Amintiri cu sfinți - ediție proprie - Mariile mele

Cândva, în secolul XIX, se năștea una dintre Mariile mele. Va deveni dragostea vieții lui Andrei Profiri și din câte știu eu, împreună vor avea trei copii, doi băieți și o fată.

La finalul secolului XIX, se năștea o altă Marie care va rămâne orfană de mamă în anii copilăriei dar care găsește în prima mea Marie o altă mamă, un mentor. Această Marie se va căsători cu unul dintre băieții primei Marii, cu Grigore Profiri și vor avea patrusprezece copii. Șapte dintre aceștia mor la vârste fragede iar șapte ajung maturi. Mai sunt în viață și pot confirma ceea ce scriu eu doar doi dintre ei.

Undeva în anii 1920-1921, câțiva oameni din sat aud că la Iași sunt câțiva oameni care cercetează diferit Scriptura, și care aleg să trăiască conform învățăturilor din ea. Merg să se intereseze, le place și cred ceea ce aud. Primesc răspunsuri la întrebările lor, studiază Scriptura, spun și altora despre ceea ce au auzit și învățat. Nu au rămas numai la informații ci au lăsat adevărurile Scripturii să le schimbe viața.

Mariile mele, cea mai în vârstă împreună cu cea tânără, se lipesc de grupul de oameni dornici de cunoaștere, de schimbare, tânjesc după răspunsuri și aleg să creadă, să trăiască și să devină urmașe ale lui Christos.

În anul 1922, s-a construit și prima adunare a Creștinilor după Evanghelie din satul Corni-Albești, județul Vaslui. Cult recunoscut destul de repede de conducerea țării.

Mariile mele sunt printre pionerii mișcării creștinilor după evanghelie din zona Moldovei. Femeile acestea au ales să caute răspunsuri și nu s-au mulțumit cu puțin. Ceea ce au auzit și crezut a devenit mod de viață. Au fost femei normale, au făcut și greșeli, dar au ales să schimbe traiectoria spirituală a familiei din care provin.

O altă Marie – cu variațiune de nume, bunica din partea mamei, alege să își urmeze soțul și intră în categoria Mariilor mele.

Cele trei Marii ale familiei au ales să creadă adevărul Scripturii așa cum este el scris pe paginile ei, au ales să se roage pentru copiii, nepoții și urmașii lor ca aceștia să rămână credincioși Domnului. Au trasat o cale pentru cei ce veneau după ele.

Două dintre ele au prins ambele războaie iar una doar al doilea război mondial. În războaie, și-au pierdut frați, rude, apropiați. Apoi au învățat cum este să își îngroape copiii, cum este să trăiască cu durerea pierderilor, a suferințelor, a umilințelor dar și a bucuriei, a păcii, a împlinirii.

Știu că autoritățile au persecutat creștinii după evanghelie. Nu știu povești despre persecuțiile de la  începuturi însă am eroi, din familie, care pe timpul comunismului, ascundeau și transportau Biblii pentru credincioși.

Prima mea Biblie mi-a fost dăruită de bunicul meu din partea mamei. Cred că aveam pe atunci 8 sau 9 ani. Până atunci folosisem Biblia cu ilustrații a bunicului sau Bibliile părinților mei. Cred că maturitatea mea a început cu acel cadou primit de la bunicul. Primisem o Biblie pentru care el și mulți alții și-au riscat viața.

Mă uit în urmă și sunt mândră de Mariile mele, de femeile acestea puternice care s-au luptat pentru răspunsurile de care aveau nevoie, care au schimbat traiectoria familiei. Calc pe niște pași bătătoriți și sunt datoare față de cei care vin după mine să las urme vrednice de încredere, urme care merg spre Viață.

Pe două dintre Mariile mele nu le-am întalnit pentru că au plecat Acasă înainte de a mă naște eu. Am multe întrebări pentru ele când voi ajunge și eu Acasă. Abia aștept să le cunosc! Cred ca toate trei povestesc împreună cu copiii lor despre noi, despre pașii pe care îi facem, despre alegerile noastre.

Nu mă numesc Maria dar aleg să calc pe urmele lor, aleg să fiu mândră de calea bătătorită pe care mi-au lăsat-o ele mie și celor din familia noastră mare.

Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi

Aș putea sa spun că îl iubesc pe Avraam și aici ... nu intru in competiție cu Sara pentru că e moartă. Da, îl iubesc pentru că a ales să creadă pe Dumnezeul care i s-a arătat, a ales să asculte, a ales să își ia catrafusele și să plece ... și habar nu avea unde. Habar nu am cum i-a explicat el Sarei că vorbește cu Dumnezeu însă ea l-a crezut și a ales să plece cu el.
Avraam alege să Îl creadă pe Dumnezeu pe cuvânt, înfruntă pericole, se înarmează fizic și psihic, luptă, rabdă, se roagă, aduce jertfe, greșește, se ridică și merge înainte.
Un verset, pe care l-am citit de multe ori înainte, astazi s-a aprins în mintea mea. De fapt, e o bucată de verset și nu vreau să îl scot din context.
“ Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …” Romani 4:18
Promisiunea pentru Avraam era că va avea un fiu și că urmașii vor fi mulți, ca nisipul mării. Avea 75 de ani când i se face promisiunea asta iar Sara avea 65 de ani. Și trec 25 de ani în care Avraam și Sara așteaptă mergând din loc în loc, ridicând altare, așteptând ca Domnul să Îi mai vorbească și un copil să se zămislească.
E o așteptare în care mergi, acționezi, crezi, cazi, te ridici, te rogi, ridici mâinile către cer, uneori îți vine să urli la lună de disperare dar mergi înainte, te agăți de promisiunea care ți s-a făcut.
În ciuda a tot și toate, el a crezut.
Avraam nu era supraom, nu avea puteri supraomenești. Era om ca și mine.
Sara era o femeie frumoasă și normală. Era o femeie … la fel ca mine. Dar a ales să creadă în ceea ce spunea soțul ei și să îl urmeze în drumul pe care erau călăuziți să meargă.
Peste veacuri, mă rog Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov și realizez că eu sunt una dintre firele de nisip despre care a vorbit Dumnezeu lui Avraam. Eu sunt parte a acelei promisiuni. Toți cei ce cred în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov, în planul Lui de mântuire sunt parte a acelei promisiuni.
Menopauza era istalata cu vârf și îndesat când a fost conceput Isaac. În ciuda a tot și toate, un copil s-a născut împlinind ceea ce a spus Dumnezeu. Sara avea 90 de ani când l-a născut pe Isaaac.
În ciuda filosofiilor, teoriilor, ideilor, concepțiilor despre lume și viață, în ciuda a tot și toate, aleg să cred pe cuvânt pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Citesc despre Avraam, despre călătoria lui, despre transformarea lor și aleg să cred că dacă Dumnezeu a putut să facă acele lucruri cu ei, poate și cu mine.
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut …
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred.
Știu că rapid va interveni necredința dar vreau să strig “Cred Doamne! Ajută necredinței mele!”
Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, … aleg să cred și să merg înainte!

ce doruri ma framanta?

Săptămâna aceasta am sărbătorit Înălțarea Domnului Isus la cer!
După săptămâna patimilor, are loc învierea. Isusu Li se arată ucenicilor viu, cere mâncare, le dovedește că nu e duh ci e acolo cu ei în carne și oase. Apoi Îi așteaptă pe ucenici pe malul mării cu pește la gratar. Discută cu Petru și îi spune ce să facă. Acolo, pe malul mării, Petru își realizează iertarea și trimiterea.
“3. Dupa patima Lui, li S-a infatisat viu, prin multe dovezi, aratandu-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, si vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu” Faptele Aposolilor 3:3
40 de zile a stat cu ei, i-a învățat, le-a explicat ceea ce ei nu reușiseră să înțeleagă din profeții și din Scripturi, le-a spus despre Împărăția Lui Dumnezeu, despre casa pe care o pregătește în cer, despre cer. Știa că vor avea nevoie de El, știa că încă aveau neclarități dar le promite că le va trimite un Mângâietor care le va aduce aminte de ceea ce le-a spus El, care îi va călăuzi în Adevăr. Le mai spune că vor primi o putere și vor fi martori ai Lui. “Ci voi veti primi o putere, cand Se va cobori Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului."”
Le poruncește să nu plece din Ierusalim până nu va veni Mângaietorul, Duhul Sfânt.
Vorbea cu ei și mergeau înspre Betania, El ridică mâinile și îi binecuvântă. Cred că gestul Lui nu i-a mirat, cred că era ceva obișnuit pentru ei. “Pe cand ii binecuvanta, S-a despartit de ei si a fost inaltat la cer.” Ioan 24:51
Probabil au rămas cu ochii pironiți spre cer ca și Elisei, probabil miliarde de întrebări s-au năpustit în mintea și în inima lor.
“10. Si, cum stateau ei cu ochii pironiti spre cer, pe cand Se suia El, iata ca li s-au aratat doi barbati imbracati in alb si au zis: "Barbati galileeni, de ce stati si va uitati spre cer? Acest Isus, care S-a inaltat la cer din mijlocul vostru, va veni in acelasi fel cum L-ati vazut mergand la cer."” Faptele Apostolilor 1:10-11
Oare de câte ori nu au ridicat ucenicii după aceea ochii spre cer întrebându-se: Mai e mult? Când revii? Ne e dor să Te auzi, vedem, ascultăm, să mâncăm cu Tine, să povestim, să ne explici Scripturile așa cum doar Tu știi să o faci ...
Mă uit la cer și ... ce gânduri îmi trec prin minte și inimă?
Nu am fost acolo cu ucenicii, nu am trăit experiențele lor, nu L-am putut atinge pe Isus ca și ei. M-am plimbat puțin prin locurile pe unde a umblat El pe pământ încercând să surprind măcar ceea ce vedeau ei ...
Am în mine un dor pe care nu îl pot explica. E un dor, o tânjire după altceva decât știu, văd și cunosc.
Nu am fost acolo cu ucenii însă L-am auzit pe Isus vorbindu-mi, i-am simțit atingerea, am simțit prezența îngerilor și am văzut intervenția lor când viața îmi era în pericol.
Cum aș reacționa dacă îngerii ar deveni vizibili și m-ar întreba: “Cella, la ce te uiți? De ce stai? Pe cine aștepți? Ce doruri te frământă?”

