre cer şi am zis, “Tu spui că eşti Tatăl orfanilor! Spui că sunt fiica Ta şi că Tu eşti Tatăl meu! De acum, să te văd ce fel de Tată eşti!”

Eram în stare de şoc! Tata a făcut dublă comoţie cerebrală şi a murit instant. Avea câteva lemne în braţe, a căzut şi … atât a fost.

Sunt singura fată în familie şi am fost fata tatii. Nu, nu am fost alintată şi scutită de treburi. Dar tata nu m-a discriminat niciodată în faţa băieţilor deşi ei sunt cu mult mai mari decât mine. Cu el am discutat toate ideile mele creţe. Cu el am discutat când voiam să fiu atee, când voiam să mor pentru că nu-mi înţelegeam rostul.

Cum am reacţionat când am primit vestea?

Emoţional am fost blocată multă vreme. L-am chestionat pe Dumnezeu până m-am plictisit şi eu … Am vrut răspunsuri. Am urlat, am ţipat, am plâns până am crezut că îmi ies ochii din cap. Şi, astea le făceam când nu mă vedea nimeni. Eram doar eu cu Domnul!

De ce el? De ce atât de tânăr? De ce eu să rămân orfană? Sunt atâţia alţii care zac în paturile lor de ani de zile şi imploră moartea să vină, şi ei trăiesc.

Credeţi că după optsprezece ani am răspunsuri?

Nu.

Între timp, am studiat mai mult Psalmii şi m-am îndrăgostit de David. De ce? Pentru că el îşi varsă/spune/urlă toate întrebările înaintea Domnului. David îi spune Domnului că e furios, mânios, că e frustrat, că ar face şi ar drege. Toate astea până la ultimele versete ale cântarilor lui. E ca şi cum se calmează şi apoi Îl laudă pe Domnul.

Dacă mai doare?

Normal că doare! Normal că îmi închipui cum ar fi dacă tata şi-ar vedea nepoţii şi strănepoţii, ar citi ce-mi mai trece mie prin cap şi ar comenta câte ceva, ar intreba cu lux de amănunte despre refugiaţi şi despre cum ne implicăm, şi ar povesti despre noi.

Cum au trecut aceşti ani?

Cu tristeţi, dureri, înfrângeri, ridicări, multe lacrimi, multe lacrimi …

Dacă Domnul şi-a ţinut promisiunea?

Cu vârf şi îndesat! Am învăţat să Îl las să îmi fie Tată! Cu El discut acum ideile mele creţe, El îmi suportă frustrările, îmi ştie durerile, mofturile, visele şi visurile. Îmi este mai mult decât Tată, îmi este Dumnezeu!

Am învăţat să Îl las să mă bucure cu razele soarelui, cu picurii de ploaie, cu adierile vântului, cu dansul păsărilor. Rândunele de la geamurile mele sunt unele dintre semnele Lui de dragoste pentru mine. Fulgii de nea în dansul lor sunt o expresie a dragostei Lui. Nu ştiu ce m-aş face fără El…

Domnul a aşezat lângă mine oameni bandaje de dragoste care să mă sprijine, încurajeze, iubească, care să-mi sufle în aripi când eram să mă prăbuşesc, când încercările vin şi par a mă clătina. Oameni aceştia însă se şi bucură cu mine şi pentru mine!

Da, au trecut optsprezece ani! E mult!

Anul acesta am hotărât să mă bucur şi să nu mai treacă zilele acestea lăsând durerea să revină. Pare bizar. Am hotărât să mă bucur că Domnul mi l-a lăsat pe tata să îmi fie tata pentru o vreme, să mă înveţe ceea ce m-a învăţat, să mă educe cum a ştiut el mai bine, să mă iubească cum i-a dictat inima.

Am hotărât să mă bucur că deşi am rămas orfană de tată, nu am rămas orfană!

Hag Purim Sameah!

 Astăzi, 06 martie 2023, este sărbătoarea de Purim. 

Ne-am obişnuit şi cu războiul deşi ne este încă în coastă. Oamenii nu mai vin în mod constant în ţară, dar aud poveşti de mi se face părul şi mai creţ. De mai bine de un an de zile, aud şi văd minuni. Credeam că vremea lor s-a încheiat, sau că ele apar răzleţ. Dar nu este deloc aşa. Oamenii aleg să îşi povestească minunile, să facă public ceea ce Domnul face cu ei, în ei şi pentru ei.

Dar astăzi este sărbătoare! Cartea Esterei este o carte despre refugiaţi, despre credinţă, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, Singurul care face minuni. Este vorba şi despre o femeie înţeleaptă, blândă, deşteaptă, frumoasă şi care deținea arta negocierii şi a diplomaţiei.

Estera este una dintre eroinele mele preferate.

Frumoasa şi Bestia sau orice poveste ori ecranizare păleşte în faţa poveştii Esterei. Ea are ceva mai mult. Estera are ceva ce nu i se poate lua, indiferent de ceea ce ar veni peste ea.

Şi acel ceva este credinţa, credinţa în Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, în Cuvântul Său, în promisiunile Lui.

Astăzi, când citesc ştirile, nu prea îmi vine să mă bucur, dar îmi reamintesc de ceea ce a spus Isus “vedeți să nu vă înspăimântați” (Matei 6:24).

Şi dacă tot nu mă înspăimânt, măcar să mă bucur!

Hag Purim Sameah indiferent de context!