m-am oprit cu folos?

11 martie 2020 a fost ziua când cumva ... Pământul s-a oprit. Ne-a fost teamă și de umbra noastră, ne-am baricadat în case și am început să ne lamentăm. În astfel de situații realizezi cât de mult țin cei de lângă tine la propria piele și cât valorezi tu pentru ei când teama le face părul măciucă.
Recunosc că se infiripase un sentiment interesant în mine. Gândeam că am realizat aia și aia și pe cealaltă. Credeam că dovedesc tuturor că nu fac degeaba umbră pământului. Dar pământul s-a oprit și ... nici măcar umbră nu am mai putut să îi fac pentru că am stat în casă.
Ne-am oprit din alergare.
Am avut timp să îmi analizez credința, să citesc Scripturile, să postesc, să mai tac, să mai ascult ... să mă odihnesc.
Un Psalm mi-a deschis ochii altfel. E vorba de Psalmul 46 iar versetul 10 m-a pus pe gânduri. "Opriți-vă și să știți că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ."
Nu m-am oprit din comentat.
Nu m-am oprit din a da vina pe unii sau pe alții.
Nu m-am oprit din îngrijorat.
Nu m-am oprit din a întreba de ce mi-a stricat Domnul planurile, visele, visurile, ideile crețe …
Nu m-am oprit din a judeca, mormăi, compara …
M-am oprit și totuși … nu m-am oprit pentru ceea ce trebuia, pentru ceea ce e cu adevărat important.
În toată nebunia asta mi se poruncește, nu mi se sugerează, nici nu sunt provocată să iau în considerare această oprire, mi se poruncește să mă opresc și să știu că El e Dumnezeu, că El stăpânește peste orice om de orice naționalitate, apartenență religioasă și etnică, zonă geografică, credincios sau ateu și că El stăpânește pe pământ.
Punct.
Asta trebuie să realizez. Fără nici un dar. Fără nici o altă scuză … care mă acuză.
N-am vrut de bună voie să mă opresc. Eram într-o viteză prea mare. Dar, a ales Domnul să oprească totul ca să pună capăt alergării nebune în care mă găseam.
Acum, aleg să mă bucur de cântecul boaștelor de pe baltă, să ascult ciorovăiala rândunelelor de la geamurile mele, să disting alte glasuri de păsări care trăiesc în zona mea. Aleg să mă bucur de ploaia care cade lin pe pământ și aduce viață plantelor și rod bogat fructelor, legumelor și cerealelor.
Aleg să cred că El e Dumnezeu, că e Tatăl meu și sunt fiica Lui dar asta nu mă face să uit că El stăpânește peste orice om și peste pământ. Aleg să cred că orice se întâmplă e cu știrea Lui și tot ce mi se întâmplă, indiferent cât de dezastruos mi se pare pe moment, e spre binele meu.
M-am oprit!
Și vreau ca oprirea asta să fie cu folos!

"Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte."

"Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte." Ioan 14:27
Dicționarul spune că a tulbura înseamnă a amesteca un lichid cu impurități, agitându-l își pierde transparența, limpezimea, claritatea.
De câteva zile bune tot gândesc versetul acesta. E drept că inima mea o ia la galop, face planuri și are niște idei de mă doare mintea! Dar ca să facă asta, înseamnă că eu îmi las inima se fie tulburată! Îmi dau acceptul.
Aud și văd tot felul de știri unele mai panicate ca altele, vremurile pe care le trăiesc îmi induc teama, frică, panică și parcă duc la groază. Știrile acestea ce impact au asupra mea? Mă îndeamnă să fug la Polul Nord și să invit urșii polari la un ceai? Un diagnostic, un virus rebel, un cuvânt sau gest care îmi este adresat la o vreme nepotrivită, o veste tristă provoacă tulburare și uneori se fac vârtejuri în inima mea.
În mijlocul furtunii, Scriptura mă îndeamnă “Să nu vi se tulbure inima”. Iar eu încerc să îmi scuz furtuna din inimă și mă agit ca un Pepsi ...
Ca să-mi recapt liniștea, claritatea și transparența, trebuie să mă opresc, să mă liniștesc, să las impuritățile să se decanteze.
Îmi place ideea asta de decantare ... Acestui proces îi trebuie timp, răbdare, liniște.
Recunosc că nu pot lua decizii bune în timp de furtună! Și cele luate ... au avut consecințe mai mari decât mi-am închipuit.
Și dacă de câteva zile îndemnul este “Să nu vi se tulbure inima”, înseamnă că ar trebui să ascult!
Dacă nu vă răspund înseamnă că am intrat în procesul de decantare și ... e posibil să dureze! 😉

viata, vise, perspective

Cred că cele mai mari frustrări ale mele vin din faptul că îmi vreau visele împlinite cu orice chip și refuz să trăiesc viața. Eu vreau să trăiesc vise! Le vreau împlinite cum vreau eu și când vreau eu. Dar ce, Dumnezeu e duhul din lampa lui Aladin ca să îmi împlinească toate visele și visurile?
De câteva zile mă gândesc la Iosif, fiul lui Iacov și al Rahelei.
A visat să fie mana dreaptă a lui Faraon, să se căsătorească cu o soție egipteancă? A vrut cu orice chip ca visele lui să se împlinească? Și mă refer la visele acelea cu ochii deschiși nu la visurile de noapte.
Nu a cerut să fie favoritul tatălui, nu a cerut să i se cumpere haina pestriță, nu a cerut să primească însărcinări din partea tatălui.
Descopăr în Iacov ceva la care nu m-am gândit până acum. Este un tată care nu își iubește copiii la fel însă vede potențialul din ei și îi încurajează, văd că nu are o dragoste sufocantă. Le dă fiilor săi libertatea de a alege iar când aceștia o fac lată, îi iartă și îi ajută să meargă mai departe suportând cu ei repercursiunile.
Când Iosif îi povestește visul, îl mustră. Capacitatea lui de a vedea potențialul nu a ajuns până acolo însă nu își bate joc de el pentru acel vis, nu îl umilește și strivește pentru asta.
Iosif este vândut de frații săi și ajunge în Egipt. Trebuie să învețe o limbă nouă, trebuie să își însușească o nouă cultură, învață să se spele și să fie manierat. Cred că știa să citească și a “rupt” biblioteca lui Potifar.
Trece prin dureri, trădări, umiliri din partea fraților, vânzătorilor de sclavi, soției lui Potifar.
Nu cred că nu s-a întrebat niciodată “Doamne, de ce se întâmplă toate astea?”.
Răspunsul îl găsesc scris de Asaf într-unul dintre psalmii lui, “17. Le-a trimis inainte pe un om; Iosif a fost vandut ca rob. I-au strans picioarele in lanturi, l-au pus in fiare, pana la vremea cand s-a intamplat ce vestise el si pana cand l-a incercat cuvantul Domnului. Atunci imparatul a trimis sa-i scoata lanturile, si stapanitorul popoarelor l-a izbavit. L-a pus domn peste casa lui si dregatorul tuturor averilor lui, ca sa lege dupa plac pe domnitorii lui si sa invete pe batranii lui intelepciunea.” Psalmul 105:17-22
Nu citesc nicăieri că Dumnezeu i-a explicat de ce îl trece pe acolo sau că ar fi negociat termenii și condițiile vieții pe care urma să o trăiască. Nu ni se spune nimic din frământările și întrebările lui Iosif însă cred că prin tot ce a trecut, S-a agățat de Dumnezeul despre care i-a povestit Iacov. Știa că acest Dumnezeu îl chemase și îi vorbise bunicului său Avraam. A ales să creadă în promisiunile făcute de Dumnezeul lui Avraam și apoi al tatălui său Iacov.
Iosif a trăit! Nu a lăsat ca visele și visurile să îi guverneze viața, să i-o amărască și distrugă!
A ales să creadă că este parte a planului Lui Dumnezeu chiar dacă nu înțelege ce se întâmplă.
Vreau să trăiesc! Aleg să îi dau Domnului visele, visurile, ideile și ... vreau să trăiesc conștientă că fac parte din planul Lui și că nimic din ce se întâmplă cu mine nu e la întâmplare.

taceri ...

Au început să îmi placă tăcerile! Mă ajută să-mi gândesc gândurile, să scot la lumină dorurile, visele și ideile ascunse sau îngropate în ungherele cele mai depărtate ale sufletului.
Ieri, am recitit textul din Iosua despre cucerirea cetății Ierihonului. Instrucțiunile lui Iosua erau clare, nu scoateți nici un cuvânt, nici un sunet doar mergeți și înconjurați cetatea. Șase zile au înconjurat Ierihonul o singură dată iar în a șaptea zi de șapte ori.
Să nu șușotești, să nu faci o glumă ca să fie călătoria mai ușoară, să nu emiți măcar un ioi sau vai sau uuuu ...
Nimic. Doar să taci, să mergi și să fii atent să nu calci pe cel din fața ta.
Un post al tăcerii.
Poporul Israel a cucerit Ierihonul ... printr-un post al tăcerii.
Da, au strigat când le-a spus Iosua, au luptat și au biruit. Însă prima dată, au tăcut. Domnul a lucrat pentru ei în timp ce ei tăceau și ascultau îndeplinind Cuvântul Său.
Nu pot să nu mă întreb, oare cum ar fi dacă în viața mea ar fi mai multă tăcere și ascultare? Cred că ar fi mai puține păreri de rău, aș putea asculta mai mult pe cei de lângă mine, ar fi mai puține conflicte, cred ca mai multă dragoste ...

in furtuni ...

Din 11 martie 2020, parcă am intrat într-o furtună. Alergarea s-a oprit brusc dar gândurile alungate și ascunse în toate ungherele posibile s-au stârnit într-o furtună.
Inițial mi-am spus că sunt tânără, știu să gătesc, îmi voi reaminti cum se croșetează, țese, sunt dispusă să învăț să cos mai mult decât știu, nu cred că primesc o notă de trecere la prășit însă dacă e musai nevoie, voi învăța să fac și asta ...
Zilele au trecut una câte una și am realizat că abilitățile mele nu sunt suficiente pentru a trăi. Teama a încercat să mă copleșească. Ce se va întâmpla? Voi muri? Sunt încă tânără .... mai am de trăit. Dar decid eu când mor sau cât mai am de trăit?
Virusul acesta nu e prima nenorocire care vine pe pământ. Unde să găsesc ajutor? Oamenii au păreri împărțite. Unii s-au baricadat în casă și nu au vrut să vadă și să audă de nimeni. Unii se temeau să răspundă și la telefon... Teama a pus stăpânire pe oameni și a trebuit să văd că fiecare reacționează și acționează diferit.
Mi-am luat măsurile de siguranță dar nu mă simțeam în siguranță. Așa că mi-am luat Scriptura și mi-am amintit de potop. Pământul cu tot ce era pe el a pierit, în afară de Noe, familia lui și toate animalele din arcă.
“Domnul statea pe scaunul Lui de domnie cand cu potopul, si Domnul imparateste in veci pe scaunul Lui de domnie. (Ps.29:10)”
Domnul nu se agita de colo colo câutând soluții. Potopul era în Mâna Lui iar El era liniștit pe tron.
Aseară, la întâlnirea de rugăciune a bisericii, am fost provocată cu o altă perspectivă, cea din Luca 8:22-25. Isus era cu ucenicii în barcă, se stârnește furtuna. Isus dormea iar ucenicii au intrat în disperare că se scufundă și mor. Îl trezesc pe Isus, El potolește furtuna și îi întreabă “Unde vă este credința?”
Dumnezeu Fiul era cu ei în barcă, ei Îi recunoscuseră identitatea, de asta Îl urmau dar când a venit furtuna … au uitat.
Trecem printr-o furtună acum. Suntem acasă, în casă, departe unii de alții, criza economică va veni ca un tsunami, frica ne paralizează mintea și ființa, dezvoltăm tot felul de fobii și strigăm “Invatatorule, Invatatorule, pierim!”
Unde îmi este credința?
În tinerețea mea? În abilitățile și aptitudinile mele, în capacitatea mea de a manageria bunurile pe care le am și situația? Bani nu am avut niciodată așa că nu mi-am pus speranța în ei. Dar dacă aș fi avut, aș fi facut-o, nu?
Mă încred în oameni, în ceea ce spun ei? Probat, când mi-a fost lumea mai dragă, adica când mi-a fost cel mai greu, am rămas singură. Deci nu mă pot baza pe oameni și nu mă refer aici la familie.
Unde îmi este credința?
Cred că Cel ce a făcut lucrurile văzute și nevăzute e în control? Cred că El mă poate conduce și că este cu mine când furtuna pare că mă înghite, când mai am un pic și pier?
Cum ies din furtuna? Ciufulită sau întărită? Îmi pasă mai mult că nu am fost la coafor, cosmetică sau sală decât că nu m-am văzut cu ceilalți din biserica mea, cu cei din comunitatea mea? Îl las pe El să mă conducă prin furtună, să mă ia în brațe și să potolească tumultul sufletului și minții mele?
Unde îmi este credința?

numele tau ...

Mă fascinează numele oamenilor, uneori am curaj să îi întreb pe părinții care așteaptă un prunc de ce vor să pună copilului lor numele ales, cine l-a ales și de ce, ce a răspuns celălalt părinte ...
Știu ce înseamnă numele meu, cine l-a ales, cine a trebuit să îl accepte și să îl declare. Purtăm un nume dat de alții și acesta devine parte din noi.
Citeam astăzi despre întâlnirea lui Isus cu Simon, fratele lui Andrei. Mi-i tare drag Andrei, Îl găsește pe Mesia datorită lui Ioan Botezătorul, aude ce spune Ioan despre El și pleacă după Isus. Află ce e cu Isus însă nu ține informația pentru el. O împărtășește fratelui său. Simon, docil, îl urmează pe Andrei. Textul nu ne spune dacă a pus întrebări sau nu, dacă a ripostat sau nu. Habar nu avea că întâlnirea aceea avea să îi schimbe viața și numele.
Ioan 1:“40. Unul din cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan și merseseră după Isus, era Andrei, fratele lui Simon Petru. El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon și i-a zis: "Noi am găsit pe Mesia" (care tălmăcit înseamnă Hristos). Și l-a adus la Isus. Isus l-a privit și i-a zis: "Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa" (care tălmăcit înseamnă Petru).”
Isus se uită la el, îi spune cine este și apoi Îi schimbă numele. Simon (Shim‘on) va deveni Chifa (Petru, Piatră, Stâncă). Simon/Shime`on înseamnă ascultare și acum numele i se transformă în Stâncă/Piatră/Petru.
Iar Simon nu spune nimic. Oare ce furtună de întrebări i s-a declanșat în minte?
Isus a ales doisprezece ucenici însă doar lui Simon i-a schimbat numele. De ce i-a schimbat numele, de ce doar lui? Ce a văzut Isus în Simon? Răspunsul îl găsesc în cartea Matei 16:18
“18. Și Eu îți spun: tu ești Petru, și pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile Locuinței morților nu o vor birui. 19. Îți voi da cheile Împărăției cerurilor, și orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri."”
Sunt creștină. La un moment dat în viața mea am ales să fiu creștină, am ales să cercetez, să studiez, să cunosc ce scrie în Biblie și apoi am decis să îl urmez pe Isus, pe Mesia. Nu mi-a spălat nimeni creierul, nu m-a forțat nimeni să iau această decizie. De bună voie și nesilită de nimeni am ales ce să cred și în cine să mă încred. Părinții și bunicii au avut rolul lor însă decizia de a-L urma pe Christos îmi aparține.
Simon a avut parte de o schimbare a numelui și din pescar a devenit pescar de oameni, piatra pe care Și-a zidit Christos Biserica.
Citind Scriptura văd că întâlnirea omului cu Dumnezeu se lasă cu schimbări de nume, perspectivă, direcție, țară, credință, obiceiuri. Și schimbările sunt la oameni. Dumnezeu rămâne același.
Simon se lasă schimbat și devine piatra de care a vorbit Isus.
Așa îmi plac tăcerile lui Simon când Isus îi vorbește … Vreau să învăț de la Simon să tac, să Îl las pe Isus să lucreze în mine și să nu mai comentez, să nu mai negociez ….

viata dintr-o alta perspectiva ...

Oprirea asta mă afecteză mai mult decât vreau să realizez. O să mor? Voi mai trăi? Ce se întâmplă cu slujbele noastre, cu serviciile noastre? Unii sunt în șomaj tehnic, alții încă lucrează, am prieteni care sunt în fără plată și am prieteni și-au pierdut afacerile ...
Voi avea bani să plătesc facturile, să cumpăr mâncare și haine?
Ce voi face?
Toată teama asta declanșează în creier furtuni iar la nivel chimic ... organismul e în flăcări.
Am ajuns cu lectura Bibliei în cartea Luca și de câteva zile mă tot sucesc pe un text din Luca 12:22-34. Dar un verset mi-a atras atenția mai mult.
“Viața este mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea”
Dacă reduc totul la esență, ca să trăiesc, am nevoie de mâncare și haine? Scriptura confirmă acest lucru și îmi spune că viața și a trăi înseamnă mai mult decât mâncarea și hainele.
Viața e mai mult decât mâncarea, oricât de sofisticată ar fi ea, și îmbrăcămintea … iar aici nu se vorbește de case de modă ci doar de a te îmbrăca, de a-ți acoperi trupul.
Din context, învăț la cine să mă uit ca să învăț ce e viața și cum să o trăiesc. Trebuie să mă uit la corbi, sau la păsările pe care am pe aici, la crinii de pe câmp sau la florile de pe câmpurile de lângă mine.
Și ce e viața? Unde e viața dacă nu e în mâncare și în haine?
Am regăsit-o în stropii de ploaie ce aduc viață semințelor îngropate în pământ.
E în macii de pe marginea drumului cărora nu le pasă de buruienile de lângă ei ci își înalță lujerul aducând farmec buruienilor.
E în zborul sinuos al rândunelelor care se hrănesc cu mii de insecte zilnic.
E în răsăritul și apusul soarelui.
E în ceața ce se ridică din apă!
E în zâmbetul unui copil!
E în Cuvânt! Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr, spune Ioan. Și tot de la Ioan aflu că Isus este Viața.
E în relațiile dintre noi!
E în splendoarea peisajelor văzute sau vizionate, e în blânda atingere a umerilor de către un prieten când parcă mă prăbușesc în neant, e în mesajele de încurajare, e în apelurile pe care le primesc de la cei cărora li s-a făcut dor de mine, e în bucuria de a vedea o față dragă …
Mă pot bucura când apare o persoană dragă mie chiar dacă îmi e foame.
Mă pot bucura de relații chiar dacă hainele mele nu sunt cele mai scumpe, cele mai la modă.
Viața e mai mult decât mâncare și îmbrăcăminte. E mai mult decât slujba pe care o am, decât casa în care locuiesc, decât banii, decât sănătatea, decât călătoriile făcute sau cele la care am visat …
Viața e mai mult de atât!
Învăț să trăiesc viața din altă perspectivă!

de la cine sa invat?

Pământul parcă s-a oprit și am trecut printr-o perioadă în care nu am știut decât să stau ascunsă în casă, să mă tem de ceilalți în așa fel încât aproape ajunsesem să mă tem și de umbra mea ... .
M-am tot întrebat de la cine să învăț cum să manageriez această situație, cine a mai trecut pe aici, cum a reacționat, ce a făcut, spre ce s-a îndreptat? Unde găsesc ajutor?
Mi-am luat Biblia și mi-am adus aminte de șarpele înălțat în pustie. Doar uitându-te la acel șarpe erai vindecat de mușcăturile șerpilor înfocați. Noi Îl avem pe Isus Christos, Fiul Lui Dumnezeu, Cel venit de Sus, Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, Cel răstignit, mort, înviat și înălțat. Doar crezând în El am iertare, Pace, eliberare, viață veșnică, speranță.
Sunt doar un om și speranța uneori se topește ca gheața și apoi se evaporă.
Sunt în viață!
Sunt sănătoasă iar viitorul este plin de incertitudini.
De la cine să învăț cum să merg mai departe?
De la evrei care au plecat în robie.
Știu, nu sunt în robie. Însă evenimentele acestea pline de necunoscut vor să mă facă să trăiesc sub robia fricii.
Citesc și mă gândesc la evreii din Babilon care primesc o scrisoare de la Ieremia. “"Ziditi case si locuiti-le; saditi gradini si mancati din roadele lor! Luati-va neveste si faceti fii si fiice; insurati-va fiii si maritati-va fetele, sa faca fii si fiice, ca sa va inmultiti acolo unde sunteti si sa nu va imputinati. Urmariti binele cetatii in care v-am dus in robie si rugati-va Domnului pentru ea, pentru ca fericirea voastra atarna de fericirea ei! Caci asa vorbeste Domnul ostirilor, Dumnezeul lui Israel: "Nu va lasati amagiti de prorocii vostri care sunt in mijlocul vostru, nici de ghicitorii vostri; n-ascultati nici de visatorii vostri, ale caror vise voi le pricinuiti! Caci ei va prorocesc minciuni in Numele Meu. Eu nu i-am trimis, zice Domnul.” (Ieremia 29:5-9)
Viața merge mai departe! Trăiți! Bucurați-vă! Speranța e în Domnul, nu în sau la oameni!
Viața e în Mâna Domnului. El decide când voi pleca și cum voi pleca de pe acest pământ. Până atunci trebuie să trăiesc! Și vreau să trăiesc!
Până când plec Acasă trebuie să respect ordinele date de conducerea țării și să urmăresc binele orașului în care locuiesc, să muncesc, să iubesc, să vorbesc cu oamenii, să îi încurajez, să mă bucur de bucuriile lor, să scriu mesaje de încurajare, să mă minunez de creație, se fiecare răsărit și apus, de mâncarea pe care o gătesc, să mulțumesc pentru fiecare binecuvântare pe care Domnul o revarsă peste mine și pentru fiecare om – bandaj de dragoste.
Domnul este în control și Domnul este Tatăl meu!
Da, uneori mă mai tem însă am decis, dacă tot sunt în viață, să trăiesc!

Toma

“Toma, zis Geaman, unul din cei doisprezece, nu era cu ei cand a venit Isus. Ceilalti ucenici i-au zis deci: "Am vazut pe Domnul!" Dar el le-a raspuns: "Daca nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor si daca nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si daca nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede."
Dupa opt zile, ucenicii lui Isus erau iarasi in casa; si era si Toma impreuna cu ei. Pe cand erau usile incuiate, a venit Isus, a stat in mijloc si le-a zis: "Pace voua!" Apoi a zis lui Toma: "Adu-ti degetul incoace si uita-te la mainile Mele; si adu-ti mana si pune-o in coasta Mea; si nu fi necredincios, ci credincios."
Drept raspuns, Toma I-a zis: "Domnul meu si Dumnezeul meu!"
"Tomo", i-a zis Isus, "pentru ca M-ai vazut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au vazut, si au crezut."”

Îl iubesc pe Toma pentru că mă asemăn cu el. Și eu aș fi făcut la fel. Nu i-aș fi crezut pe ucenici. Ce, nu îi văzuse fugind pe toți când au apărut soldații și cei ce erau cu ei? Și, fiecare se jurase că Îl va urma oriunde, că vor muri alături de El.

Și el s-a jurat și a făcut promisiuni. Dar s-a ales praful de promisiunea lui …

Acum, vrea să vadă cu ochii lui, să atingă cu mâna lui rănile ca să se convingă că e adevărat.

Da, auzise de la Isus că va muri și că va învia, știa Scripturile și proorociile însă acum avea nevoie să vadă că ceea ce știe și crede se potrivește, confirmă ceea ce el vede.

El, Toma, are nevoie de asta.

Și acolo, în mijlocul frământărilor și întrebărilor, apare Isus. Îl cheamă și îl roagă să Îl atingă, îl invite să vadă. Nu spusese nimănui frământările lui cele mai adânci dar Isus satisfice dorința de cunoaștere a lui Toma fără să îl facă de râs, fără să îl umilească.

Lui Isus Îi pasă de starea de suflet a fiecăruia, răspunde întrebărilor nerostite, alină durerile nepovestite și eliberează poverile care ucid, iartă pe oricine și primește pe cei ce aleg să creadă în El.

"Doamne, Tu toate le stii; stii ca Te iubesc."

“Dupa ce au pranzit, Isus a zis lui Simon Petru:
"Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?"
"Da, Doamne", I-a raspuns Petru, "stii ca Te iubesc."
Isus i-a zis: "Paste mieluseii Mei."
I-a zis a doua oara:
"Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?"
"Da, Doamne", I-a raspuns Petru, "stii ca Te iubesc."
Isus i-a zis: "Paste oitele Mele."
A treia oara i-a zis Isus:
"Simone, fiul lui Iona, Ma iubesti?"
Petru s-a intristat ca-i zisese a treia oara: "Ma iubesti?" si I-a raspuns:
"Doamne, Tu toate le stii; stii ca Te iubesc."
Isus i-a zis:
"Paste oile Mele!” Ioan 21
Pe plaja Mării Galileii, Petru ajunge față în față cu Isus. Nu are curaj să Îl întrebe nimic. Nu are curaj să Îi vorbească, să întrebe. E obosit după cât s-au chinuit toată noaptea, la vocea Lui au mai aruncat încă o dată năvodul și au pescuit. Se ia cu ceilalți și parcă durerea e mai puțin dureroasă dar când apare Isus ... parcă nu mai are nici un curaj, nici o putere.
Au terminat de mâncat și Isus i se adresează lui. Da doar cu el vorbește.
Îl iubesc? Dacă Îl iubesc? Asta mă întreabă Oh și încâ cât?
Cum să exprim asta mai clar? Cum să arăt asta acum?
E întrebat a doua oară același lucru. Deja se simte mult mai jenat, mult mai întristat ... acum urmează să îl acuze, să spună tuturor ce a făcut?
Isus Îi adresează a treia oară aceeași întrebare și Petru simte că întristarea care îi devenise o a doua natură începe să se destrame. Înțelege! Înțelege că Isus l-a iertat, l-a eliberat de povara trădării și îi dă o misiune ...
Am tot gândit teoretic povestea lui Petru însă astăzi, am realizat că și eu trebuie să îi iert și să îi eliberez pe cei care m-au trădat, pe care au șters pe jos cu mine, pe care care s-au uitat cu plăcere cum mă frâng și nu mi-au întins o mână, pe cei care mi-au scos vorbe, pe cei care ...
Exemplul lui Petru nu e scris acolo ca să văd trădarea lui Petru, să văd cât de copleșit s-a simțit, cât de greu i-a fost. Iar întâlnirea de pe plaja Mării Galileei e despre iertare, eliberare, dragoste necondiționată, despre a rupe lanțurile cu care îi țin legați de ani de zile unii în neiertare, neuitare ... și apoi despre a iubi pe ceilalți mici, micuți și mari.
Ținându-i neiertați, neeliberați, de fapt, mă țin pe mine roabă.
Acum nu sunt pe plaja Mării Galileii dar aleg să iert, să dezleg, să rup lanțurile răutății, neiertării, să rup listele greșelilor și să las vindecarea să își facă efectul.
E deajuns!
E suficient!
Aleg să las trecutul să fie trecut!

ma tot gandesc la Petru

Mă tot gândesc la Petru de câteva zile. Îl anunță Isus ca Îl va trăda. Cumva supărat, Petru se angajează că nu va face așa ceva, că e în stare să moară cu Isus. Ceilalți se iau după Petru și toți spun că vor muri cu El.
Isus nu mai spune nimic. Ce să le spună? Măi băieți mai aveți câteva ore și toți veți fugi mâncând pământul?
Îl regăsesc pe Petru în Grădina Ghețimani cu Isus și cu cei doi fii ai lui Zebedei. Isus alege să Îl ia cu El în ciuda a ceea ce urma să se întâmple.
Apare Iuda, își vinde Învățătorul cu o sărutare, toata mulțimea pleacă la curtea marelui preot și „Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot; apoi a intrat înăuntru și a șezut jos cu aprozii, ca să vadă sfârșitul.” Matei 28
“Petru însă ședea afară în curte. O slujnica a venit la el și i-a zis: "Și tu erai cu Isus Galileeanul!"
Dar el s-a lepădat înaintea tuturor și i-a zis: "Nu știu ce vrei să zici."
Când a ieșit în pridvor, l-a văzut o altă slujnică și a zis celor de acolo: "Și acesta era cu Isus din Nazaret."
El s-a lepădat iarăși, cu un jurământ, și a zis: "Nu cunosc pe Omul acesta!"
Peste puțin, cei ce stăteau acolo s-au apropiat și au zis lui Petru: "Nu mai încape îndoială că și tu ești unul din oamenii aceia, căci și vorba te dă de gol."
Atunci el a început să se blesteme și să se jure, zicând: "Nu cunosc pe Omul acesta!" În clipa aceea a cântat cocoșul.
Și Petru și-a adus aminte de vorba pe care i-o spusese Isus: "Înainte ca să cânte cocoșul, te vei lepăda de Mine de trei ori."
Și a ieșit afară și a plâns cu amar.”
Dar evenimentele merg mai departe. Isus este crucificat, îngropat, Petru merge la mormânt, îl găsește gol, Maria le spune că s-a întâlnit cu Isus și că El e viu. Este acolo când Isus li se arată viu, Îl vede mâncând, Îl vede lângă el, îi simte respirația …
E acolo când Isus Îi arată lui Toma cicatricile …
Cred că în acele zile vinovăția, rușinea și amărăciunea îl mâncau pe Petru cu fiecare întâlnire, cu fiecare zi care trecea și Îl revedea pe Isus. El îl trădase.
Trei ani au fost împreună pe mare și pe uscat, au mâncat împreună, au râs, au povestit, au vâslit … Isus îl luase cu El când i-a fost cel mai greu și el L-a trădat deși rostise și jurase altceva.
Ce mai însemna cuvântul lui?
Cum a putut să facă așa ceva?
Ce a fost în capul lui?
Mă regăsesc în acțiunile lui Petru, în viteza cu care uneori îmi dau cuvântul fără să calculez prea mult impactul, frica de moarte, de oameni dar și amărăciunea trădării …

Christos a inviat!

E dimineață și Maria merge la mormânt!
Nu e singură aici. A venit Ioan! A venit și Petru!
Nu știe ce să înțeleagă de aici. Mormântul e gol. Fâșiile sunt toate acolo. Le știe pe toate, ea le-a adus și cu ele au înfășurat trupul. Cine a stat să desfășoare atâta material și mai ales ... cine a stat să îl așeze în forma în care este?
Oare unde I-au pus trupul?
Înaintea ei apar doi îngeri ... lacrimile îi curg fără voia ei. Oare e vedenie? Oare durerea îi joacă inimii ei feste?
Cei doi o întreabă “de ce plângi?”
Serios? Asta e întrebare?
E lângă un mormânt. A fost atâta zgomot în cetate că nu crede că poate fi vreun iudeu aici care să nu știe ce s-a petrecut zilele acestea.
Se întoarce de la cei doi îngeri și vede un om. Oh! Acesta trebuie să fie grădinarul.
“Pe cine cauti?" …
"Domnule, daca L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, și mă voi duce să-L iau."”
Întrebarea a ieșit timidă de pe buzele ei și s-a întors de la El.
“ Isus i-a zis: "Marie!" Ea s-a intors și I-a zis în evreiește: "Rabuni!", adică: "Învățătorule!"
17. "Nu mă ține", i-a zis Isus, "căci încă nu M-am suit la Tatal Meu. Ci, du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru."” (Ioan 20)

Toate corzile vieții ei au vibrat auzindu-și numele rostit. Știa cine este Cel care îi vorbește.
Ar fi stat cu El la povești dar El i-a spus să meargă la frații Lui și să le spună că El se va sui la Tatăl Său, la Dumnezeul Lui, al ei și al lor.

Am fost la mormânt, am fost și la biserica mormântului, la cele din Ierusalim. Ambele stau acolo goale, deschise, ca mărturie că Cel Venit de Sus, Cel ce are toată puterea în cer, Mielul Lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, Cel răstignit, Cel mort, are putere asupra morții și acum e viu. A biruit moartea. S-a înălțat la cer, la Tatăl Lui și Tatăl meu.

Du-te și spune i-a spus Isus Mariei.

Mesajul e valabil și astăzi.

Ce mesaj duc astăzi cunoștinețelor și rudelor mele?

Da, știu. Stau în casă, nu ies. Deci nu mă văd cu nimeni.

Isus Christos e VIU și va reveni să mă ia ACASĂ!
Prin moartea Lui sunt iertată, eliberată, vindecată, mântuită.
Prin moartea Lui am viață și Viață veșnică!
Prin moartea Lui, prin sângele Lui curs pe cruce, El mielul fără cusur a plătit pentru păcatele mele și a murit în locul meu.

Astăzi, nu pot merge ca să ies din casă. Dar pot merge cu viteza internetului și pot spune: Isus Christos e VIU!
Christos a înviat!

14 nisan

Aseară, în 14 nisan (8 aprilie 2020), am sărbătorit Paștele (evreiesc).
Nu am putut să nu mă gândesc la evreii care erau de aproape 400 de ani în Egipt, erau robi și știau cu vârf și îndesat cât de grea e viața. Apare Moise și le vorbește din partea Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, face minuni printre ei, ei își aduc aminte de poveștile părinților despre cine a fost Avraam, Isaac, Iacov, despre Iosif care a ajuns prinț, despre cum au ajuns ei aici. Ce spune Moise începe să se lege cu ce știu ei despre Dumnezeul pe care Îl știu ei din povești.
Vin plăgile și înaintea celei de a zecea plăgi, Moise le dă niște indicații mai ciudate. Trebuie să își cumpere un miel, să îl țină în casă – adică să aibe pentru patru zile un animal de companie, sa coacă o altfel de pâine.
Se ajunge în după amiaza zilei de 14 nisan și familia se strânge, se taie mielul, capul familiei – tatăl strânge sângele într-un vas, iese afară și vopseste tocul ușii și lateralele acesteia cu sânge. Ceilalți îl privesc cum duce la îndeplinire ce a spus Moise.
Se imbracă, se încalță și iau masa împreună dar parcă e ceva în aer. Se asigură că toți ai casei sunt înăuntru și că ușa lor este închisă bine.
Zorii zilei de 15 nisan îi trezesc pe evreii primului Paște cu mari țipete ce răzbat din casele celor care nu au avut sânge pe tocul ușii.
Au adormit îmbrăcați și încălțați. Acum egiptenii urlă la ei să își ia lucrurile și să plece, să se ducă, să îi lase să trăiască ... Le dau tot ce le cer evreii și se bucură când îi văd că pleacă.
Dacă aș fi o evreică a acelor timpuri și m-aș vedea nevoită să îmi iau în câteva ore tot ceea ce îmi trebuie, să pun șaua pe măgar .... asta în caz că am așa ceva, și să plec, conștientă fiind că nu mă voi mai întoarce niciodata în casa asta și poate nici pe pământul acesta, m-aș frământa cu următoarele gânduri.
Trebuie să îmi iau acest ciudat aluat, să îl pun în niște prosoape de bucătărie și apoi în pânze. Trebuie să îmi iau un vas cu apă, niște haine, ceva cu care să mă acopăr, niște farfurii, tacâmuri ... și mă trezesc că am ditamai bagajul. Oare unde vom merge? Oare cât va dura călătoria?
Nu am timp acum să mă gândesc la asta!
Trebuie să plec!
M-am obișnuit aici! Era greu, cumplit de greu. De când a apărut Moise și a strâns bărbații și le-a vorbit de Dumnezeul străbunilor mei, Faraon parcă a înnebunit. Ne-a făcut munca mai grea și mai grea.
Moise ne-a spus că Dumnezeul despre care el vorbește ne va elibera din robie. Cum? Oare e adevărat?
M-am obișnuit aici. E greu să trăiești printre egipteni, ... dar m-am obișnuit și cu disprețul lor.
Moise spune că Dumnezeul lui ne va duce într-o țară a noastră, unde nu vom mai fi robi, unde vom avea tot ce ne trebuie, nu vom mai fi umiliți, bătuți, jigniți, omorâți, unde pruncii noștri vor putea trăi ...
Se aud strigăte prin care suntem îndemnați să ne grăbim, să ieșim mai repede, mai repede, mai repede ...
Moise a spus că Dumnezeul lui ne va purta de grijă! Oare să am încredere în El?
Oare Dumnezeul lui Moise va deveni și Dumnezeul meu?
Tot ceea ce pot să fac acum este să cred că ceea ce spune Moise e adevărat și să cred că Dumnezeul strămoșilor mei va face cum a promis.
Oh! Să plec! Nu mai vreau să trăiesc aici!
Facă Dumnezeu ce o vrea!

ma pregatesc de Paste

Au trecut deja 3 duminici de când creștinii au fost sfătuiți să stea acasă, în casă. Apoi au venit ordonanțele prin care ni s-a spus explicit să nu ieșim din casă. Și înțeleg grija conducerii țării față de noi.
Încă nu mă rog suficient pentru ei.
Trăim vremuri tulburi, uneori parcă nici nu mai știm cum să ne raportăm unii la alții, la evenimente, la ceea ce se întâmplă. Dar, primăvara vine cu viteză, copacii au înflorit și mare parte dintre ei s-au scuturat din cauza frigului celor câtorva nopți reci, au apărut florile de primăvară însă noi nu ne-am mai putut bucura de ele. Am observat că au înviat gâzele, ... fac plajă pe geamurile mele.
Deja îmi e dor de repetițiile de la cor, de oamenii din biserica pe care o frecventez, de colegi, de familie, de oamenii din autobuzul în care ne înghesuiam cu toții ca să ajungem la lucru, de doamnele vânzătoare de la magazinele pe unde intram.
Acum patru săptămâni trăiam o altă viață și parcă a trecut o eternitate de atunci. Chiar am trăit așa? Chiar mă bucuram de oamenii de lângă mine fără să îmi pese că nu am o distanță de cel puțin 2 metri? Mă deranjau mirosurile celor cărora le place să stea într-un soi de miros propriu ... acum îmi e dor până și de ei.
Îmi e dor să iau parte la Cina Domnului, îmi e dor de părtășie, de cântările noastre ... . Le ascult acasă la computer, însă nu au același farmec ca atunci când le cântăm cu toții.
Vreau să mă pregătesc de Paște.
Și, va fi un altfel de Paște. Un Paște însingurat, pe zoom sau pe rețelele de socializare.
Acum, începem să descoperim împortanța părtășiei, a familiei, a relațiilor.
Christos a înviat din morți e melodia pe care o cântă fiecare creștin din țara asta și nu numai. Cum va răsuna ea în casa mea anul acesta?
A înviat Christos și în inima mea?
A adus moartea și învierea lui Viață în viața mea?
Dacă nu, nu cumva e timpul să Îl las pe El să îmi fie Domn?
M-am trezit catapultată într-o altă viață și vreau să mă dezmeticesc și să trăiesc.
Suntem într-un război spiritual și diavolul aruncă valuri și valuri de știri peste noi ca să facem cât mai des atacuri de panică, să ne pierdem speranța, să credem că Dumnezeu a scăpat lucrurile din control.
Dar Biblia spune altceva “Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul, și Domnul împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie.” (Ps.29:10)
Fredonez zilnic melodia asta pentru că de ani de zile mi-i agățată de suflet.
“Christos a înviat din morți
Cu moartea pe moarte călcând
Și celor din morminte,
Viață dăruindu-le.”

aleg astazi ...

Astăzi, aleg să mulțumesc și să Îl laud pe Domnul pentru că El e în control.
“Domnul stătea pe scaunul Lui de domnie când cu potopul, și Domnul împărățește în veci pe scaunul Lui de domnie.” (Ps.29:10)
Astăzi, aleg să mulțumesc că am o casă unde să stau, am mâncare, apa curge la robinet, gazul, curentul electric, internetul nu s-au întrerupt, aparatele casnice funcționează.
Astăzi, aleg să mulțumesc pentru prietenii de departe și de aproape care mă caută, care întreabă de mine, cărora le pasă.
Astăzi, aleg să mulțumesc pentru mirosul de iarbă verde care ajunge la mine.
Astăzi, aleg să mulțumesc pentru soare, lună, stele, nori.
Astăzi, aleg să mulțumesc că Domnul a oprit planeta și mi-a dat posibilitatea să mă opresc din alergarea în care eram prinsă, să mă cercetez, să îmi pun viața în rânduială, să re-învăț să prețuiesc relațiile, să deschid ochii și să mă bucur de încurajările sincere pe care le primesc.
Astăzi, aleg să mulțumesc “corbilor” mei!
Astăzi, aleg să Îl laud pe Domnul pentru că m-a ajutat să îmi pun încrederea în El și orice s-ar întâmpla cu mine știu ca El e in control.
Astăzi, vreau să Îi mulțumesc pentru îngerii pe care I-a așezat lângă mine ca să mă protejeze și păzească.
Astăzi, vreau să îi mulțumesc pentru bunătatea cu care mă înconjoară, pentru dragostea Lui față de mine, pentru că s-a gândit la mine din veșnicii, pentru că prin sângele Lui Isus Christos sunt iertată, mântuită, vindecată, eliberată. Prin El am viață veșnică.
Astăzi, vreau să Îi mulțumesc pentru că în mijlocul acestei furtuni pot să mă rog, pot să cânt, pot să mulțumesc.

e timpul ...

Dragilor,
Trăim niște vremuri … cum nu am mai trait.
Mori și în câteva ore ești deja îngropat.
E gata!

E timpul să meditez la viața mea!
E timpul să îmi clarific prioritățile, să văd ce vrea să îmi spună Dumnezeu.
E timpul să văd dacă relațiile mele sunt bune, să îmi cer iertare.
E timpul să las orgoliile deoparte și să mă pregătesc pentru întâlnirea cu Creatorul meu.
E foarte posibil ca El să îngăduie să mai trăiesc, dar dacă îngerul morţii a fost trimis să mă ia?
E timpul să trăiesc cu folos!
Viaţa e scurtă, şi am decis că atât cât mi-a mai rămas să trăiesc, să fie mai cu folos!
"Pune-ti in randuiala casa, caci vei muri, si nu vei mai trai.” Isaia 38:1 – e o parte dintr-un verset care mă pune pe gânduri şi mai mult în această perioadă.

Vă rog pe cei care credeţi că v-am greşit cu ceva să îmi scrieţi, în privat, ca să îmi pot cere iertare de la voi, să dezlegăm şi rupem legăturile care au pus ziduri şi distanţe între noi.
Nu sunt bolnavă! Nu vă faceţi griji!

Viața privită din ... perspectiva morții.

Am citit, cântat și m-am rugat că vreau să merg ACASĂ. Și am făcut asta ani de zile. Acum, când îngerul morții a venit să își facă treaba, inițial l-am ignorat, apoi mi-am spus că dacă mă autoizolez, îl păcălesc și scap.

Nu am simptomele bolii ... încă. Dar sunt realistă. Mă va ajunge oriunde, cu sau fără autoizolare! Acum .... sau mai târziu!

Când citeam despre urgia care a venit pe timpul lui David si el a văzut îngerul Domnului cu sabia în mână ... mă gândeam, wow, ce fain! David vede îngerul! Da, îngerul era la lucru și oamenii mureau pe unde trecea el dar ca să vezi îngerii e ceva ..., nu?

De pe la începutul lunii februarie 2020, văd și eu îngerul morții trecând peste tot și luând pe cei cărora le-a venit rândul.

Multă vreme am spus “Opriți planeta! Vreau să cobor!”.

Acum s-a oprit! Și dacă tot s-a oprit, am timp să meditez la viața mea și la relațiile mele.

Vreau să mă pregătesc să plec ACASĂ! Dar data asta altfel. Vreau să îmi cer iertare de la tine!

Vreau sa te rog să mă ierți pentru că nu te-am ascultat suficient, nu te-am iubit mai mult, nu mi-am făcut timp mai mult pentru tine, nu am fost acolo pentru tine pentru că am fost prea comodă și, uneori îmi era lene sau nu mai aveam chef să aud de alte probleme …

Vreau să te rog să mă ierți că nu L-am lăsat pe Christos vizibil în mine, te-am jignit, rănit, dezamăgit, dezgustat.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că în mijlocul durerii tale, nu am fost lângă tine, nu te-am îndemnat să te uiți la Christos, la Cel Venit de Sus, la Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii, Cel crucificat, Cel înviat, Cel înălțat.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că în timpul durerii mele, nu te-am lăsat să mă iubești, să mă mângâi, să mă încurajezi.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că nu am avut curajul să îți intind mână, să zâmbesc și să îți spun o vorbă bună, să te cunosc, să te las să mă cunoști.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că nu m-a durut durerea ta.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că m-am lăsat influențată și te-am văzut prin ochii altora, prin experiența altora.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că nu am știut cum să interpretez tăcerile tale și m-am îndepărtat lăsându-ți spațiu gol în urma mea când tu de fapt aveai nevoie disperată de prezența mea, de prietenia mea, de grija mea, de dragostea mea.

Vreau să te rog să mă ierți pentru că te-am dezamăgit prin purtare, atitudine, cuvinte, fapte ….

Vreau să trăiesc altfel, așteptând să plec ACASĂ! Multe din rudele mele sunt acolo, am mulți prieteni acolo, am cunoscuți, am eroii Bibliei, eroii vremurilor noastre, martirii … și aștept să ne revedem SUS.
Vreau să merg ACASĂ!

Și ACASĂ mă așteaptă Christos!

Aștept minuni, cer minuni, trăiesc minuni și povestesc despre minuni!

Abia m-am întors din Israel, dar faptul că am reușit să mergem pe o vreme ca asta e o altă minune. A fost o excursie scurtă, dar densă. Am avut parte de o vreme variată, de la ploaie și vânt la căldură și vreme bună.

Am fost pe Carmel și de data asta a fost altfel. După ce am ajuns sus pe munte, iar ghida noastră, Adelina Stanger a început să ne explice ce s-a întâmplat acolo, am reușit să facem vreo 3 fotografii și a început brusc să plouă. Era anunțată ploaie, aveam pelerine și umbrele, însă la noi, în România, ... cumva vremea te pregătește că va ploua, începe cu câțiva picuri si vreo 5-10 minute picură și apoi vine ploaia. Acolo însă nu a fost așa.

Mi-am lăsat imaginația să reconstruiască povestea de pe Muntele Carmel. Ilie, la Cuvântul Domnului, adună tot poporul Israel la Carmel. Îi adună după trei ani și șase luni de secetă. Este invitat Ahab, cei 450 de prooroci ai lui Baal, cei 400 de prooroci ai Astarteei și tot poporul Israel. Sus, pe munte, e ca o platforma, un loc drept și acolo s-au zidit două altare, unul pentru Baal și Astartea și unul pentru Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Ca să întelegi ce se întâmplă acolo citește 1 Regi 18. Am încercat să îmi imaginez poporul uitându-se în sus la cele două altare, văzând focul din cer care cade peste altarul înălțat Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov, furia poporului când sunt uciși preoții lui Baal și ai Asterteei, ploaia care a venit după ce li s-a arătat încă o dată vizibil cine este adevăratul Dumnezeu.

Apoi, ne-am lăsat surprinși de un răsărit pe malulul Mării Tiberiada (sau Marea Galileii sau Kinneret), însă am avut parte și de un apus foarte frumos la Muntele Moria, când am plecat de la Zidul Plângerii. Purtați de valuri am plutit pe mare așa cum a făcut Isus cu ucenicii, am mâncat pește proaspăt și am cântat cum am putut și știut noi mai bine.

Am fost și la râul Iordan, locul unde a fost botezat Isus. Am văzut porumbei pe acolo și m-am gândit la porumbelul venit din ceruri, la glasul care anunța cine este Cel botezat ...

L-am "vizitat" pe Petru și pe soacra lui in Kfar Naum (satul lui Naum) sau Capernaum. Am aflat detalii despre Sinagoga de acolo, am văzut cam cum arăta casa soacrei, nu era departe de malul mării și cred că adormea pe muzica valurilor și știa să citească sunetele și semnele mării.

Nu știm cum se numea soacra lui Petru însă am fost întrebată dacă cred că această femeie îl iubea pe Petru. A venit Isus în Kfar Naum sau Capernaum, Petru era cu El și normal că au intrat să o viziteze, dar au găsit-o bolnavă de friguri. Isus o vindecă și imediat ce se vede vindecată, femeia se apucă de treabă, gătește, pune masa și le slujește. Erau cel puțin 13 bărbați veniți în vizită. Dacă punem 2 pâini de fiecare și cel puțin un pește fript sau prăjit .... a avut puțin de treabă și nu cred că era tocmai tânără.

Tot pe Marea Galileei, după învierea lui Isus, Petru și alți ucenici se întorc acasă. Aveau nevoie să facă ceva și aveau nevoie de mâncare. Erau triști, confuzi și în capul lor era mare furtună. Pleacă pe mare și nu prind nimic deși s-au străduit toată noaptea ... ca și cum nu era de ajuns ce era cu ei. Dar dimineața, când se pregăteau să strângă mrejele, un bărbat care se afla pe malul mării le strigă să arunce mreaja în partea dreaptă.

Ucenicii aruncă mrejele și citim în Ioan 21 că nu mai puteau ține mrejele de greutatea peștilor. Am descoperit acum un amănunt important. Textul precizează că au prins 153 de pești mari. O grămadă de supoziții am făcut pentru numarul peștilor. Știam că în ebraică fiecare literă simbolizează și o cifră. Dar mai mult de atât nu am mai cercetat. Acum am aflat că 153 înseamnă "Eu sunt Dumnezeu" - Ani Elohim. Ucenicii numără peștii și numărându-i ei analizează și numărul.
Abia acum am înțeles reacția lui Petru ...

Pe Muntele Fericirilor am avut ocazia să meditez la cuvintele Domnului, să îmi închipui cum stăteau oamenii pe munte printre stânci, cum se jucau copiii pe acolo iar Isus stătea în barcă, la mal spunându-le pilde, învățându-i, hrănindu-i, vindecându-i!

Am fost în camera de sus, locul unde Isus a luat masa cu ucenicii, masa înainte de Paste, în evreiește este seder. E o camera destul de spațioasă și am realizat, că tot acolo, ucenicii s-au întâlnit și la Rusalii. Am încercat să-mi închipui cum stăteau acolo 120 de oameni (Faptele Apostolilor 1:15). Noi suntem mai claustrofobi, vrem să avem spațiul nostru ... nu am fi încăput acolo 120 de oameni cu ideile noastre.

Am văzut zidul lui Ezechia apoi am mers la Golgota, la piatra unde a fost uns trupul lui Isus, iar la mormânt nu am ajuns pentru că era prea tare mirosul de tămâie iar alergiile mele își spun cuvântul.

La Zidul Plângerii, am lăsat imaginația, creativitatea și cunoștințele biblice să se îmbine. Tocmai am terminat 1 și 2 Cronici iar povestea Templului și a dedicării îmi este proaspătă. Rugăciunea lui Solomon și răspunsul Domnului la rugăciune, Slava Domnului care umplea Templul au fost acolo, pe acea bucată de pământ ... M-am infiorat rugându-mă și m-am lăsat copleșită de minunile pe care le-a făcut Domnul pe această bucată de pământ.

Am întâlnit oameni frumosi, oameni care Îl caută pe El, oameni care vor răspunsuri și care încă nu știu cum să formuleze întrebările.

M-am bucurat să îi revăd pe Daniel și Iuliana Stanger, să o cunosc pe Adelina - fiica lor, care calcă frumos pe urmele tatălui ei.

A avut parte de o nouă minune, vreau să ascult ceea ce spune Domnul și de aceea am decis să povestesc minunile pe care le face Domnul în viața mea.

Matitia - MasterChef, specialitatea turte

"31. Matitia, unul din leviti, intaiul nascut al lui Salum, coreitul, avea grija de turtele coapte in tigaie." 1 Cronici 9:31

Grija lui Matitia era să facă turtele coapte în tigaie. Adica să facă gogoși? 

"5. Daca darul tau, adus ca jertfa de mancare, va fi o turta coapta in tigaie, sa fie facuta din floarea fainii, nedospita si framantata cu untdelemn." Levitic 2:5

"21. Sa fie pregatita in tigaie cu untdelemn si s-o aduci prajita; s-o aduci coapta si taiata in bucati, ca un dar de mancare de un miros placut Domnului." Levitic 6:21

Cartea Cronicilor e plină de nume, uneori și de slujbe. Ce e atâta de palpitant? De ce ar trebui să știu despre Matitia? Făcea turte coapte în ulei. Atât. Ce mare lucru făcea?

Matitia nu era mare preot, preot, dregător, dirijor, poet, cântăreț, sfetnic al regelui, profet, soldat. Nu era cineva cu vază, cineva bine văzut. Nu, el era cel ce făcea turtele coapte în ulei. 

Așa și?

Matitia știa care lemne sunt cele mai bune pentru foc, care e temperatura perfectă a apei când frământă aluatul, care e cel mai bun ulei din cel mai bun ulei care era adus, știa cât trebuie să lase aluatul să se odihnească, care e tigaia perfectă, care e poziția tigăii pe sobă / plită, cât timp trebuie să stea turta în ulei la prăjit, când trebuie întoarsă ca să fie perfectă.

El era MasterChef, specialitatea turte în ulei. Era singurul din Israel care avea dreptul să le facă atunci când se aduceau jertfele. Și acestea se aduceau în fiecare zi!

Dar până să ajungă în această poziție a făcut multe turte, bănuiesc că mulți leviți și israeliți au mâncat din turtele lui. El s-a perfecționat în această privință, a învățat să simtă textura făinii, umiditatea acesteia, culoarea, mirosul, apoi a studiat despre uleiul de măsline, despre ce culoare, miros, textură trebuie să aibă acesta. Știa cantitățile cu ochii închiși. Știa temperaturile ingredientelor pe care le folosea pe propriile mâini. Știa ce gust va avea acea turtă înainte ca aceasta să fie gata, numai privind ingredientele.

Nu era singurul levit care știa să facă turte dar s-a dovedit cel mai bun din cei mai buni!

De ce?

Pentru că darul sau talentul cu care a fost înzestrat a fost pus la lucru. A muncit mult pentru asta, multă făină a trecut prin mâinile lui. Și a fost așezat într-o poziție cu mare responsabilitate. 

Și mai cred că ceea ce făcea era făcut cu pasiune.

Mă simt provocată de Matitita așa că mi-am propus să fac și eu turte ca acelea pe care le făcea el deși sunt absolut sigură că nu vor avea același gust și aceeași textură ca ale lui. Am învățat să aleg făina, să citesc etichetele ca să știu câte proteine are, să las făina să ajungă la temperatura camerei și care e temperatura apei, unde e locul de pe mână unde trebuie să simt temperatura potrivită. Am învățat că turtele pe care le făcea el nu au drojdie, deci nu cresc. Am mai aflat că se frământă cu ulei și se coc în ulei de măsline. 

amintiri cu sfinți - ediție proprie - tanti Coca

Sfinții despre care scriu eu sunt oameni obișnuiți, oameni pe care cei mai mulți dintre noi poate nici nu îi remarcăm dar care la un moment dat fac niște lucruri care au impact în viața oamenilor de lângă ei .... fără ca ei să știe acest lucru.

Trăim din ce în ce mai individualist, mai pentru noi și ne pasă prea puțin de aproapele nostru. Dar au fost în viața mea oameni de la care am învățat și altceva.

Îmi aduc aminte de tanti Coca Maxim pe vremea când locuiam în Vaslui. Eram în acea perioadă, la biserica pe care o frecventam, peste 40 de tineri. Multe întâlniri se făceau la tanti Coca acasă și nu prea conta numărul celor care îi invadam casa. Ne primea pe toți cu un zâmbet larg și cu bucurie. Stătea cu nenea în bucătărie și cine voia să vorbească cu ei, putea să o facă, cine voia să stea în sufragerie cu ceilalți tineri era bine venit. În nici un caz nu era liniște la întâlnirile acestea.

Locuia la bloc, intr-un apartament făcut pe vremea comunismului. Avea în sufragerie o canapea (parcă), două fotolii, câteva scaune și noi ne așezam fiecare pe unde apuca. Nu era o problemă că stăteai pe covor. Important era să fii acolo.

Sorin, unul dintre băieții ei își lua chitara și ne apucam de cântat. Cam fiecare avea caietul lui de cântări și ... luam cântările la rând.

De multe ori, după ce se termina programul la biserică, venea tanti Coca și îmi spunea: "Cella, aduna-i pe tineri și veniți la mine că am frământat de gogoși!"

Și nu era greu deloc de adunat tinerii.

Nu cred că ajungeam la tanti Coca mai puțin de treizeci de persoane. Gogoșile apăreau din bucătărie și dispăreau în cel mai scurt timp. Apoi ne apucam de cântat!

Probabil a fost o vacanță sau ceva că nu am mai fost pe la tanti Coca și a venit într-o seară să îmi spună sa chem tinerii la ea. Frământase. Mi-a spus că au luat-o vecinele la rost. "Coca, nu mai ai făină, zahăr, ulei? Ce nu mai ai? Îți dăm noi numai cheamă tinerii la tine acasă! Ne este dor de melodiile lor, de râsul și gălăgia lor!"

Și noi stăteam cam până la 12 noaptea la cântat și la gogoși!

Abia acum realizez ce consum de energie era la tanti Coca. Dincolo de cantitățile de făină, zahăr, ulei si butelie ... ea stătea în picioare și cocea gogoși pentru noi. În acea vreme era greu să procuri o butelie plină. Spăla farfurii, făcea curat în toată casa și ne aștepta. Era disponibilă pentru noi!

Tanti Coca, pentru acele momente, este un model de slujire, de dedicare, de dragoste necondiționată.

Am adunat amintiri mâncând gogoși, cântând și râzând.

Erau doar gogoși! Adica făină, sare, apă, ulei și zahăr împletite, îmbibate și înțesate cu dragoste de oameni.

Am făină, zahăr, ulei, apă ... Oare am rămas în pană de dragoste?

(Aștept o fotografie mai bună. Asta am "furat-o" de la Sorin)

Am primit și o fotografie "proaspătă" cu tanti Coca.